Dorina Neculce - Limba Lui Adam

Limba lui Adam

locuia de ceva timp

în casa umbrelor uitate,

era veșnic grea

și năștea în răstimpuri,

în pânza tabloului uitat, copii cu nimb pe frunte.

încă le vorbea într-o limbă demult uitată,

pură, cu inflexiuni aproape umane,

în limba lui Adam,

cea rămasă ca un ecou puternic de odinioară.

în jur, aerul se îmbăta în arome de primăvară veșnică

adunând de prin întunecate labirinturi

flautiști cu pelerine ciuruite,

tânguitori ca nopțile cernite.

dar vocea ei se reducea, spre dimineață,

la simple sunete lugubre, fără de timbru și ar fi vrut

să împrumute iar din limba lui Adam,

sau poate din textura pielii sale,

oase din coasta lui demiurgică.

asta voia atunci, când prin sângele amintirilor

se bălăcăreau imagini apocaliptice de îngeri fără capete,

cu ghearele înfipte în piepturile dezvelite.

dar Ea?

ce plămădea în pântec? de ce se cuibărise acolo, îngenunchiată, Eternitatea?

vibra în rădăcinile cuvintelor

știa că după dânsa n-o să mai vină nimeni

Adam era modern şi le vorbea femeilor rujate

despre uitata lui din altă lume, într-un tablou

din care mai răzbat miresme adormite

în fereastra sufletelor .

și se chircea cu o durere nemascată între copiii umbrelor

și flautiștii înfometați de sunete suave

fața ei se colora în verde

orbind-o strălucirea aceea reflectată

prin perdeaua liniștii mărețe.

copiii ei, rămași pe câmpul înnegrit, o vreme,

își cârpeau aripile tocite și se hrăneau cu subteranele himere

vorbindu-și trist în limba lui Adam, cea de demult,

fără de cuvinte,

doar colorând pe frunzele uscate

metafore neîntrecut de albe.

din milă, Dumnezeu le scobora din când în când,

câte un curcubeu,

(pentru născuții din aceeași mama).

fără efort, îl transformau în cercuri,

și alergau desculți, învârtindu-l în mare grabă.

Ea locuia Acolo…

în casă umbrelor străine,

veșnic gravidă,

ca o țigancă roditoare…

locuia de ceva timp în casa umbrelor,
era veșnic grea
și năștea în răstimpuri,
în pânza tabloului uitat,
copii cu nimb pe frunte.

încă le vorbea într-o limbă demult uitată,
pură, cu inflexiuni aproape umane,
în limba lui Adam,
cea rămasă ca un ecou puternic de odinioară.

în jur, aerul se îmbăta în arome
de primăvară veșnică
adunând de prin întunecate labirinturi
flautiști cu pelerine ciuruite,
tânguitori ca nopțile cernite.

vocea ei se reducea, spre dimineață,
la simple sunete lugubre, fără de timbru
și ar fi vrut
să împrumute iar din limba lui Adam,
sau poate din textura pielii sale,
oase din coasta lui demiurgică.
asta voia atunci, când prin sângele amintirilor
se bălăcăreau imagini apocaliptice de îngeri fără capete,
cu ghearele înfipte în propriile piepturi dezvelite.

dar ea...
ce plămădea în pântec?
de ce se cuibărise acolo, îngenunchiată, eternitatea?
vibra în rădăcinile cuvintelor,
știa că după dânsa n-o să mai vină nimeni.
Adam era modern, vorbea femeilor rujate
despre uitata lui din altă lume, într-un tablou
din care mai răzbat miresme adormite
în fereastra sufletelor .

și se chircea cu o durere nemascată între copiii umbrelor și flautiștii înfometați de sunete suave
fața ei se colora în verde
orbind-o strălucirea aceea reflectată
prin perdeaua liniștii mărețe.

copiii ei, rămași pe câmpul înnegrit, o vreme,
acum, își cârpeau singuri aripile și se hrăneau cu subteranele himere
vorbindu-și trist în limba lui Adam, cea de demult, fără cuvinte,
doar colorând pe frunzele uscate...
metafore neîntrecut de albe.

din milă, Dumnezeu mai scobora din când în când, câte un curcubeu,
(pentru născuții, din aceeași mama, în răstimpuri)
fără efort, îl transformau în cercuri,
și alergau desculți, învârtindu-l în mare grabă. ea locuia acolo, în casă umbrelor străine,
veșnic gravidă,
ca o țigancă roditoare.