_____________noaptea asta

____________noaptea asta
din volumul ,,La marginea tăcerii,, pare să își întindă prin cer
o mână și numai păsările
strigă tot ce ți-a mai rămas în suflet
asculți ecoul lor
stinsul
nu te mai poate cuprinde
și te închizi în cercul de foc
trupul ți se umple de lumini
te uiți la filmele rusești
eroii îți apar foarte
foarte aproape
dacă ai avea curajul
ai putea trece
prin ei dincolo de umbre
să împarți tot ce ai cules
dar îți simți tăcerea
cum se scurge și curge
curge o vreme prin vene tale
ca pielea de șarpe

re(cunoaștere

lumina asta foarte albă
îmi intră în carne
într-o liniște profundă
-aici și acum- înlăuntrul acestor veacuri
intru și eu împrejmuită de spaimele mele-
copile cu obrazul rotund
falsă îmi este pudoarea
doamne ține
ochii mei la distanță
în albeața cireșelor de mai
roșul meu
ce să mai însemneze trecutului?
palmă peste palmă
vocea mea
peste vocea anilor
alterată
lumina mea albă
lumina mea-eu-l meu zvâcnind
în adevăr despre nimicuri
sanctuar
...cor de zeițe
suspinând...
am umbra ochilor despicată
am umbra îi strig:
fericire-tu-clipă-de-o-iarnă
grindă învechită sub vechiulmormântperseverentăgândașezând
...............................................
cântă-mi cobzare
cu gură de lup
strig dregându-mi glasul
după uitare
cântă-mi în umbrele mele
crescute-n afară

transHumanță

te privesc de la o vreme

prin ochii unui măcelar

sunt o pisică învelită

în câteva straturi de țărână

îți mângâi pieptul de stejar

cu ghearele crescute-n staturi sângerii

peste noapte nu ne mai deranjează

nici trenurile deraiate uitate pe sârmă

oamenii s-au mutat cu orașe cu tot

în alte păduri mănoase și încă virgine

ultimul har

de la o vreme trăiesc
într-o împământenire

cu timpul sunt
atât de singură

în tăcerile mele
încât aud

cum se descuie cerul

slobozindu-și

cheile ruginite

ne priveam foarte rar

,,și iară ne vom ferici,,
i-am zis bărbatului de plumb
legănându-mi neSimțirile
spălam zorii cu umbra mea apoasă
mă târam pe sub zidul castelului părăsit
de la o vreme
ne priveam foarte foarte rar
într-un anume fel
cu pleoapele despicate
ne urmărea lumina îmbolnăvită
de singurătăți maligne
,,o voi putea închide
spuneai tu
-inima ta- la picioarele mele obrazul
tău mat cu însemne de nebunie
îmi va cere cândva iertare,, și
eu supărător de sticloasă
cu genele îngenunchiate
coapse arzând
spre voia-ți
mă decoloram
mă decoloram ca un vitraliu
în limbă de noapte
,,te voi putea închide,, tot
repetai tu
cutremurându-ți pletele de plumb

REPORTERII REALITĂŢII: Un preot este tată pentru 400 de copii

prinsă între

 un aici și acum duc
în vene un sânge zero
negativ pe care l-aș
putea împărți tuturor dar
nu mi-l mai ia nimeni drept vamă
spre a trece de tărâmul
nălucilor mișcătoare
mi se îndeasă în noul trup
o carne apoasă cu frunze de nuferi
întind mâna în gol îmi cresc
multe goluri
mustesc în miile de doruri
într-o oglindă acoperită
cu ștergare țărănești
îmi construiesc o cruce
să șterg o față care de mult
nu mai e a mea o ultimă fața
aleasă din colecția
de măști cusute
cu fire fierbinți

Principiile lui Newton

într-o românie a bunului simț/plac(poem cu personaje imaginare)

încerc să îmi fac loc
cocoloșindu-mă printre
marii literați
inima mea zvâcnește
zvâcnește speriată
ca un cuib în care pisicile scheletice
își devorează puii
cu trupurile dezgolite
cu oasele mele plesnite
mă înfășor-cap/coadă-
în umbra slinoasă a unor re(sentimente

!!sunt un om viu îmi zic
!!!ce mama dracului iar
au uitat ăștia
deschise robinetele amendamentele/aranjamentele
literal)mente mă și lipesc de pulpa
înfierată a cerului ascultând cum
se ascut firele de iarbă
la temelia cetății poeta x
își mângâie sexul la 90 de ani
protestând joacă un rol de moarte celebră
în mintea tulburată a poeților sexagenari
poetul gălățean i-o trage româniei
într-o poziție atât de incomodă
încât îi tremură genunchii
oamenii culturii se emoționează premiindu-l
cu palmele crăpate pentru ,,dragostea,, de neam
și toate astea se vor întâmpla
într-o românie îndestulătoare
a bunului /plac

Maria Tănase filmată

Maria Tănase

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Maria Tănase
Informații generale
Nume naștere	Maria Tănase
Data și locul nașterii	25 septembrie 1913  București, România
Origine	Română
Data și locul decesului	22 iunie 1963 (49 ani)  București, România
Gen muzical	Folclor
Ocupație	interpretă, culegătoare de folclor
Ani de activitate	1934-1963
Case de discuri	Lifa, Columbia, Electrecord
modifică

Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, București ― d. 22 iunie 1963, București)
 a fost o interpretă de muzică populară românească.
A fost supranumită Pasărea măiastră, Edith Piaf a României și Regina cântecului popular.

dau search

pe google după
cuvântul poezie mă trezesc în
recitaluri cenacluri adunări din care ies
picioarele îngroșate cu unghii
ascuțite ca niște elitre ale
celor vii
mulțimile crescute
în mâini de granit
îmi aduc gratis
aerul proaspăt la
câțiva metri de mine
bahluiul bolborosește în
deșeuri putrezite
suntem timp îmi zic
suntem doar Timp
în alt timp
poeții se încurcă în
propriile cuvinte
fac  ferestre și
alte asemenea
lumini artificiale
de neatins
dau search

__

acum.

mă uit pe furiș prin fereastra timpului mama
își potrivește bine mâinile de ceară apoi
piaptănă alene părul și mă privește stins
îmi face semn prin norul de ceață
să o las
aici e totul bine
nu se mai aud pocnituri
din bice oamenii
au alte preocupări
nu mai sunt așa de
atenți la detalii
aici poți să fii tu
cu adevărat.

