Femeia aceea cu tălpile goale care
aprindea macii în lanul albastru
puteam fi chiar eu
aseară nu m-am mai putut întoarce
și am rămas acolo înconjurată de lebedele negre
răspunzând întrebărilor mele
printr-o tăcere neschimbată.
Apoi, culegeau boabele de timp
scurse prin ochiul deschis al Pământului
și tresăreau înspăimântate
când le întrebam de axis mundi
îmi arătau chipul tău uitat
la marginea pădurii care făcea trecerea
,,dar până când, gândeam cu încetinitorul, să văd prin ochii lui
și să iubesc doar iubirile lui?,,.
Și îmi rugam naiadele zburdalnice
să mă înfășoare într-o singură petală de lacrimă albastră
să mă ascundă la margine de timp
până se despică norii să îmi pot cânta absențele sau
să mă pot desprinde din trupul
în care am fost anume aruncată
ca să pot învăța singură drumul înspre lanul
în care foșnetul nopții o să ardă macii.
și femeia aceea își tot strângea
tăcerea
în faldurile frunții.
EGO SUM
Din ochiul Lui alb izvorau tablouri sacre
în miezul nopții
manechinele părăseau vitrinele
încercând să își spele picioarele
în răcoarea razelor de lună.
Eu îi priveam mâinile
și mă întrebam
dacă
mai aveau vlagă
să modeleze caolinul.
Mâinile lui neobosite așezau
îngeri
cu chipuri plumburii
iar grădina paradisului
se umplea
cu încă un veac.
Oooo, acest sfârșit de lume
care
se scurge pe sub Zidul Plângerii
pe când ochiul Lui își deșteaptă
doar pe jumătate pleoapa
și împroașcă
lumina aprinsă de vânt.
Nu știam
că a trecut seceta și ascultam cum
îmi creșteau crengile pe sub unghii,
mă întrebam dacă nu-s pădure
uitată-n gând sau poate-s
doar femei despletită
care
vopsește trupurile morții
în nuanța verde a trecerii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu