duminică, 30 octombrie 2016

femeia albastră

e noaptea ca un râu cu malurile ridicate
un întuneric se trezește și îmi presară
flori de ceară femeia albastra aruncă
flăcări blestemând e prea târziu iubite
nu pot să-ți fiu decât un treacăt iluzoriu
cu genele topite și tu mă
tragi în piept fără să-ți pese
fumezi prin mine același scrum
chemând obrazul să îmi împletească
sub coline umbra de nălucă solitară
e miezul nopții  și ies fantomaticii să șteargă
zările cu tălpile înspicate îmi sângerează spatele
trupul albastru mi se scurge prea curând
dar mă adun necunoscutule de plumb
și-am să (re)nasc și-am să-ți trăiesc
acolo unde înserarea nu mă mai poate ajunge

Niciun comentariu:

murmurul viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul viorii las murmur de stol în drumul rătăcirii chiar glezna mi se frânge a strigăt înăbușit pe țăr...