haiku

mugur de cristal
lampadar nestins pe cer
vaierul nop'ii

despre cum se metamorfoza ramona

tamara cânta exact ca angela similea
doar că era ușor aplecată
de spate fiindcă fratele ei
profesorul de istorie din satul natal
avea ușoare tendințe suicidale și era internat
din când în când la spitalul 4 domnul marcel
le câștigase încrederea deplină bolnavilor
îi momea cu țigări naționale și ei
credeau că sunt buni patrioți
nereușind să își spună unii altora despre aventurile cu
ramona fata de la medicină
care acum culegea pietricele de pe aleea spitalului
mai exact era ținută de ceva vreme în pavilionul celor cronici
nimeni nu îi mai dădea nici o șansă
bolnavii cu ticuri puternice o puteau avea oricând
pe ramona nu o mai păzeau gardienii pentru că era încă frumoasă
neintoxicată cu fenobarbital
domnul marcel o trimitea să se spele apoi o chema
în cabinetul lui mirosea a mentă uscată
ramona se așeza pe patul cu schelet metalic ruginit
aștepta să o lege cu funii groase să îi spună că e încă frumoasă
și dacă o să îl asculte și dacă o să fie iar cuminte ca atunci
nu o să mai aibă nevoie de lama de ras
și nu o să îi mai curgă atât de mult sânge
ba s-ar putea să mai
vină și pe la miezul nopții
el o să fie mereu
acolo numai pentru ea
ramona se legăna se legăna
nu înțelegea de ce nu mai poate da examene
de ce nu mai are stetoscopul
înfășurat în jurul gâtului
domnul marcel o ducea din când în când
la maternitate
ca să se facă bine și ea avea încredere deplină
ca și în ceilalți bolnavi care o așteptau
în grădina din spatele spitalului sau
când reușeau și ei să îi ațină calea
pe când ea se fluidiza se fluidiza
transformându-se în lacuri moarte
cu gurile umplute de sânge

lacrima cu gust de sânge

să nu plângi niciodată
lacrima cu gust de sânge
lasă urme adânci peste
trupurile sculptate în
răscruci de dor

nu împleti cununi de cetină
oamenilor bolnavi
de gânduri înverzite
poți scăpa
rostogolindu-te
de trei ori
peste a ta umbră
când
se cutremură
oglinzile de cristal

noaptea își spală
pletele înnegrite
în amintirile
rîmase vii
-dans amețitor
ciuleandră
cu mâinile încleștate-
blestem pierduților
în așteptări
-fără pereche-

dispariții multiplicate

te-am văzut ca
pe un ultim drum
la capătul timpurilor
așteptam banii conveniți
pentru a-ți cumpăra
un cântec-alt semn
al sentimentelor neiertate

plin de răni nesângerânde
se întindea înspre cer
numele trupului tău
încercam paloarea
să îi ating
multiplicându-mă
zilnic
spre nesfârșit

Ah .... voi sanii si voi cai ! versuri- Serghei Esenin, recita Stef...

Dochița

Auzisem în copilărie poveşti despre Dochiţa, fata din Mileanca, puţină cu duhul, care venea adeseori pe la noi, ca să muncească.
Dochiţa în sus, Dochiţa în jos...
Devenisem curioasă şi abia o aşteptam să vină într-o bună zi, să o descos, să îi aflu farmecul acela care parcă o învăluia ca într-o umbră deasă de ceaţă.
Dar a trecut mult timp. Dochiţa era plecată din bordeiul ei de lut, pe undeva, prin lumea largă.
,,O fi murit...gândea mama cu voce tare. Cini mai ştii pi undi-i putrizăşti trupul?,,. Saraca.
Însă, într-o noapte năprasnică de iarnă, când vântul şuiera ca un turbat, am auzit bubuituri în uşă, apoi ciocănituri insistente în fereastră:
-Ţăţucă, striga femeia cu glasul cutremurat de frig, dă drumul!! Sunt eu, Dochiţa!
-Doamne, spune mama, aprinzând pe bâjbâite lampa...Cum di-o fi ajuns,saraca, pi vremea aiasta, în miezul nopţii, tocmai aicia, la marginea câmpului.?
Şi îi deschide grabnic.
În cadrul uşii se arată chipul, încă păstrând urme de frumuseţe, al unei femei cu îmbrăcăminte precară.
Un palton ros îi acoperă trupul slăbit, o bertă îi ascunde părul încâlcit şi din picioare îşi scoteau botul crăpat nişte ghete scofâlcite.
Femeia are ochii aprinşi.
Genul acela de ochi care ştiu a privi bărbatul, pentru că aflasem destule poveşti despre bărbaţii care îi treceau pragul bordeiului, când se lăsa întunericul pe uliţele satului.

Dochiţa a spus ce a spus, apoi mama i-a zis să se culce în patul de lângă fereastră.
A doua zi, nouă, copiilor, ne împarte gumă de mestecat sub formă de tigaretă. Mama o ceartă. Dochiţa râde:
-Taci, ţaţaie, că asta e gumă. Se mestecă. Uite-aşa...
Începe a mesteca, clămpănind ca o iapă încă în putere.
Şi noi mestecăm guma, cu toţii, deodată, ca la comandă, admirând-o, în ciuda dizgraţiei, pe femeia asta puţină la minte, apărută în miez de noapte şi care ne adusese aşa minunăţii, până atunci nemaiştiute.
Mama primeşte în dar o basma neagră înflorată, dar îi spune cu bândeţe:
-Doamne, trebuia să mai cheltui şi cu mine...Trebuia să îţi iei ţie ceva de încălţat, Dochiţă, că ţi-o fi frig...
-Vai, ţăţucă, tu ai fost ca o mama pentru mine. Da` cum o murit bădiţa?
Mama dă să se încrunte.
-O murit că i-o venit moartea...Ce-s eu de vină? se întreabă ea, parcă pe sine.
Cândva, uzisem o poveste despre tata şi Dochiţa.
Se spunea că într-o zi, pe când mergeam cu toţii la câmp, ei ar fi rămas împreună, mai mult decât ar fi fost nevoie, în casă...
Mama ne întreba, prostită, neţinând cont că suntem doar nişte copii şi mai ales că suntem copiii lui:
-Oare să fie aşa de nebun, să se încurce cu proasta asta?
Pe atunci nu aveam idee cum ar putea să se încurce tata.
Pentru mine era eroul, era neegalul vreunui bărbat. Şi dădeam din umeri, în necunoştinţă de cauză. Lucrurile, cu adevărat, le-am înţeles mult mai târziu, Şi acum văzând-o pe femeia asta, încă frumoasă, toate vorbele mamei m-au răscolit. Nu aş fi vrut ca tata să fie ca toţi oamenii. Aş fi vrut ca Dochiţa să fie bătrână, uscată şi urâtă, şi el să nu o placă nciodată.
Dochiţa curăţă nişte peşti,. Solzii parcă zboară prin cameră. Părul i se umple de fulgi strălucitori. Mama o ceartă:
-Tot nebună ai rămas!! Mai uşor, că nu te zoreşte nimeni...
Dochiţa scoate guma din gură şi mi-o întinde.
Sunt puţin scârbită şi dezgustată, dar parcă cineva ascuns într-o umbră mă obligă. Iau guma şi încep să o mestec.
Are gustul sărat, de timpuri apuse...

