în Timp

deschid niște ferestre
pelerin pe deasupra
razelor înflorite în caisul dalb
fildeșul se înfige în craniu
elefanții își caută trupul
violent
ah violent
stele încolțesc
într-o savană demult uitată
împietresc
om și trup ochi rubinii
azur presărat în venele mele
împletite cu fire de zare destrămată
larve lucesc pocnind a bunăstare
degete de cleștar
îndeasă colți ascuțiți gurii mele
care încă își mai caută trup
într-un cimitir stelar

femeia din mine

între obrazul meu și-al mării
se ofilește dimineața
un pâlc de nuferi
palizi îmi zâmbesc
de sub tristețe
arzând în valuri
se ridică singura punte
la poarta nopților stai!
!privește
femeia din mine
o să îţi arate cum te vei stinge și
cum se moare dar
mă fereşti ușor
de articifii mă simți de
sub fardurile înghețate
cresc lumini şi riduri
chiar m-am dezbrăcat
de frunze ca să te caut
pe distanțe largi
acolo unde se ating
doar păsări

la pieptul mamei

m-am oprit aici în rădăcini
cu aripile destrămate
caut fluturi să mă agăț de mantiile lumii
într-o ultimă tumbă
sunt copilul cu genunchii
decupați din soare
numele meu e înșirat
în cupe de micsandre

și izvorul susură absent
scuipând raze
diademe
și aureole boreale
mă ghemuiesc la pieptul mamei
mă legăn
mă legăn
curând noaptea
îmi va desprinde pleoapa
turnându-mi șiruri
întunecate de cocoare

femeia albastră

e o noaptea veche adâncită
ca un râu cu malurile suprapuse
un întuneric îmi presară peste umeri
fiorii de argint femeia albastra aruncă
mrejele în mare
e
prea târziu iubite
nu pot să fiu decât
un trecător iluzoriu
cu genele topite
chemând obrazul
să îmi împletească
firele de timp
acolo unde înserarea
nu mă poate ajunge

mesaj din închisoare

,,când mi-ai vorbit de el nu
am știut că e chiar un înger răzvrătit și-am
început să-i țes o pânză cu andrele de păienjeniță,,

1.                         mesaj din închisoare:

  „eterică ființă, mai taie-mi  zăpezile din trupul serii
  sau  deschide-mi multe pagini temerare
de legendă cu băștinași războinici gorgone împletite în păcat
și lasă-te purtat de aburi fățarnici chiar de trădările
asprite cu trupul gol și cupe de cristal în palme
dar vom sorbi din mine cu dinții de metal,,

(nu mai fug )curând o să mă termine totul
și am să-ți cresc zeițe de mărgean să îți cânte
tristețile las paranteza sufletului
neîncheiată și mă îmbrac
în manuscrise de granit

Dă-mi mâna ta, străine!

În harfa inimii

S-aude-un cântec înfundat,

De suflet dezrobit,

Ce hăuri a cutreierat

Și m-a găsit.

Cu ale mele corzi

Demult neacordate,

Cu ale mele gânduri reci,

Dar, uneori, mai dezghețate.

-Străine,

Ce-ți cânți, alene,

Dorul sugrumat.

De unde vii?

Din care zări?

Căci nici în vis,

Himera pribegită 

nu ți-am așteptat…

-De ce strunești 

Al zilelor clepsidră?

Și-îmi cânți iubirea

Ca pe-o sirenă despletită

Ce se-îneacă-n zori de zi,

de teamă că nu-și mai amintește cântul

Fără de care mateloții ar muri?

-Dă-mi mâna ta, Străine!

Cu ochii goi, cu fața suptă

Și trupurile ca o torță-înflăcărată,

Să ne-avântăm în marea veșnic tulburată,

Ca valul ei albastru-înspumegat

Să ne absoarbă de păcat….

Eu sunt poeta viselor albastre

Eu sunt poeta viselor albastre
Și-am adormit în umbra mea,
Îmi înfloresc pe trup zăpezile sihastre
Când mă-învelesc, profan, cu umbra ta.

