poezii gothice

1. Preoteasa de ceară

numai în colțul acela nu ajungea
lumina. sanctuarul era pustiu și noaptea
îmi acoperea umerii cu mantia de smoală
pe care au crescut stele din rădăcini. mi-am tras gluga

peste cap și am înghițit frigul amestecat cu neliniștile tulburi care
se făceau ghem
la picioarele mele îndoiala se frângea în ecouri puternice.
orbirea îmi rodea din pleoapă . cu dinți de metal
norii se petreceau, ca o paradă sumbră, pe sub ferestre.
tăcerile-mi înțepeneau în gât.
oglinzile se priveau suspicioase, față în față, din dreapta în stânga
chipurile se conturau șterse și palide.
tot mai palid,
cineva din afară îmi strecura o batistă mototolită în formă de trandafir,
șoptindu-mi:
-ia, șterge-ți ochii de praful stelelor, iubito,
înserarea asta a uitat să înflorească și buzele tale au amorțit...
gândurile mă fură pentru încă o noapte sunt preoteasa de ceară
am crucifixul imens înfipt în piept și candela pâlpâindă
în mâna dreaptă țin partea stângă a cerului
cu privirile adun neliniști, frici, regrete, cobor scări
cu trepte inegale, ciobite.
învăluite în fum, capetele cavalerilor se dezgolesc de coifuri,
săbiile zornăie, scuturile se frâng, talanții vorbesc pe ascuns despre
cum se vând și cum se cumpără oameni.
procesiunea urmează ecoul pașilor mei,
niște gothici îmi cer arginții cu
împrumut să-și cumpere percinguri din piața sclavilor
aud strigăte curmate de loviturile de bici,
portrete vechi se întâlnesc într-o lume a umbrelor uitate.
îmi trec piciorul descălțat prin pământul sacru care
geme de blesteme
eu șoșotesc o rugăciune
se pierde printre ruine, ca un abur cald.

nu mai e mult, taci. urmează-mă. strig înălțându-mi candela și scutul.
crește prin mine crinul, sfârtecând inima împărătesei mausoleul e păzit.
doi lei din piatră își încrucișează săbiile, scot flăcări și ard cu pocnete
de bici.

dar eu tot rătăcesc și caut lumina pe care am aprins-o cândva,
în seara aceea albastră de iarnă turbată
ca o lupoaică îndurerată.

2.noapte cu vulturi austrieci

copiii priveau sfinții cu capetele aplecate își fixau bine
ghilotina căutând puncte vulnerabile pe un cer fără de nori treceau
vulturi austrieci ducând în ciocurile puternice câte un stârv l-om
împărți la noapte se pare luna se va umple cu urlete și pustiire
să legi bine poarta să nu-ţi mai lași copiii să mai iasă
viermii rod în hoit se face frig apoi se face iarăși noapte.
daaa. o noapte cruntă ca la începuturi nu poți să-mi zici că
nu ți-am spus religia dragule de mult s-a transformat
într-o mașină de aplecat
capete pe ghilotină, dar, ia aminte
să nu le spui. ți-o vrea și ție capul.

dormi că e târziu mâine se-ntorc din nou cocorii
să-nfigă sulițe de mucava în coaste, în multe, multe coaste...
dar până or veni , tu dormi,
trebuie să dormi...ascuns în
pumni de șoapte.

3. e şi asta o îndeletnicire lumească

În dimineața aceea am privit lumea prin peretele de sticlă
se vedeau străzile forfotind
și labirintul își îngusta vizibil culoarul
parcă simțeam o sufocare în retină
mi se conturau păsări cu penajul argintiu
am vrut să zbor mai departe
se contura asfințitul amestecându-și cerneala
cu sângele centaurului rănit într-o vorbă mai tăioasă

- nesăbuitule ai să mori am gândit eu
lăcrimând o picătură de otravă
pe buze i se odihneau herghelii nărăvaşe de
flururii amețiți în arșița zilei scurse
prin perdelele îngălbenite de la fereastră