a

Motto:

   ”Tu — tu singur vei avea stelele asa cum nimeni nu le are… In una din stele voi trai eu. In una din ele, eu voi râde. Si va fi ca si cum toate stelel vor râde, atunci cand te vei uita noaptea catre cer… Tu — doar tu — vei avea stelele care pot râde.”(Micul Prinț, Anoine de Saint-Exupery)

sursa foto: internet

Cândva

le-am și zis: am zdrobit
o inimă de metal și
o simt: iat-o!
-buldozer
cu dinții ruginiți-
descopăr în fiecare zi câte

un om pierzându-se
în urma altcuiva nu

m-am oprit și am trecut
arogantă cu tălpile de sârmă peste
pieptul lui simt urma-mi uriașă
cu umerii apăsați de lemn

-toacă ritmată, părăginită-
învățând cum să își privească 

îndeaproape
oamenii
cu inima de stele
și mai puțin cerul
cu inimă de oameni
pentru că uneori

 pot să re-
devin ce-am fost- o umbră străvezie
/ cu limba de piatră

HAI, vino!

,sunt un obiect,,bine
pus la păstrare
nu mă mai atinge nimeni
în întunericul de frunze
mă nasc privire întoarsă
cu venele adâncite
întru Asfinţit,
oameni de gheaţă îmi sfâşie retina
aruncându-mă în maluri:
-hai, vino, îi zic,
în lumea mea albastră
cerberii înalţă mugete celebre
literaţii îşi beau liniştiţi cafeaua
jucându-ne sorţii
ca pe mărul cel mărunt:
stricat, îi mai și zic, hai, vino,
în lumea mea de cântec
mişună scântei şi
cimitirele se cern
din firul vieţii
împletind iluzii.

frângerea pâinii

numai un sfat al femeilor gândesc
ar mai putea scăpa omenirea
din groapa asta în
care se intră
de bună voie
mâna mea mai
flutură vântul
prefăcându-l
în stană de piatră
nu mă mai plac
de câteva zile
am pierdut șiragul
amintirilor
și îmi frâng
drept
în jumătate gândurile aşa
cum ai frânge o pâine
pe care vrei
necondiționat
să o împarți
sub clar de lună
ascuțindu-ți dinții
cu un duşman
al sângelui cumpărat

în acorduri de așteptări

sunt pianista cu
degete ruginite
împărtășesc
sunete strivite
în acorduri de așteptări
unor spectatori fără de
mâini nu mai primesc aplauze
sunt un pian demodat
în care s-au scrântit
zâmbetele iernii
ca într-un
picior de
lemn uitat

din cer înspre

cu jumătățile de aripi
mă împart într-o amestecare
ce aduce a durere înseninată
privesc urma mea-chivot răsucit
înspre ultima parte
eu-femeie crescută
din cer înspre
cealaltă parte-el
-dorul meu
nestins necuprins
nedezlegat
umbrindu-mi zidirea
cu gusturi
ne-coapte
de caise

Noua Trilogie gothica ,,Femeia cruciat,, publicata in Canada poate fi comandata aici

http://www.blurb.com/b/4953393-femeia-cruciat-trilogie-gothica-the-woman-crusader

omul meu de foc

îl cunoșteam
după cămașa de granit
rătăcitor prin stele
omul meu de foc
culegea fluturi
cu aripe de cristal
brusc îmi şi
încercam încă
o dată zborul
până îmi intrau cioburile
în coaste
pășeam
peste tăceri ascuțindu-mi
sabia în obrazul verde
al vreunui mâncător
de zile

despre mama

rămăseserăm numai cu mama și eram toți nedumeriți. eu nici nu realizam că nu o să îl mai văd. chiar încă îl așteptam pe movila lui moș Paladi, cum îi spunea lumea deluțului de la intrarea în sat.
speram să îl văd în depărtare ca să pot alerga până mi se rup picioarele și să îi sar în brațe. să îi spun ce vis urât am avut, cum se făcea că el nu mai era.
dar el chiar nu mai era și durerea asta mi se întindea în trup ca o tumoare fără de scăpare.
acum eram mereu pe lângă mama și o sâcâiam cu laudele.
cel mai mult îmi plăcea să o privesc atunci când se piaptănă.
avea un păr foarte lung, bogat și lucios.
când și-l despletea și începea să îl pieptene mi se părea de nerecunoscut și îi ziceam cu vădită și exagerată admirație:
-ce frumoasă ești, mama! parcă ai juca într-un film. de ce nu îți lași părul așa, pe spate?
-doamne, vrei să fugă lumea de mine, se mira ea. nimeni din neamul meu nu o umblat vreodată dispregiurată cum vrei tu.
-dar ești așa de frumoasă! și dacă iar te împletești semeni cu toate femeile din sat. de ce? de ce nu vrei să stai așa?
-nu se poate, fata hăi! m-ar fugări lumea, ar crede că am nebunit. ia mai taci...
și își începea ceremonialul binecunoscut.
se dădea cu gaz până firele de păr de strângeau unele în altele. nu mai apărea ca o actriță din filmele cu iubiți celebri. apoi împletea două cozi strânse pe care le trecea rapid una prin cealaltă, făcându-și un coc mic, decent.
-ei, nu te mai bosumfla...numai la moartea bunicii di la Mileanca o vinit Ileana lui moș-tu Vasâli, fratili cel mic a lu` tat-tu, cu păru val-vîlvoi, în vânt șî cu mărgele ,,mala-gamba,, di râdeu și curcili di dânsa. da` o luat-o tat-tu de-o fluturat-o tătî ograda, pânî ș-o pus răpidi baticu` negru pi cap. că doar nu era la nuntî. da` e` o fost mai saracî cu duhu di când o știu. vrei sî tu, amu, sî pățăsc șî eu la fel ca dânsa.
și dădea din mână supărată, în semn că trebuie să îmi văd de ale mele și să o las în pace.

acum.

mă uit pe furiș prin fereastra timpului mama
își potrivește bine mâinile de ceară apoi îşi
piaptănă în grabă părul și mă privește stins
îmi face semn prin norul de fum
să o las
,,aici e totul bine,,
nu se mai aud ponituri
de bice oamenii
au alte preocupări
nu mai sunt așa de
atenți la detalii
aici poți să fii
cu adevărat. TU.

