ne cernem liniştiţi şi palizi

şi nu mă pot vindeca simţământul persistă de parcă aş avea nisipuri mişcătoare în talpă adăpătoare de flururi galbeni mi-s ochii desparte-mă iarnă de vânturi şi de ploi-usturătoare sentimente pe deasupra memoriei mele închircite firul de plumb nu mai pătrunde. sunt un amurg deşertat? sunt o tristeţe scursă pe un obraz de ceară? sunt o firidă crescută în creştetul palmelor tale? îngrăşământ al nervurilor -zale frunzoase? verde verde pal verde strident întunecat uitată sunt în umărul pădurilor îndoielnica mea cămaşă de zale ţesută în nourii de fum mă strânge mă sugrumă scârţâi şi scânteiez a jale mă şi aprind lumină în lumină parfum în parfum de culoare iasomie răzvrătită în tablouri renascentiste îmi întorc pasul stânjenitor şi trist amestecându-mă prin herghelii de fluturi să-ţi mai trăiesc o săptămână nepământeană urmă. înseamnă că nu e târziu lampa tot pâlpâie nu se stinge zarea după linia asta albastră aş mai putea să îţi desprind poeme din trupul cald voi decupa grădini edenice fără de şarpe cu fâlcile deschise paianjenul ne va muşca amurgul- trăim apocaliptic zic înserarea ne cerne liniştiţi şi palizi prin universul de cenuşă

Dorina Neculce - În Pasu-mi De Fugară

plâng rouă ochilor albaştri

1. plâng rouă ochilor albaştri în lacrimă de granit nu se mai aud greierii galactici cu firimituri de stele pe pământ mă încununez-scâncet în furtună- deasupra măştilor fără de ochi mă frâng-ucigătoare noapte-plâng departe de mine şi peste mine s-a uitat uitatul cu piază-rea în zbor de pasăre oarbă şi mută îmi plimb pasul până la muntele tabor e cale de o aripă moartă zdrobită sub cuvânt zac agonie profundă a căderilor de rând şi mă înfrupt fără de vlagă; încă o mână răstignită şi încă o alunecare în dansul dervişilor palma mea însângerată se-nclină cerului sihastru sugrumându-mă jertfă plâng rouă ochilor albastră-ucigătoare şoaptă- mă furişez în irişi fantomatici pe sub mormânt.

şi mă încred în tine

vom fi iar liberi am zis asemenea unor zile născute în prundul moale şi galben călăreţi cu capetele aplecate vor trece prin noi strunind căpăstrul de plumb vor bate cu pinteni în burţile cailor pământul o să geamă tresărind şi ne vom ridica şi noi ca nişte păsări cu aripi de hârtie

vom pluti nestingheriţi încrâncenându-ne în aşteptare o să purtăm în spate visuri măreţe bântuiţi de o lume imaginară o să ne aşezăm turceşte la cină în mare taină trupul pâinii se va frânge picurând câteva lacrimi în plină lumină cu sângele ascuns de întuneric se va spăla păcatul de aceea îţi şi sctiu toate astea iubite culcuş să fac durerii în palmele tale o noapte şi jumătate (mă-ncred în tine) sufletul meu peregrin nădăjduiesc îl vei primeni cu gusturi amare cu ierburi alese şi tainică noapte

Dorina Neculce - Trăim În Întuneric

În lumea umbrelor, recită poetul Lucian Dumbravă

încorsetându-mi timpul

văd foarte clar

forma buzelor tale

aruncată în  nisip

aud tăcerea ta

strigată într-o limbă

de piatră dincolo de mâna mea

nu mai e timp

doar valurile nopţii

 înspumegate

mă amotţesc ironic

încorsetându-mi gândul

în fâşâi de anotimp

zâmbesc prin zâmbete furate

privesc prin ochii dezgoliţi ai

liliacului înfipt

şi mă ascund în zorii neterminaţi

apusul îmi rugineşte

în venele deschise

mă umplu cu forma 

buzelor tale

aud un sunet

stins de clavecin

ar fi trebui...

 ar fi trebuit...


ar fi trebuit să te cheme elly,
să ai fruntea măreață ca
o catedrală grandioasă
în bătaia vântului turbat
să nu te cutremuri
niciodată.

ar fi trebuit să mă cheme ally,
să am mâinile suave
țesute cu aripi
(un fel de noduri dezlegate)

și poate ar fi trebuit
să ne rostogolim
muți de uimire
în lumea aceea monumentală a
soclurilor fără de statui.

eu aș fi încremenit brusc
desenând doar cu privirea nuferi
pe chipul tău, elly,
mâna mea ar fi poposit rece
până se încheia cămașa nopții
cu mânecile la spate ca o nebună
aș fi bătut din palmele morţilor din piatră
(chiar așa: poc poc, geană peste geană)

tu m-ai fi privit îngândurat şi împietrit
târându-ți cu greu pașii metalici
tot cu mâinile la spate
m-ai fi iubit...
..........................................

ar fi trebuit să te cheme elly, șoptesc
nespus de stins privirilor deşarte
apăsându-ți degetul aici,
în dreptul inimii.
(mă simți?)
sunt ally, și doar pentru tine,
azi, sunt mai
frumoasă...

printre umbre

mă înclin absidă

 în zăpadă

 urma paşilor mei scârţâie sugrumat

 printre umbre îmi e aşa de frig 

-neîncetată absenţă-

 nepreţuită margine a inimii tale 

doar noi 

ştim a ne uni atât de bine trupurile

 murind în foşnet de petale 

dezlegăm creştetul munţilor priviţi! 

