duminică, 30 octombrie 2016

femeia albastră

e o noaptea veche adâncită
ca un râu cu malurile suprapuse
un întuneric îmi presară peste umeri
fiorii de argint femeia albastra aruncă
mrejele în mare
e
prea târziu iubite
nu pot să fiu decât
un trecător iluzoriu
cu genele topite
chemând obrazul
să îmi împletească
firele de timp
acolo unde înserarea
nu mă poate ajunge

Niciun comentariu:

Ne-tăcere

Aud, ades, un cântec ce nu piere, Parcă desprins din trupuri de cadâne, Și-acea nespus de simplă Ne-tăcere Ca înc...