și urme...

ne creșteau pe spate niște urme

și-n urme adunam

toți oamenii de fum pe care

i-am cunoscut 

îi și numeam cu același nume

întotdeauna k 

stafiile cu boturi umede

ne cunoșteau pe sub peretele

de sârmă

unu doi șapte număram haotic

parcă eram un robot teleghidat

rugineam

după miezul nopții

îmi pierdeam coerența

și încercam într-o disperare brutală

să îmi amintesc de el

timpul îmi ștersese deja totul

chiar urma

care aduna 

acum puzderia de umbre și

alte urme

și umbre

în noaptea cenușie

colții de cristal mușcau
din maluri de flori albe
flori proaspete de nisip
scârțâind a urlet
viu se întorcea șacalul
cu aripele strânse
împrejur -vietate atinsă de streche-
îi mai rămăsese pe dinte
un ultim și aspru gând
cum să nu înnebunești luna
să nu te crezi deșteptul
cu șerpii crescuți în gene
cu sfâșietoarele sulițe
în loc de degete
cum?

un sistem găunos

de la o vreme încerc să ajut o fetiță de 9 ani să facă față unei severe inadaptări la condițiile sociale care i se impun și la care cu greu face față.

pe scurt, fetița suferă de o dislexie în fază medie și cu greu reușește să se acomodeze ritmului alert în care predă învățătorul și cerințelor greoaie pe care i le impune programa, care după părerea mea ar trebui să fie una adaptată.

într-o zi mohorâtă de toamnă am întâlnit-o pe Andreea, o fetiță speriată, oarecum suspicioasă, extrem de introvertită, cu o stimă de sine destul de redusă.

convinsă fiind că nu e deșteaptă ,,pentru că așa a zis Domnul(învățătorul),, nici nu mai încerca să găsească soluții unor probleme pe care sigur le-ar putea rezolva și singură, ci se mulțumea să copie tema scrisă de tatăl ei pe o foaie.

este brunețică, drăguță, are o gropiță adâncă și simpatică în obrazul drept pe care nici nu i-o observasem la început, pentru că îi apare doar când zâmbește.

auzind că sunt solicitată să ajut ,,un copil cu probleme,, mă așteptam să fiu îndelung analizată și studiată.

gândeam că poate își dorește o prezență impecabilă, de doamnă și m-am îmbrăcat cu ce aveam eu mai decent prin umila mea garderobă.

uimirea mi-a fost pe măsură. pentru că în timp ce vorbeam și o întrebam dacă ar dori să mai vin pe la ea, fetița a spus un :daaaa! prelung și am înțeles că trecusem ,,proba de foc,,.

evident că am studii de specialitate și chiar o lucrare de cercetare făcută pe probleme de adaptare școlară la elevii cu rămâneri în urmă, însă după evaluarea precară făcută pe loc mi-am dat seama că mă angajam la ceva foarte greu.

dar în doua luni de zile Andreea a învățat să zâmbească, e mai coerentă și mai ordonată în gândire, scrie la nivel de clasa I, fază terminală, deși e in clasa a III-a și a început chiar să dea unele răspunsuri surprinzătoare la școală.

mereu îi duc ceva scos de pe internet care să atragă atenția și simpatia colegilor, colegi care o cam ocoleau, pentru că domnul mereu o certa că nu reușește să facă una sau alta...

împarte cu toți ei toate desenele pe care i le duc, toate lucrările pe care le confecționez cu ea, din hârtie. îmi dau seama că e un suflet curat și bun și poate numai Dumnezeu a făcut posibil să o întâlnesc, să îi zâmbesc, să o ajut și să o redau lumii ,,puțin vindecată,,.

misiunea mea e grea. caut mereu materiale despre dislexici și colindând pe site-uri mi-am dat seama că trebuie să mă ajut singură ca apoi să o ajut pe ea.

ONG care, chipurile, sprijină copii ca ea, care spun și declară multe,  fac numeroase campanii, strâng fonduri uriașe, nu o vor ajuta pe Andreea, nici pe copiii aflați în situația ei. 

,,dislexicii nu există, declară cu zâmbetul pietrificat doamna Apreotesei de pe la minister,,. la ce bun să se risipească fonduri pentru a forma cadrele didactice să facă față unor asemenea situații când ei nu există.

 trist și fals.

 România și-a abandonat copiii cu asemenea probleme, i-a condamnat și în vechiul regim și în regimul acesta democrat, prosper, nu?

am contactat ONG de profil pe internet încercând să îi conving să îmi trimită în format electronic niște materiale pe care aș putea să le folosesc, dar nimeni nu m-a ajutat, deși le-am explicat situația nu mi-a trimis măcar o fișă cu exerciții de corectare a scris-cititului. ba mi-au solicitat sume uriașe pe niște ghiduri de specialitate. teoretic știu și eu multe lucruri, nu îmi doream decât niște fișe concrete pe care le aplică domniile lor, specialiștii, copiilor cu aceste probleme. 

dacă aș deține aceste informații nu aș mai bâjbâi pe internet. dar se pare că o să mai bâjbâi însă cu folos și fără să plătesc ghiduri care îmi vor explica doar cauza și nu îmi vor oferi soluția.

atunci mi-am luat la rând cursurile de la facultate și am studiat ca pentru un examen serios. apoi mi-am amintit ca prin vis tot ceea ce ne zicea distinsul profesor, cercetătorul pedagog Ion Roman la cursuri despre eventualele cazuri de copii dislexici și metodele cele mai eficiente pe care le putem folosi pentru a-i ajuta.

pot spune că am mai dat un examen în fața mea, și ceea ce am lucrat până acum consider că a fost un succes real.

astăzi i-am făcut cadou un telefon modern pe care mi-l cumpărasem anul trecut cu mulți bani.

avea un program de scris cu un creion special și am observat că Andreea era mereu atrasă de el. îi plăcea să scrie și să deseneze pe acel panou de desenare. eu am un Nokia de vrei 10 ani și încă îl mai pot folosi. polițistul comunal mi-a zis într-o zi, când l-a văzut pe catedra din cancelarie, că eu cel mai ,,tare,, telefon, adică singurul care nu poate fi interceptat de serviciile secrete. deci pot vorbi ce vreau și cu cine vreau că oricum nu mă aude Nimeni...:)

când i-am dăruit telefonul, Andreea a sărit în sus de bucurie și m-a îmbrățișat.

era o căldură și o sinceritate în acea îmbrățișare cum nu am mai întâlnit.

uneori sunt foarte obosită pentru că plec la ea foarte târziu, după ce îmi termin orele și mă supăr când nu vrea să își termine mai repede sarcinile pe care i le trasez. 

am înțeles și de ce devine din ce în ce mai lentă în lucru: 

mi-a mărturisit că îi e frică să nu plec prea repede acasă și că și-ar mai dori să stau la ea mereu.

 își mai dorește, îmi spune ea zâmbind cu capul aplecat, ca domnul ei să trăiască 100 de ani, dar ar mai vrea și ca eu să trăiesc 200 de ani. 

i-am răspuns că nu îmi doresc asta pentru că aș fi prea bătrână și prea urâtă la 200 de ani și nu m-ar mai place așa de mult și am râs amândouă imaginându-ne portretul meu la acel timp prelungit, prelungit.

știu că am devenit un ,,ceva,, extrem de important pentru ea. cred că nici nu realizez cât de importantă sunt acum pentru ea.

îmi doresc să fiu sănătoasă, să am răbdare și să o scot din ghearele acestei cumplite neputințe care acum nu o mai macină atât de mult, dar există, încă o simt acolo. în trupușorul ei.

deja conștientizează că poate să facă unele lucruri singură și uneori îmi zice:

-nu îmi mai explicați, doamna, că știu ce am de făcut!

mă bucur ca un copil de bucuria ei.

notele i s-au îmbunătățit câtuși de puțin. pașii sunt mici, dar vizibil.

câți copii nu sunt în situația Andreei?

câți copii nu aș putea ajuta?

doar că un sistem găunos nu înființează centre specializate, gratuite, în care asemenea copii captivi în ghearele unei deficiențe să fie ajutați, iar cadrele de specialitate să își ofere ajutorul într-un cadrul legal, pentru că eu  prin demersurile mele încalc de fapt și de drept un principiu deontologic strict și bine stabilit.

există cabinete speciale unde părinții sunt puși în imposibilitatea de a plăti cât li se cere și mă refer la un minim de 80 de lei pe o ședință de o oră, iar eficiența poate fi de 10 ori mai mică decât într-un alt cadru, mai prietenos și lipsit de ,,fițe intelectuale,,. nimeni nu o să îi ceară cont specialistului de ce nu evoluează un copil, pe când în celălalt caz ești tu mai implicat pentru lucrezi pentru copil din pasiune, nu doar pentru bani.

dar doamnelor, domnilor nu îmi cereți taxe și impozite nici o mai căutați pe Andreea pentru că ea există numai în mintea mea.

și totuși peste câteva ore voi merge din nou la ea.  :)

AMINTIRI FEBRILE

cizmulițele-s pregătire. 
șosetele de lână sunt gata, pentru fiecare. 
traista e cusută în grabă de mama.

-să nu te duci prea devreme că te-or fugări oamenii, strigă ea, văzând că mă tot foiesc nerăbdătoare prin ogradă cu ochii peste gard.

dar adevăratul șantaj venea de la tata care nu ne făcea ,,lopățele,, la clopoțel până pe la amiază. degeaba îl tot băteam la cap. nu era chip să îl înduplec, și fără de ,,lopățele,, ne îngheța mâna chiar și prin mănușă, ba ne mai și râdeau ceilalți copii că nu avem clopoțel împodobit cu busuioc și legat de bucățica de lemn, așa ca ei.

de asta ajungeam întotdeauna în urma tovarășilor mei de urat, spunându-mi urăturile, pe la unele case doar pe jumătate, ca să îi pot ajunge din urmă.

când se întregea ceata era puțină invidie între noi, pentru că gospodarii ne întrebau ai cui suntem, și fiecare primea în funcție de ,,simpatiile,, sau antipatiile stârnite de-a lungul anului între puținele familii de la ,,marginea lumii,,.

-da tu ai cui ești, fa? mă întrebau Lupănesele.

să zic? să nu zic? mă fac, pentru o scurtă vreme, că nu aud întrebarea, însă tovarășii mei de ,,trupă,, răspund în cor, privind insistent mărunțișul din mâinile femeilor, încercând să mă excludă, ca să îl împartă între ei.

-a lu`nașa, a lu` Epuri!!

-âââââ, tat-tu îi omu` lu` Dumnezeu, da` mă-ta are-o gurî cât o șurî.....

și îmi îndeasă un colac aproape necopt în traistă, pe care mama sigur o să-l recunoască:

-aist-i di la a lu` Lupan, o să zică ea după ce o să îi ia pe toți la rând.

dar deocamdată eu sunt pe ulicioarele satului și umblu cu picioarele înțepenite de frig din ogradă în ogradă. casele mi se par imense, ba chiar bordeiul lui moș Racu ne apare ca o clădire din povești, impunătoare și măreață.

moș Racu e fratele mai mic al bunicii dinspre tată. el e vestit în toate satele pentru că trage zodiile.

pe la noi vine numai pe înserat, și ne bucurăm cu toții. pare un elf ieșit din cărțile misterioase. e mic, negricios, cu haine cenușii și cu o privire iscoditoare care parcă îți scormonește în adânc de suflet .

când mă privea moș Racu eu credeam că îmi știe toate gândurile, că doar nu degeaba îl căutau pe la bordei oamenii de peste șapte sate.

ca să îl pot vedea și mai haios, mă așezam pe sobă, cu capul în jos și picioarele-n sus, îl priveam așa până pleca.

-moș Racu, acuma zî ceva și de asta mică, insista tata, după ce moșu spusese vreute și nevrute despre frații mei, câte cumpene o să tragă și... ,,dacă o să scape de cea de la 20 de ani, o mai are pe cea de la 30 de ani, și dacă o să scape și de asta...,,

glasul moșului parcă torcea, parcă prevestea furtuni de necrezut...

-di aiasta cî sî-țî mai zîc, măi Nicî? tu nu o vezî? aiasta o să stei cu capu` în sus cînd tățî o să stei cu capu` în gios șî o sî stei cu capu` în gios când tățî o sî stei cu capu` în sus. asta îi altfel. da` nu știu dacî îi di ghini.

ajunși în ograda moșului ne dregem glasurile și începem în cor:

-aho! aho!

în sara di Vasîli Sfîntu

mi-o luat căciula vîntu`

șî mi-o dus-o pi carare

șî mi-o umplut-o cu sarmale

șî mi-o dus-o-n bătăturî

ș-o umplut-o cu friptură.

ieș` afarî moșule și dă-ni un pahar cu vin

cî la anu` nu mai vin.

La ureche zurgălăi, ia mai mănațî, măi!

moșu se amuza teribil de urătura noastră. noi am auzit asta de la cei mai mari și de aceea îl uram așa. acum așteptam îngrămădindu-ne unul în altul. urma ceremonialul. ne chema în bordei și coboram ușor niște trepte săpate în pământ, apoi ne așezam tăcuți pe o laviță și priveam cu uimire în jur. era atâta pace și lumină în bordeiul lui cum nu mai văzuserăm nici într-o casă oricât ar fi fost de mare.

moșu scotea, cu mișcări de felină, de sub pat o sticluță plină cu vin negru și ne punea la fiecare în niște pahare de lemn, mici cât un degetar. spuneam ,,bogdaprosti,, îi uram încă o dată ,,La mulți ani,,. ne luam ziua bună și plecam.

următoarea oprire era la țața Catinca,, dar la ea nici într-un an nu erau colacii gata. 
când ajungeam cu uratul. ieșea  dintre  copiii ei mici ca ulcelele și ne striga oarecum supărată :

-oooof, Doamne, da` cât îi ceasu`?? nu-s gata colacii. să veniți când terminați de urat. lasă că la anu` o să fac focu` mai devreme.

noi plecam abătuți și nu mai îndrăzneam să intram în ogradă la întoarcere.

la mătușa Lupăneasa primeam întotdeauna niște turtițe care miroseau cumplit o gaz de lampă. le împărțea tremurând și ne mulțumea întrebându-ne pe fiecare ai cui suntem. chiar dacă avea fecior în sat, pe Lupan cel lung, cum îi zicea mama, iernile și le petrecea la noi, în casa lui moș Paladi și îi mulțumea tatei, zi de zi:

-măi, Nică, tu ești mai ceava ca șî copchilu` meu, cî țîi chiar îțî pasî de aciia năcăjîțî.

ne plăcea să o urăm și pe dânsa doar ca să o bucurăm și să îi vedem bordeiul mai de aproape. uneori ne poftea înăuntru și intram curioși să vedem căsuța ei pe care o asemănam cu cea a Sfintei Vineri. împrejur era o sărăcie lucitoare și bordeiul ei sărac nu mai emana aceeași lumina ca la moș Racu. aici totul era trist, cu miros de singurătate.

urcam dealul spre casa nebunului, la mos Andrieș. uram cu frică și priveam îngroziți la fereastră chipul lui Ostiță-nebunul care se bucura ca un copil schimonosindu-și fața și holbându-se la fiecare. frică ni se amesteca într-o masă gelatinoasă, dar nu ratam niciodată prilejul de a-l vedea atât de aproape nebun , pentru că vara îl privea doar de departe cum se plimba, înainte și înapoi, cât era ziua de mare până la un anume punct al uliței sale, întorcându-se din același loc, așa, ca la comanda cuiva nevăzut.

urma moș Pânzaru, cel care se împrumuta și îi împrumuta pe băieții de 12-14 ani cu țigări. de fapt la el se întâlneau seara toți băieții mai măricei ca la un fel de ,,radio-șanț,,. aici se auzeau toate știrile de peste 3 sau 4 sate. am jelit cu toții moarte bătrânului. nu știam de unde venise și cum se aciuase în cătunul nostru, dar lumea l-a primit repede cu bucurie că mai aveau un tovarăș în pustiul acela. se zicea că ar fi fost basarabean. nu se știa nimic de rubedeniile lui și după moarte Lupănesele i-au și pus mâna pe casă, așa cum făceau de fiecare dată când mai murea câte cineva fără de urmași, de parcă lor li s-ar fi cuvenit totul. erau gălăgioase și stârneau scandal din te miri ce.

frânți de oboseală, acum ne întorceam acasă făcându-ne calcule: câte nuci, câți colaci și câți bani a primit fiecare.

seara veneau ,,benzile,, de la Tătărășeni și tata le primea pe toate cum nu prea făceau ceilalți săteni din lipsă de bani, firește. dar tata avea mereu bani pentru sărbători pentru că îi aduna încetul cu încetul, de-a lungul anului.

sora mea devenise o domnișoară frumoasă și dansa cu toți băieții, dar la noi mai veneau și fetele Lupanilor, și Ana, fata bolnavă a Catincăi și ,,cucoanele mătușii Butnărița, sora mamei, sosite tocmai de la Constanța,,.

eu și fratele meu mai mic, dar și vecinele cu care am fost cu uratul stăteam la cald, după horn și prindeam de cordele băieții care dansau. mama dansa mai ceva ca o domnișoară până ce tata îi atrăgea atenția că se cam întrece cu firea. uneori tata mă lua și pe mine la dans. mă codeam până mă scotea în brațe de acolo de după hornul sobei. tata părea un fulg uriaș care mă purta pe tărâmuri necunoscute. era un dansator desăvârșit și eram așa de mândră când le zicea fraților mei: ,,lăsați-mi măi, fata în pace, ce tot aveți cu dânsa?,,. vina era mereu a mea și acum îmi aminteam cu regret la acele clipe și la faptul că nu am fost mai cuminte.

acei ani au fost cei mai fericiți din viața mea. aveam parcă prea multe și cineva a hotărât ca într-o clipă să îmi ia totul.

Anul Nou a mai venit, și a venit, a revenit răscolind acele scântei vii care tot ard, NECONTENIT.....................................................................................................SUNT CA UN RUG APRINS UITAT PE O cărare NEMAIUMBLATĂ

Dacii - Stramosii tuturor popoarelor latine

în țipăt de cassandră

Noul meu volum, editie bilingva ,,Femeia cruciat,, va fi publicat in cateva zile, in Canada, va fi disponibil si pe suport de hatrie cu plata pe card. daca cineva o sa fie interesat voi posta un link cu trimitere spre volum

Sarbatori frumoase tuturor!!

,,CV literar Dorina Neculce- scriitor din România, orașul Botoșani. membra a Societatii Culturale ,,Junimea 90,,-Iasi membra a Cenaclului literar ,,Junimea 90,,-Iasi

fosta membra in Consiliul de administratie al Asociatiei Universul prieteniiei-Iasi fost coordonator al Cenaclului Universul Prieteniei-Iasi

debut literar-la Ateneul Tatarasi din Iasi, 2009-volum colectiv- cu fasciculul ``Ingeri rataciti`, Ed. All, Iaşi, 2009;

Publicatii : poezie:

Lumea din oglinda. Ed. Pim- Iaşi, 2010;

Surasul meu gothic, Ed. Pim- Iaşi, 2011:

Zbor sihastru,Ed. Pim- Iaşi, 2012;

Urme vechi, Ed. Pim- Iaşi,2012;

La marginea tacerii, Ed. Pim-Iaşi, 2012;

Contraria(dialoguri lirice cu Rameel), Ed. Pim-Iaşi,2012;

Vade mecum(6 poeti contemporani), Iarna(6 autori) ,Ed. Pim-Iasi, 2012;

Insemne (volum editat de site--ul literar Casa gandului, 2010) ;

Meridiane lirice, 100 de poeti contemporani, Ed. Armonii culturale, 2012:

proza: Daca as putea strabate timpul, Ed. Pim- Iaşi, 2010:

poezie: Zbatere de pleoape- Ed. Pim, Iaşi, 2013

Premii literare:

Premiul 3- acordat de Revista literara Noi, NU, din Cluj- decembrie 2011- Concurs de poezie

Premiul 2- haiku-februarie 2010, organizat de Asociatia Universul Prieteniei-Iasi

În lucru şi pentru publicare în 2013, o nouă Trilogie de poezie gothică, ,, Gothic solitude,,.