Eu sunt poeta ce se-închină lumii,
Și-o lume-întreagă am umblat
Strivindu-mi cântecul în strălucirea lunii,
Mi-au curs pe trup miresme, neîncetat.

Eu sunt poeta fără stea, Știi?
Steaua mea ți-am dăruit-o ție,
Să-ți odihnești fantasmele în ea,
Ca într-un izvor de apă vie.

Eu sunt poeta fără nume,
Căci numele mi l-ai strigat,
Și nu s-a mai întors la mine
Oricât l-am așteptat.

Poemul meu mă bate, azi, pe umăr,
Pe umărul încovoiat,
Nu are fală, Nici zorzoane,
Chiar el mi-a spus spre dimineață,
Că numele mi l-a uitat…

aici este locul

am adormit în casa neliniștilor tale
clipele mi-au încuiat visul
în mijlocul tăcerii
albatroșii își strigă sufletul pierdut
prin trupul ascuțit al scoicilor
le caut luceferi înecați în frumusețe

(aici este locul despre care ne povestea bunica
locul de dincolo de geamanduri în care
se ascund izvoarele de lacrimi)

ochi goi se deschid în larg
și zidul plângerii se sparge
dar mâinile mele se dispersează
în arbori cu frunze de mătase
adevărate fuioare care se torc
și țes lumina în firele de timp
păianjenul își oglindește crucea

reclamă la anti-reclamă

,,păpuşa ioana este cea mai

frumoasă păpuşă vorbitoare

ea este prietenă foarte bună cu păpuşa ana

păpuşa ana e vecină cu păpuşa ramona

păpuşa ramona este iubita părăsită a

păpuşarului avram

care s-a născut ieri pe strada păpuşilor

înlăcrimate

înlănţuite

abandonate,,

reclama asta o repeta la un post de radio mai puţin ascultat o doamnă

foarte grasă ștergându-și ochelarii

din secundă în secundă

pe vremea aceea îmi împleteam codiţe

foarte strâns şi mă plimbam fără de grijă

pe o potecă a viselor curmate

păianjenul îmi înfășura o pânză lipicioasă

împrejurul gurii şi mă fixa hipnotic

încercând să mă închidă

într-un decaedru

amintirile țineau să mă cresteze

să mi se așeze lasciv pe buzele-înverzite

de atâta pădure crescută

în dosul sărutărilor uitate

îmi înconjurau trupul

în franjuri luminoase şi

desenau în urma mea

arcuri de curcubeie

care se întreceau cu mine

într-o fugă nebună chiuind

arcurile mă şi îmbrățișau

într-o sufocare plăcută

dând răgaz cuiului să mă fixeze

ca tu să mă privești închipuindu-ți

că-s un tablou pierdut

în sepia înfățișând naiade rătăcite

din alte anotimpuri

,,nu-i nimic!, îmi strigă

păpușa vorbitoare ioana

prietenă cu păpuşa ana

vecină cu ramona

abandonată de avram,

ieşim noi cumva la lumină

ca şi iona din tărâmul ceţii/din burta întunecată a peştelui!,,

(eu)terr(pe)

Rate This

sunt prima femeie
cu ochiul pădure
invitată în patul lui procust

…………………………….
mi s-a tăiat doar capul
………………………………
dar în cetate
nu s-a schimbat nimic
(de) alt(fel)
îmi este foarte foarte bine

zidul

aș vrea să mă iubești
ca la început
atunci când se aprindea și
se stingea liliacul
peste sufletul meu
am tras uniforma veche
de fecioară și te-am așteptat până
la capătul timpul
ascunsă înapoia zidului de cuvinte
mă încurc
printre culorile curcubeului