!!priviţi şi
fluturii ne amestecau atent trupurile 

în linişte şi în albul pur al 

armoniei mormântale .........................................

trupul crucii

şi gurile viermilor au ruginit

 împrejur s-a pecetluit mormântul

 cu flori candide cu flori de nalbă

 însoțitorii trec tropăind 

de n-ar veni 

de n-ar mai veni 

se tânguia iubirea mea 

cu mâinile pe piept 

de nu ar veni să

 mă cobor fără de frică 

dezrădăcinată de iluzii 

ca o noapte vestejită 

ce nu mai crede în minuni 

nu dumnezeu nu mai vine

 braţele mele se vor umple de aşchii adâncite 

strâng ca pe un ceva nespus şi drag

 trupul crucii neșlefuit şi

 reîncepu tăcerea 

strig

strig curat şi simplu

 nu mă aude nimeni 

poate şi alţii au strigat
înainte

în rugăciunea mea
nu mai era loc de linişte  şi

oraşul ăsta neumblat
îşi uită străzile 

 în mine
priveşti
ploaia stingheră

de frunze autiste
dezafectate

într-o lumină de sunete

și m-am închis aici
într-o lumină de sunete iată-mă
nu îţi mai plimb umbra
prin mine
foșnesc
în faldurii rochiei creponate prin care
vor curge ape nelimpezite şi
mă voi stinge ca un felinar simplu
și rece sub brazdele uscate
acoperindu-mi ridurile într-un batic umed
agonizând în carnea sufletelor voastre
o să fie o tăcere adâncă şi rece ca o durere
şi eu o să tot trec tresărind în
zâmbete mă voi scurge
printre crăpăturile nopților de sunet
 -fascicul de umbre--nesfârșit-

"nu mai e timp

mi-am răsădit stele în talpă îmi zvâcnește trecutul şi parcă aștept inima însângerată a orașului de ceară să îmi bată aritmic în palmă pregătesc minuțios un viitor din fire de parfum cred că o să mă asculte oameni cu capetele amestecate cu obrazul de fier ticăloșia o să-mi răsune a clopot de seară subtilă ca o femeie răzvrătită cu securea în mâna dreaptă o să alerg până îmi amorțesc genunchii aruncându-mi păpușile sugrumate voi trece chiar prin cercul de foc lăsând ne-întunericul să mă cuprindă înecându-mi trupul ochii mei vor scurge fire subțiri lasere pârjolitoare scurtcircuitând casa umilă a poporului o să se prăbușească scuipând din când în când câte o cărămidă din burta imensă i se vor auzi bătăile de pumn aplauze prelungi cu mâinile ridicate va muri un popor şi EL ne va cere să respirăm ușor chiar să pășim în ropot de timp să ne pierdem ca şi cum l-am lasă înadins să ne simtă sinele în umbra unei nopți fructuoase înveșmântând pământul și atârnând stârvurile ca pe niște ghirlande împodobind sala oglinzilor cu hohote de aer vom asfixiai și ceea ce a mai rămas din vesmântul de lut (sunet impudic de caval) şi balul mascat din dosul măștilor hidoase reîncepe iar EU alerg alerg fără de ţară fără de țel fără de timp ațipesc vlăguit şi mă visez scuturând frunzelor moarte florile din omizile păroase gândesc limpede şi lin cu trupul desprins prefăcându-mă drum aspru prăfuit acum mă şi puteți zdrobi sunt o mini apocalipsă în formă incipientă până mâine pot avea unghii albastre în trup şi la picioare

lăuntric/ă

am învăţat
predestinarea
până la cea din
urmă treaptă
-cobor sau urc-
atât de evaziv îmi apare
adevărul
gândesc
în visul altora
trăiesc
în emoţiile mele
nu mă mai puteţi ajunge
zbor sau cad pe
deasupra unui
oraş cu porţile închise
şi toate astea au fost
nu
aşteptate nu
pregătite ci
surprinse
în tunetul vocilor
de plumb

E Nomine - Vater Unser

nici nu ai crede

fierb în toate durerile lumii
nici nu ai crede
nu-i așa prietene
mă privești
că pe o nălucă
de după ochiul de cristal
îţi apar rece şi
fără de vlagă
te faci că simți
.................................................
mi-e inima clocot
albastru şi strigăt 
e ca şi cum m-ai disloca
din propria mea stare
e ca şi cum m-ai plânge
înapoia unor visuri deșarte
seară de seară înfofolit în
umbre solitare
reliefându-mi
globul de cristal
ca pe o aripă fugară

haiku

fulger despicat
ramură ruginită
pace de granit

te voi căuta doamne întru numele nelegiuit al legii

http://cititordeproza.ning.com/group/poetulcasisoldatul/forum/topics/ntru-numele-nelegiuit-al-legii


azi trăiesc pe post de moarte
am degete moi şi unghii croşetate
miros metalic a naftalină şi a far
aprins la marginea zării acolo unde
îşi dezgolesc umerii vrăjitoarele
am stat rezemată de malul dărâmat
umplându-mi trupul cu
multe clipe triste
veac peste veac în mine
am înviat ochiul cavalerului integru.