Literary CV: Dorina Neculce – Romanian writer, from the city Botosani-live in city Iasi.

Member of the ‘Junimea 90’ Cultural Society- Iasi,
Member of the Literary Circle ‘Junimea 90’ – Iasi,
Former coordinator of the Literary Circle Friendship Universe – Iasi,
Literary debut at Tatarasi Atheneum from Iasi, 2009 – collective volume – with the group ‘Wandered angels’, All Publishing, Iasi, 2009;
Publication: poetry: The world from the mirror, Pim Publishing – Iasi, 2010; My gothic smile, Pim Publishing – Iasi, 2011: Solitaire flight, Pim Publishing – Iasi, 2012; Old trails, Pim Publishing – Iasi, 2012; At the end of silence , Pim Publishing – Iasi, 2012; Contraria (lyrical dialogues with Rameel), Pim Publishing – Iasi, 2012; Vade mecum (6 contemporary poets), Winter (6 authors), Pim Publishing – Iasi, 2012; Insignia (volume published by the literary site Casa Gandului, 2010); Lyrical meridians, 100 contemporary poets, Armonii culturale Publishing, 2012; prose: If I could get through time, Pim Publishing – Iasi, 2010: poetry: Eyelids flounder – Pim Publishing, Iasi, 2012.
Literary awards: 3rd prize – awarded by the Literary Magazine ‘Noi, Nu’, from Cluj – December 2011.
Poetry Contest 2nd prize – haiku- February 2010, organized by the Association Universul Prieteniei – Iasi.
It is on the anvil and it is going to be published in 2013, a new Trilogy of gothic poetry, ‘Gothic solitude’.

Câteva poeme din volum :)

cassandra’s cry

1.as a dishevelled cassandra

I spin the last distaff

sitting at the shadow of the cross gluing up

sweetened poems on the face

of the bronze shadows.

2.knower of silent colours

you will come

dressed in the shirt of the thoughts

of iron

3.as a dishevelled cassandra

from fogs and smoke I

will pour the cold

in bones

as if

the glances of the bowmen will pour

atriped from

the white marble breaking down

the springs in eyes until

the last scream.

4.is as if

I still could live

deep in an

unseen window

baroque sound sat

step over step

time over another time

free sclave sucking up

the clay of it’s own

grave.

let’s go mashenka

I call her don’t hide yourself

this bowed woman won’t stop

she’ll cry anyway and she’ll still cry

you have to get out the buildings

without windows

can melt you down

...........................................................

mashenka is the metal girl

of a dwarf family

her thoughts – knotted stitch- feed all the roses

(this will help us maybe

only this will help us)

when everything is lost

when the trees strip us of the shadows I hear

the beating of your heart as some rebel chord and

I can see my mother herself locked

in a rose she is holding in her chin with

the hand

she breaks out

she snuggles at the chest of mashenka

the metal girl

is whining

.................................................................

ohhhhhh it’s so simple to turn off

light I say and I breath

all the gore

I think I will turn grey

’ He and She enchained

holding hands

will throw at any moment

’from the irion border of Mirabeau birdge’

I am amazed

shattered

between waves

I am listening to this news through speakers

of an underwater station He

because he didn’t fiind his lost feelings and

Her because she didn’t learn on time how to embroider in the sky’s heart

the meaning of the true word – every Thursday I remember

you – he and she

folded in curtains of glass -

and I fall asleep but every second now the inevitable (it doesn’t respect) will take place and (kneeled covered blunted crucified in shadows) I am waiting

the end as a healing as a dispensation to the taste of blood ………leave it, I tell to myself. If I think better I think that

I will turn grey…….my hot eye ruby heart the smile of my deeds

priceless quenchless unasked in your body

crowns I entwine (and I was blossoming in your thought/ as a wounded magnolia in arms,/cursing, I can’t move,/ I lie on the soul,/ in

cheek,/mixing myself with blood, / the silent of the nights is crying over me!!!...)

Part II: ,,Gothic solitude,,

when the blue strings are getting off

fluttering over sunsets

I get loose my dirty hands

I unsew my livid eyelids and

I float drifting

over the water of Jordan

with bats in claws

I feel only the supressed memory

when I twist them under

the shape of a stitch in my thought

there under the stronghold

marooned there where

are gathering

all the clouds of ash

simplicity

I’ve finished with profoundity

I tell myself from now on

I will be the common man

I will learn even the

dedication until beyond the word

a ceaseless bending

between a bourn and

the other-

swollen by the same flounder of eyelids

commiting myself heavenly

in a dance of white butterflies

I shall burn

in the light

of the wings

clairvoyant

în ţipăt de cassandră

1.ca o cassandră despletită

îmi torc cel din urmă caier

aşezată la umbra crucii lipind

poeme îndulcite pe faţa

umbrelor de bronz.

2.cunoscător al culorilor

tăcute tu ai să vii

îmbrăcat în cămaşa gândurilor

de fier.

3.ca o cassandră împletită

din ceţuri şi fum am

să îţi curg frigul

în oase

aşa

cum ar curge privirile

arcaşilor desprinse din

marmura albă străpungând

primăverile în ochi până

la ultimul ţipăt.

4. e ca şi cum

încă aş mai putea trăi

ţesută adânc într-o

fereastră nemaivăzută

sunet baroc aşezat

treaptă peste treaptă

timp peste alt timp

sclav liber absorbind

ţărâna propriului

mormânt.

sasha era fiul mijlociu

al pietrarului din sat

dimineața coboram

în grădina timpului

să adăpăm fluturii de rouă îmi

plăcea mult sasha cu mâinile lui fine de argint și

ca să îi dovedesc odată toate astea

în miezul viselor

de mai îi ciopleam

castele în nisip

…………………………………………….

câteodată
mă îngrozeam
la vederea albatrosului despicat
pe deasupra cerului
care nu ne mai putea
cuprinde se zbăteau
păsări de granit răsucite cu ghearele
în vene

........................................................................................