acustică

stropesc dimineața cu icnete prelungi
înfundate în hohote ascund zilele în nopți și
nopțile în lună plină
văd fețele sfinților balansând candele aprinse
ard clipe și adună fire de nisip în
cupe de argint ne fac semne că a mai trecut o vară
s-a prelins prin zidul iernii cu fulgi cenușii de păsări libere
sorb gustul acru al mărului verde
ca pe un semn de întrebare
încadrat în puncte de suspensie zburătoare
oamenii buni sunt cele mai triste amintiri îmi zic
intonând în gând un cântec lugubru despre
cum a asfințit soarele în umbra ta
pe când mă dezbrăcam de piele și îmi trăgeam cu grijă
genunchii mai aproape ca să te simt

tânguiri pe margine de stea

miros a tăcere înghețată
mă simt chiar urma ei fugară
fandez lumina şi
curbez linia mării
o desenez
cu degetele înmuiate
în râul uitării înot
îmi smulg albatrosul din umăr,
aș vrea să încerc zborul
sihastru pentru ultima oară
de ce nu m-ar crede oamenii pasăre
în clocot?
de ce n-aș fi eu pana lor ușoară
sau frunza uitată pe cărări?
bat cu gheara vlăguită în apa înserării
și vreau la temeliile lumii să mă plâng.

ce-i muzica asta așa de suavă?

în suflet aud bocete

de lebede îndoliate pudrate cu

lacrimi cristaline

injectate în venele mele de

anii mei tineri, dar, iată, mă

cântă și mă omoară,

mă leagănă în leagănul lumii ca

într-un cimitir cu cireșii

în floare.

cântec de demult

Privește, iubite! E macul iar in floare,
Își strânge sângele-n obraz
Și-adună lacrimi în petale.
Iar bobu-i cristalin de rouă,
O să-ți aducă-n dar iubirea nouă.

Dar noaptea asta argintie, răcoroasă,
A îmbrăcat doar pentru noi haina albastră.
Și-acum aștept pe frunte semnul nemuririi,
Îngenunchiată-n rama sfântă a amintirii.

Cântec

Omule cu chip de astru,

Chip albastru de sihastru,

Rupe lanțurile mele,

Sfarmă-le în colți de stele

Să le spele niște iele.

Rupe-mi inima în două

Și-o îmbracă-n haină nouă,

Haină nouă de mătasă,

Simte-mi geana mătăsoasă.

Vreau să-ți văd iar ochiul astru,

Chip albastru de sihastru.

S-aud dorurile tale,

Dor de mine și izvoare,

Dor de vorbe-amăgitoare și

De clipa ce-a trecut

Îngropată-n de-demult.

Ridică-te!

Nu ți-am atins, aseară, trupul?
Necunoscută fiinţa mea îți pare?
Ridică-te!
Nu sta pe aripa mea frântă!
Sunt pasărea albastră.
Mă zbat în geamul vieții tale,
Mă zbat fără-încetare…
Dar vreau să mă înalț
ca o zeiță-întruchipată…
Mi-ai frânt şi aripa cealaltă?
Nu pot?
Nu vrei să îţi mai bat în poartă?
Şi-încep să tremur,
Să îmi strâng pumnii şi sa plâng…
Aşa cum s-ar ruga o pasăre rănită,
Ce ştie, că de mâine, vei coborî-o în mormânt…
Ca să mă-împaci, tu-mi cazi în față,
Şi îmi șoptești ca pe-un sărut,
lăsat pe umărul ce ieri,
În poarta cea de fier s-a rupt:
-În noaptea asta, se deschide cerul,
Vorbesc şi animalele în şură,
Te rog,  nu-nchide ochii…
Și lasă-mă să te sărut…
PE GURĂ…

poarta iubirii

din umbra mea s-a desprins
în zbor hodorogit o cucuvea
cu aripa zdrobită
în talpa cerului
a curs pe lângă
ochiul meu stâng
și s-a oprit pe
umărul jumătății
din cealaltă parte
visez – au lunecat
ținându-se de aripi,
rostogolindu-se
spre luna de miere
ca să mai scalde
poarta veșniciei
în râuri de lapte matern
harul celorlalți
s-a abătut asupra
zborului prelins
și după ei s-a închis
poarta iubirii

În umbra vântului

Pădurea e tânără,

are o cunună albă

crescută sub tâmplă.