(stau și acum îngrămădită în aceeași paranteză rotundă
îți dau explicații despre cum a murit bunica
cum a fost ea primenită pe laiță de o vecină
care a cerut drept răsplată oglinda afumată
prin care o să privească eclipsa de soare)

locatarul de dincolo mă privea de după gardul de nisip
strângea în brațele moi mijlocul clepsidrei
încercând să îi dea formă voluptoasă de femeie vulgară
dezinhibată care sparge cuvintele nepăsător în dinți
și aruncă limba ascuțită pe spatele amfitrionului cu profilul mândru
e ok. încă mai bea absint se plimba cu jojo pe chanselize
pentru a fi cool își mângâie sictirul de pe frunte

domnișoare proaspăt ieșite pe ușa pensionului franțuzesc
îi strigă din mijlocul mulțimii răsturnate :
„ferice de pântecele care te-a purtat, noica ar fi mândru de tine!”

închipuitul mesia râgâie mulțumit se plictisește repede de atâtea osanale
se ascunde în pânza tabloului medieval rezemat de peretele de sticlă
se balansează în hamacul pe care i-l țin îngerii cu fețe schimonosite de efort

(oooo aici e tărâmul de nicăieri ne tolănim la umbra lui cezanne
și putem citi liniștiți tratate de psihiatrie viața e chiar o porție de moarte)

sub un impuls de moment trag pelerina morţii peste umerii tabloului neîmpăcat
și las ielele să dănțuiască în spatele râului de langă dunga albastră
literații scot ochii din orbite și aruncă cu ei pe fereastră
țintind haotic în ceafă câinii comunitari
e și asta o îndeletnicire cât de cât lumească

4.metamorfoze

cu picături metalice
morfina se prelinge
în vene scârțâit secular
furioși trecem o dată și
încă o dată picură moartea
fiori de cianură în ochii rătăciți
peste câmpuri dumnezeu
ne dă indidicii foarte vagi
un bordei părăsit în care se răstoarnă vinul
o fărâmă de pâine cu gust de amantă
un sat complet acoperit de ierburi tăioase
genunchi înfierbântați oase
tivite cu fire de sânge un cer găurit și
noi-oameni de hârtie atent decupați
din ziare scandaloase
cu vorbe ușoare despre referendum
despre vot și votanți ne simțim foarte liberi
în cușca de fier mai roade rugina
zbiară iubirile noastre
nedespărțitele iubiri-un alt bărbat
îmi mână norii spre tine și
eu-de parcă-s alta încremenită
în valuri de timp
așteptam pieptul tău
piatră de vânt decojită
să intru odată și să
tac să tac să tac
privirile astea de pasăre imperfectă
o să-ți alunge fricile în matcă
ies oameni întruna și intră în alții
pustiind spații prefîcându-se
în alții cu frunțile aprinse
în zdrobituri de amnar


ploaia asta de păsări îndoliate

părea să mă înece. copacii 
își ridicau neputincioși
brațele uscate ca niște veșminte
întunecate din petale ruginii. mă
caut pe sub asfaltul translucid trupul meu
strălucea se dispersa ca o puzderie de umbre
,,e orașul mărilor întârziate,, îmi zic și mușc
tulpina unei alge
sughit
mă umplu de fluturi
nici nu mai știu dacă sunt om sau dacă
am rămas o frunză aprinsă pe buzele copacului
cu ramura din ceară
știu doar că
mâna ta nu încetează să mă caute
la capătul timpului
flămândă prin trupul înnămolit al nopții
cu plete înstelate părea că mă aștepţi să
să îmi înfig adânc şi apăsat colțul de fildeș 
în umbrele tale de ceață 
zidurile cetății nu mă recunosc
și mă proiectează în
timpi cu unghiile ascuțite

lumina ne înconjoară
ne măsoară sentimentele de plumb
transformându-ne în resemnări
cu fulare peste gură
cu ochii învăpăiați bolborosind
formule matematice şi algoritmi absurzi
fără de trebuință
.........................................................................
ploaia asta primăvăratică zic ploaia asta de
păsări îndoliate și petale ruginii pare să mă înece
sub umbre de cenuşă...