și, vaaai!!!!  :) ne 
chinuiam să trecem
peste umerii morții
până nu se încingea Apusul.

o ascult pe larra

simt o stare de linişte profundă ca

atunci când ai privit îndelung un film edulcorat

care ţi-a şters şi ultima picătură de îndoială

..viaţa e frumoasă,, rostesc

privind în jur să nu m-audă cineva

aş părea un rechin

atârnat în botul umed al unui câine vagabond

aş rupe cu strigătul meu principii şi legi

poate larra nu ar mai purta funda galbenă

papucii roz sau rochiţa de muselină

larra mi-ar băga degetele-n ochi

larra mi-ar înşuruba mâinile ei mici

în esofag forţându-mă să vărs

un ţipăt sau un răget de fiară înjunghiată

,,aşa simţi şi tu măcar ziua de vineri,

aşa o să poţi să cutreieri

străzile neumblate

în miez de noapte

fără de frică

liliecii gigantici

or să îţi omoare timpul pentru că timpul draga mea

îţi este cel mai înverşunat prieten,,

o ascult pe larra

întotdeauna îmi place să ascult pe cineva

nu contează pe cine

pe larra pe destiny pe Stanley

pot fi o fiinţă foarte educată

şi foarte ascultătoare

dacă îmi răsuceşti cheiţa

...din când în când...

şi-a pus zvastica ziceau femeile de sticlă

pe buze şi-a creionat

sprâncenele-n albastru a

zâmbit zeflemitor stihiilor

prin geamul de la şase aşa

am cunoscut-o pe emma

fiica băcanului uscat

care striga pe uliţa evreiască:

,,avem bunătăţi avem bunătăţi,,

emma voia să pară emancipată

îşi tăia uneori în faţa oglinzii vieneze părul a la

marlene dietrich se uita mirată în vitrinele goale

umbra ei se ascundea în umbra umbrei altei

umbre se ascundea aşa

mereu mereu nici nu

mai respiram când auzeam

cuvântul interzis

sufletul meu se plia

peste sufletul emmei

soldaţii aruncau sălbatic

de la o vreme

în groapa adâncă

fără de margini

flori flori neparfumate

flori de plastic greoaie

urâte şi contestate de stilişti

asurzitoare icnete

!!ce naiba

!!!nu mă credeţi era

în vreme de război

putină decenţă

doamnelor domnilor

nu-mi cereţi atât de mult

mă numesc sophia

de la o vreme trăiesc

pe marginea visului despicat

intru şi ies

cu mâinile legate aud

tăceri închise într-o lume de poveste

cum poţi să fii o umbră peste umbre

un trandafir sălbatic un gând pietrificat

aud bătăile inimii mele în miezuri de zi

şi le zic:

vreau totul sau nimic

(dar ce îi poţi cere

unui criminal de rând

mai mult decât)

un ultim cartuş

un deget resetat

în esenţa lemnului

bărbatul acela cu

degetul de fier

mi-a arătat cum poate să ardă într-un \\

singur fluture tot cerul

bărbatul Acela a mai trecut prin mine

îmi zic pipăindu- mi sângele

pietrificat. zborul

în esența lemnului

Cine nu l-a încercat

hai mashenka

o strig nu te ascunde

femeia asta aplecată nu se va opri

oricum va plânge și va tot plânge

tu trebuie să ieși clădirile

fără ferestre

te pot topi

...........................................................

mashenka e fetița de metal

a unei familii de pitici

gândurile ei-fire înnodate-hrănesc toți trandafirii

(asta ne va ajuta poate

doar asta ne va ajuta)

când totul se pierde

când ne dezvelesc de umbre pomii aud

bătăile inimii tale ca niște acorduri răzvrătite și

parcă o și văd pe mama ea însăşi încuiată

într-un trandafir își sprijină bărbia de un zid cu

mâna

evadeaza

se cuibărește la pieptul mashenkăi

fetița de metal

scâncește

.................................................................

oooo așa-i de simplu să te stingi

lumină zic și trag pe nări

tot sângele-nchegat

Cred c-am să încărunţesc

,,un El și o Ea înlănțuiți

ținându-se de mână

se vor arunca dintr-o clipă în alta

de pe marginea de fier a podului Mirabeau,,

sunt uluită

zdruncinată

între valuri

ascult știrea asta prin difuzoarele

unei gări subacvatice un El

pentru că nu își mai găsea sentimentele pierdute și

o Ea pentru că nu a învățat la timp cum să brodeze în inima cerului

sensul cuvântului-adevărat--în fiecare joi îmi amintesc

de tine-un el și o ea

împăturiți în perdelele de stică--ținându-se

și ațipesc dar din secundă în secundă inevitabilul(nu ține cont)se va produce și (îngenunchiată astupată trunchiată răstignită în umbre)aștept finalul ca pe o vindecare ca pe o dezlegare la gustul de sânge..............................................lasă, îmi zic. dacă mă gândesc mai bine cred c-am să încărunțesc............................................................................................................................ochiul meu cald inima rubinie surâsul faptelor mele neprețuite nestinse neîntrebate la tine-n trup

cununi de lauri împletesc(și înfloream la tine-n gând/ca o magnolia rănită-n brațe,/ înjurând,nu mai am pas,/ îți poposesc pe suflet,/ în obraz,/amestecându-mă cu sânge,/tăcerea nopților mă plânge!!!...)

Partea a II-a: ,,Gothic solitude,,

când se lasă sforile albastre

fluturând peste apusuri

îmi dezleg mâinile murdare

descos pleoapele învineţite şi

trec alunecând

peste apa iordanului

cu lilieci în gheare

mă simt doar amintirile curmate

când le răsucesc în

forma firelor de gând

acolo sub cetatea

pustiită acolo unde

mi se adună

toţi norii de cenuşă

simplitate

am terminat cu profunzimile

îmi zic de astăzi

voi fi omul de rând

am să învăţ chiar şi

închinarea până dincolo de cuvânt

-continuă aplecare

între un pârâu şi

celălalt-

înghiţită de aceiaşi zbatere de pleoape

săvârşindu-mă sacru

într-un dans de fluturi albi

voi arde

în lumina

aripilor

clarvăzătoare

amintiri întunecate

când nu ne mai încăpeau ogrăzile

prăfuite alergam cu toții

la pârâu prin porumbul uscat

mâinile lui scoteau săbiile din teacă

prăvălindu-ne într-o luptă nedreaptă dar

nu ne păsa de tăieturile adînci

de sângele proaspăt care îngrășa pământul

nu aveam noi timp de așa ceva nici

vreme să ne oblojim firișoarele vineții

care ne acopereau fețele

cu un fel de umbre vorbitoare

strigam : la ataaac!

și El nu știa de glumă

își tot ascuțea dinții

în trupurile noastre

.......................................................................

-emiily anne, îi strigam fetiței din sâmburi,

la ciment!!! haide!!!acolo e locul cel mai întunecat

și alergam voinicește

aruncându-ne țărână pe spinare

..............................................................................aici erau galerii peste tot

dar și frica ne pândea de prin unghere

,,să nu îți fie frică, mă îmbărbătam ca să nu râdă de mine toți copiii,

nu-ți fie frică, așa îmi ziceam,

în galerii sunt maluri

de fluturi

și treceam

peste un mal

și treceam peste un mal și

treceam peste....