S-a născut într-o secundă

și-mi bate aritmic în ridul ochiului

de pe frunte

situat între cer și pământ

eu nu mai pot fi singură.

Triluri de greieri flămânzi

mușcă din ușa cerului.

O ploaie de îngeri coboară

cu sulițe înfipte-n aripi

Îmi încalț pașii cu umbra vântului,

mă afund în marea zărilor albastre

să îmi atârn timpul

de un ultim zbor

curbat în gânduri înverzite…

Și simt cuvintele cum putrezesc

sub pleoape…

Orologiul de pe frunte

Ocolește-mă cu teamă,
Dar privește-mă o dată,
Și-ai să vezi că sunt doar piatra
Sfărâmată-n altă piatră.

Eu îți port pe umeri firavi
Stâlpul șubred de la poartă,
Stâlp ce îți vorbea de mine
Nu de umbra-mi făr` de șoaptă…

Noaptea, ochii mei coboară,
Se desprind din împietrire,
Și-ți pătrund sclipirea-n casă,
Se ascund în amintire.
................................................
Ieri, un cioclu mi-a scris fruntea
Cu un cui roșit de vreme,
Să nu uit că sunt „pierduta
Cea plecată să te cheme”.
...............................................
Orologiul de pe frunte
Bate ritmul sacadat,
Din secundă în secundă
Îți șoptește:-Te-a uitat!
-Te-a... uitat!

rostește-mi numele!

mă îmbrac în pieile nopții
sunt singurul meu animal nehrănit
care îți poartă pe brațe trupul
străine rostește-mi numele
ca pe o rugăciune
nu mai mă încap nici închipuirile
sunt lichidul efervescent
alb lipicios mă desprind
de pe zidul fierbinte
alunec în bătăile de tobe
devin o altă amintire
reprimată a unui veteran
îmi zboară creierii
peste un pământ nestrăbun
unde hălăduiește  o hoardă de sălbatici
jucându-ne la sorți cămășile

cântec în hohot

încă nu îmi trag frica

peste cap mamă chiar dacă firul de păianjen

se împleticește împrejurul gurii mele

urletul câinelui Rex sparge tăcerea

în bucăți de noapte

și eu mă învelesc în ascuns

înfofolindu-mă în umbre

e toamnă zic păsările

își fac rondul undeva un bătrân

se chircește cu genunchii la piept

cântă ceva nedeslușit ce alții l-au învățat

și trage să moară privind în ochi singurătatea

asigură-mi un loc zic

în inima ta garantează-mi libertatea senină

și promit că am să mă ridic

mama aude scâncetul meu

cerul se întunecă aruncând

cu porumbițe moarte

garantează-mi locul pe care ți l-am prăpădit

tată sunt învinsul acestui pământ

am răsădit violete în toate colțurile lumii

trenul huruie

acoperindu-mi strigătul

roțile lui duruie și îmi duc mai departe

acordurile acestui cântec

în hohot

Te Deum

în clepsidre închiși ermetic

pelerinii își spală cu nisip fierbinte

picioarele rănite

la Mecca

ajungi doar sfârtecându-ţi gândul

sfințindu-te în așteptare

………………………………………………şi timpul a trecut

în pașii noștri care încearcă să ne lege

cu funii aspre de apus ne împletim

sihaștri la umbra nuferilor abandonați

croiți din stânca/ reazăm al valului albastru

ce nu încetează să înalțe un solemn Te Deum

şi mi se părea că am intrat pioși

în ticăitul zilei sfinte a orbului

cu ochii răstigniți.

REsemnare

resemnare

.......................................

