sâmbătă, 8 octombrie 2016

Noli me tangere!



Îţi mai aminteşti, Umbra?
Era seara în care luna se dizolva în gura vârcolacilor flămânzi.
Eu îmi aplecam tremurând urechea înspre podeaua lăcuită.
Ascultam într-o tăcere mormântală corul vocilor pierdute.

Da. Vocile acelora care se întorceau îngenunchiați.

Din lunga lor călătorie, rosteau o incantație funebră:
-Noli me tangere,
noli me tangere,
noli me tangere…

Umărul meu se disloca.
Pleoapa dreaptă îmi cădea în țărână.
Nu mai îndrăzneam să îmi ridic privirea prăfuită.
Și focul trosnea în vatră, arătându-și limbile sinistre.
Limbile albastre ale flăcării din flacără îmi
tapetau pereţii în arabescuri tainice,
mă îmbătau într-o emoție confuză.
Nu știam dacă e vis sau poate mă aflam
doar peregrin pe câmpul arid al vieților mele.

Iar tu, Umbra, te colorai sticloasă,
îmi căutai adâncul ochilor,
ca eu să simt cadența apăsată
din pasul lumii cum trece peste mine.

Să fi trecut decenii?
Sau poate secole de când coloana de lumină mă fulgera năprasnic.
Eu mă chinuiam să ies din cercul de foc
pe când în unda străvezie a podelei
se întrevedeau proiecții încâlcite:
forme-fiinţe-obiecte.
Erau adevărate? Simple închipuiri?
Am îndrăznit să le ating cu ochii larg deschiși.

Tu te desprindeai amețitor şi straniu din lațul cifrelor criptate.
Te amestecai cu pulbere şi ceaţă ca să-mi urmezi pentru încă o rană 
pasul fastuos de zeitate oțioasă.

Un timp…

Alt timp…

Şi Ochiul ne dilua în veşnica-i
L u m i n ă!

Niciun comentariu:

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor...