duminică, 9 octombrie 2016

Axis mundi#Ego Sum

Femeia aceea cu tălpile goale care
aprindea macii în lanul albastru
puteam fi chiar eu
aseară nu m-am mai putut întoarce
și am rămas acolo înconjurată de lebedele negre
răspunzând întrebărilor mele
printr-o tăcere neschimbată. Apoi, culegeau boabele de timp
scurse prin ochiul deschis al Pământului
și tresăreau înspăimântate
când le întrebam de axis mundi
îmi arătau chipul tău uitat
la marginea pădurii care făcea trecerea
,,dar până când, gândeam cu încetinitorul, să văd prin ochii lui
și să iubesc doar iubirile lui?,,. Și îmi rugam naiadele zburdalnice
să mă înfășoare într-o singură petală de lacrimă albastră 
să mă ascundă la margine de timp
până se despică norii să îmi pot cânta absențele sau
să mă pot desprinde din trupul 
în care am fost anume aruncată
ca să pot învăța singură drumul înspre lanul
în care foșnetul nopții o să ardă macii.
și femeia aceea își tot strângea 
tăcerea în faldurile frunții.
EGO SUM 
Din ochiul Lui alb izvorau tablouri sacre 
în miezul nopții 
manechinele părăseau vitrinele 
încercând să își spele picioarele 
în răcoarea razelor de lună. 
Eu îi priveam mâinile și mă întrebam 
dacă mai aveau vlagă să modeleze caolinul. 
Mâinile lui neobosite așezau îngeri 
cu chipuri plumburii iar grădina paradisului 
se umplea cu încă un veac. 
Oooo, acest sfârșit de lume care 
se scurge pe sub Zidul Plângerii 
pe când ochiul Lui își deșteaptă 
doar pe jumătate pleoapa și împroașcă 
lumina aprinsă de vânt. Nu știam 
că a trecut seceta și ascultam cum 
îmi creșteau crengile pe sub unghii, 
mă întrebam dacă nu-s pădure 
uitată-n gând sau poate-s
doar femei despletită care 
vopsește trupurile morții 
în nuanța verde a trecerii

Niciun comentariu:

murmurul viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul viorii las murmur de stol în drumul rătăcirii chiar glezna mi se frânge a strigăt înăbușit pe țăr...