...parcă nu mai vreau nimic

parcă un Alt Cineva

legat la ochi

îmi întunecă timpul

şi vine aşa

pe Neresimțite

o mulțumire

ca o moarte

ușor controlată

ca atingerea de gene

când se înghesuie toate

umbrele să mă locuiască

clan-destin- o poezie nouă

clan-destin

sunt un soldat din linia întâi

am sângele închegat

pe nasturii ruginiți ai tunicii

sârma ghimpată înconjoară frontul

adăpostind frica femeilor sinistrate

ciori cârâitoare și flămânde

invadează tabăra

bat din aripi fosforescente

mă poartă abuziv

ca pe un nils holgersson

până la marginea lumii

am glonțul pe țeavă gata

pregătit îmi aștept doar ținta

în raza de acțiune sunt un soldat normal

din linia întâi aud explozii de obuze

mă acoperă noaptea cu mantie de ceară

deja îmi cunoaște infracțiunea

de a mă numi singur

locuitor clandestin

al farului părăsit

sentințe

mă împiedic în propriul nume

ce simplu și ce drept

îmi tremură genunchii

îngrozit

înghit tot gazul metan

și fac implozie de fluturi

oricine caută un cuvânt

retrăiește

în mine

strigă-mă

și vei găsi condamnarea

în palma unui înger

recovers@delete@try again

 

stau cu sufletul pe masă

și îl privesc nedumerit
ca pe o tăietură  adâncă

numai un cuțit construit abil

din mormane de cuvinte mă poate tranșa

scuip sângele bolnav și agonizez cu poezia sub braț

,,domnule nu vreți o poezie
otrăvită cu picături de salivă
din gură de șarpe strig

sunt fetița cu chibrituri 
dintr-o pagină de poveste,,

mi se face frig ochii mei fierb

sub presiunea gheții

,,doar una vă rog

nu întrerupeți șirul

rugăciunea asta a mea

o să vă aducă
Nenorocul
la un Loc,,

Vino!

vino

îi zic hai vino astăzi nu

te mai alungă Nimeni oglinzile și-au deschis

larg ferestrele slab luminate ne sunt căutările

adumbrite de nourii cenușilor de azi nu

ne mai putem vedea când ne luăm mâinile dintre haine

când ne destrămăm în firele albite

alungindu-ne trupul subțire pe roata încinsă

vino îi zic Fiecare va lua din noi

câte puţin atât cât i se cuvine

o pană de vultur un ciob sub formă de punte

şi noi ne vom şterge mâinile umplute de sânge

şi sângele nostru se va subția

astupându-ne cu noroi venirile

doar aşa vom şti ce a însemnat pentru

o vreme trăirea la un loc.

geneza@ochiul lumii

aud glasul corbului
fâșâitul lui asurzitor şi aspru
ochiul lui trist
mă înspăimântă
s-au cuibărit în el
toate durerile lumii zic
apăsătoare lumină
Lumină tu cea mai albă
dintre toate fecioarele
cutremurată
peste zările argintii
copii alb-albăstriu siderați torci
din nisipuri cernându-i ca pe o pâclă
în care se zdrobește infinitul
şi noi
aceiași noi
mai nepăsători
mai ghiftuiți apatici şi fazi
cu buzunarele doldora de Nimicuri
trecem lamentabil prin faldurii plisați ai oglinzii
multiplicându-ne în nesfârșit
-ochi singuratici -ochi ai lumii-
asmuțiți.

la capăt de drum

crezi că ea nu există
dar e acolo şi
te cuprinde haotic
în uriașe valuri
ca o mare
agitată
îţi promite şi
tot îţi promite
liniștea supremă
ca pe o durere controlată ca
pe o moarte firească
încremenită
la capăt de drum

pelerinaj la zidul tăcerii

se va umple iar
orașul cețurilor de
urmele pelerinilor
singuratici
înfofoliți în
mantiile lor meteorice
de mătase foșnitoare
vor stoarce vălătuci de fum
îndemnându-și
copiii să renască

Axis mundi#Ego Sum

Femeia aceea cu tălpile goale care

aprindea macii în lanul albastru

puteam fi chiar eu

aseară nu m-am mai putut întoarce

și am rămas acolo înconjurată de lebedele negre

răspunzând întrebărilor mele

printr-o tăcere neschimbată. Apoi, culegeau boabele de timp

scurse prin ochiul deschis al Pământului

și tresăreau înspăimântate

când le întrebam de axis mundi

îmi arătau chipul tău uitat

la marginea pădurii care făcea trecerea

,,dar până când, gândeam cu încetinitorul, să văd prin ochii lui

și să iubesc doar iubirile lui?,,. Și îmi rugam naiadele zburdalnice

să mă înfășoare într-o singură petală de lacrimă albastră 

să mă ascundă la margine de timp

până se despică norii să îmi pot cânta absențele sau

să mă pot desprinde din trupul 

în care am fost anume aruncată

ca să pot învăța singură drumul înspre lanul

în care foșnetul nopții o să ardă macii.

și femeia aceea își tot strângea 

tăcerea în faldurile frunții.

EGO SUM 

Din ochiul Lui alb izvorau tablouri sacre 

în miezul nopții 

manechinele părăseau vitrinele 

încercând să își spele picioarele 

în răcoarea razelor de lună. 

Eu îi priveam mâinile și mă întrebam 

dacă mai aveau vlagă să modeleze caolinul. 

Mâinile lui neobosite așezau îngeri 

cu chipuri plumburii iar grădina paradisului 

se umplea cu încă un veac. 

Oooo, acest sfârșit de lume care 

se scurge pe sub Zidul Plângerii 

pe când ochiul Lui își deșteaptă 

doar pe jumătate pleoapa și împroașcă 

lumina aprinsă de vânt. Nu știam 

că a trecut seceta și ascultam cum 

îmi creșteau crengile pe sub unghii, 

mă întrebam dacă nu-s pădure 

uitată-n gând sau poate-s

doar femei despletită care 

vopsește trupurile morții 

în nuanța verde a trecerii

Pentru Sfântă Așteptarea Ta

Fruntea mea încărunțită în zăpezi și

ochiul de viezure înoată

prin oceanele de fluturi

brațele-mi inerte încearcă să

acopere ploaia care durere se va chema.

Licuricii lipiți împrejurul sufletului meu

te învăluie cu urma acestor cioturi

de diamante plăcut mirositoare și

perdeaua de mătase va măcina timp

amestecându-se tandru

cu picături de stele într-o vie

neorânduială a mea.

(Aștept ca un rob

îngenunchiat

primenirea ta doamne

și semnul gurii mele

va vesti lauda ta)

Dar las zălog sărutu meu cast pe trupul neîntregit al

statuilor aztece îmi strig tulburarea ca apele adâncului

,,haide dă-mi haina nouă și încălțări de piatră

să nu mai pot neumbla,,

Ochii mei treziți de pâlpâiri plăpânde

se topesc apoteotic în licăriri de raze

mulți vor veni Doamne

spre a smulge din mâinile tale veșnicia

dar nu mă plâng și

am să curg șuvoi neostoit

peste sfântă așteptarea TA.

Ion Roată s-a născut în anul 1806 în comuna Câmpuri din fostul judeţ Putna. A venit pe lume într-o familie de ţărani muncitori, clăcaşi pe moşia boierului din sat. Deşi n-a avut parte de şcoală şi nu ştia nici măcar să scrie, Ion Roată s-a dovedit cel mai potrivit pentru a-şi reprezenta semenii şi interesele lor. Era cinsitit, avea mintea ageră şi nu se sfia să le spună boierilor verde-n faţă care îi este părerea. Aşa a ajuns să fie ales reprezentant al clăcaşilor. La alegerile din 1857 a fost ales, cu unanimitate de voturi, deputat al judeţului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei. Scopul său a fost de a face auzită vocea vrâncenilor care doreau Unirea, înlăturarea ”boierismului” şi împroprietărirea.

Citeste mai mult: adev.ro/o3wgcn

Ion Roată s-a născut în anul 1806 în comuna Câmpuri din fostul judeţ Putna. A venit pe lume într-o familie de ţărani muncitori, clăcaşi pe moşia boierului din sat. Deşi n-a avut parte de şcoală şi nu ştia nici măcar să scrie, Ion Roată s-a dovedit cel mai potrivit pentru a-şi reprezenta semenii şi interesele lor. Era cinsitit, avea mintea ageră şi nu se sfia să le spună boierilor verde-n faţă care îi este părerea. Aşa a ajuns să fie ales reprezentant al clăcaşilor. La alegerile din 1857 a fost ales, cu unanimitate de voturi, deputat al judeţului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei. Scopul său a fost de a face auzită vocea vrâncenilor care doreau Unirea, înlăturarea ”boierismului” şi împroprietărirea.

Citeste mai mult: adev.ro/o3wgcn

Ion Roată s-a născut în anul 1806 în comuna Câmpuri din fostul judeţ Putna. A venit pe lume într-o familie de ţărani muncitori, clăcaşi pe moşia boierului din sat. Deşi n-a avut parte de şcoală şi nu ştia nici măcar să scrie, Ion Roată s-a dovedit cel mai potrivit pentru a-şi reprezenta semenii şi interesele lor. Era cinsitit, avea mintea ageră şi nu se sfia să le spună boierilor verde-n faţă care îi este părerea. Aşa a ajuns să fie ales reprezentant al clăcaşilor. La alegerile din 1857 a fost ales, cu unanimitate de voturi, deputat al judeţului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei. Scopul său a fost de a face auzită vocea vrâncenilor care doreau Unirea, înlăturarea ”boierismului” şi împroprietărirea.

Citeste mai mult: adev.ro/o3wgcn

Ion Roată s-a născut în anul 1806 în comuna Câmpuri din fostul judeţ Putna. A venit pe lume într-o familie de ţărani muncitori, clăcaşi pe moşia boierului din sat. Deşi n-a avut parte de şcoală şi nu ştia nici măcar să scrie, Ion Roată s-a dovedit cel mai potrivit pentru a-şi reprezenta semenii şi interesele lor. Era cinsitit, avea mintea ageră şi nu se sfia să le spună boierilor verde-n faţă care îi este părerea. Aşa a ajuns să fie ales reprezentant al clăcaşilor. La alegerile din 1857 a fost ales, cu unanimitate de voturi, deputat al judeţului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei. Scopul său a fost de a face auzită vocea vrâncenilor care doreau Unirea, înlăturarea ”boierismului” şi împroprietărirea.

Citeste mai mult: adev.ro/o3wgcn

Noli me tangere!

Îţi mai aminteşti, Umbra?

Era seara în care luna se dizolva în gura vârcolacilor flămânzi.

Eu îmi aplecam tremurând urechea înspre podeaua lăcuită.

Ascultam într-o tăcere mormântală corul vocilor pierdute.

Da. Vocile acelora care se întorceau îngenunchiați.

Din lunga lor călătorie, rosteau o incantație funebră:

-Noli me tangere,

noli me tangere,

noli me tangere…

Umărul meu se disloca.

Pleoapa dreaptă îmi cădea în țărână.

Nu mai îndrăzneam să îmi ridic privirea prăfuită.

Și focul trosnea în vatră, arătându-și limbile sinistre.

Limbile albastre ale flăcării din flacără îmi

tapetau pereţii în arabescuri tainice,

mă îmbătau într-o emoție confuză.

Nu știam dacă e vis sau poate mă aflam

doar peregrin pe câmpul arid al vieților mele.

Iar tu, Umbra, te colorai sticloasă,

îmi căutai adâncul ochilor,

ca eu să simt cadența apăsată

din pasul lumii cum trece peste mine.

Să fi trecut decenii?

Sau poate secole de când coloana de lumină mă fulgera năprasnic.

Eu mă chinuiam să ies din cercul de foc

pe când în unda străvezie a podelei

se întrevedeau proiecții încâlcite:

forme-fiinţe-obiecte.

Erau adevărate? Simple închipuiri?

Am îndrăznit să le ating cu ochii larg deschiși.

Tu te desprindeai amețitor şi straniu din lațul cifrelor criptate.

Te amestecai cu pulbere şi ceaţă ca să-mi urmezi pentru încă o rană 

pasul fastuos de zeitate oțioasă.

Un timp…

Alt timp…

Şi Ochiul ne dilua în veşnica-i

L u m i n ă!