în piatră mi-am aprins aripi
de plumb poate am şi zburat
neisprăvită strălucire cu tunet
straşnic cât mâinile mele m-am
înălţat, m-am sărăciti şi am zis:
m-ai sărăcit ca pe o lingură de sare
voi şi voi eu bogăţiile lumii
pendulă atârnândă de burta
nălucilor în stânga şi
în dreapta
suspin înfundat :
-bing şi bang!
bing şi bang!
tâmplele mele ar vrea să învineţească
eretice.
sătule de amăgirile albastre
îmi sunt gândurile uscate
întru numele nelegiuit al legii am strigat:
- excelsior!!!
te voi căuta doamne, azi,
alăturea de moarte. ascultă!
numele ţi l-am strigat!
........................................................................
nimeni n-o să mai lege rănile
braţelor mele aruncătoare
de păsări înnegrite
le-oi croşeta noi adevăruri.

Magda Isanos - Uşa S-a-nchis

TAC

de parcă m-a închis
CINEVA
înlăuntrul unui borcan verzui
şi rece de parcă m-a înghiţit
o poartă de tăceri într-o intersecţie
nesemnalizată maşinile trec unele prin altele
oamenii mi se par lacrimi prelinse pe un asfalt
cules din miile de umbre şi-ncep neîntrebaţi şi siguri
a se contopi cu o puzderie cerească

tac
am trupul depărtat până la durere
într-o filozofie aşezată inegal
tund cu ochiul de şarpe drumul

te-ai pregătit?

i-e rău...

ei, lasă, pansează-i
doar cămaşa
o să mai trăiască...
.....................................................
şi tot aşa,

TAC

de parcă nu aş ştii
ce este boala,
aici se bea, se cântă, se dansează,
şopteşte cântăreaţa descărnată
învăluită-n norii ei de fum
desfăcându-şi picioarele-mplinite
până la desfrâu mă leagă.

aicea, nu-i aşa?
nu mai putem muri...
...............................................

7 zile
7 stele
7 mâţe chioare
7 păcate asumate
7 luate câte 7

it`s nothing personal!
it`s nothing dincolo de jucăria jucată
o fată(dealtfel foarte veselă) se stinge-
ntr-un borcan încerc să îmi sugrum
noaptea ştergându-mi inima pătrată

dar dumnezeu în bunătatea lui îmi
strecura printr-un ecran
o rază
apoi
mulţimi de raze
aplecate

Dorina Neculce - Limba Lui Adam

Limba lui Adam

locuia de ceva timp

în casa umbrelor uitate,

era veșnic grea

și năștea în răstimpuri,

în pânza tabloului uitat, copii cu nimb pe frunte.

încă le vorbea într-o limbă demult uitată,

pură, cu inflexiuni aproape umane,

în limba lui Adam,

cea rămasă ca un ecou puternic de odinioară.

în jur, aerul se îmbăta în arome de primăvară veșnică

adunând de prin întunecate labirinturi

flautiști cu pelerine ciuruite,

tânguitori ca nopțile cernite.

dar vocea ei se reducea, spre dimineață,

la simple sunete lugubre, fără de timbru și ar fi vrut

să împrumute iar din limba lui Adam,

sau poate din textura pielii sale,

oase din coasta lui demiurgică.

asta voia atunci, când prin sângele amintirilor

se bălăcăreau imagini apocaliptice de îngeri fără capete,

cu ghearele înfipte în piepturile dezvelite.

dar Ea?

ce plămădea în pântec? de ce se cuibărise acolo, îngenunchiată, Eternitatea?

vibra în rădăcinile cuvintelor

știa că după dânsa n-o să mai vină nimeni

Adam era modern şi le vorbea femeilor rujate

despre uitata lui din altă lume, într-un tablou

din care mai răzbat miresme adormite

în fereastra sufletelor .

și se chircea cu o durere nemascată între copiii umbrelor

și flautiștii înfometați de sunete suave

fața ei se colora în verde

orbind-o strălucirea aceea reflectată

prin perdeaua liniștii mărețe.

copiii ei, rămași pe câmpul înnegrit, o vreme,

își cârpeau aripile tocite și se hrăneau cu subteranele himere

vorbindu-și trist în limba lui Adam, cea de demult,

fără de cuvinte,

doar colorând pe frunzele uscate

metafore neîntrecut de albe.

din milă, Dumnezeu le scobora din când în când,

câte un curcubeu,

(pentru născuții din aceeași mama).

fără efort, îl transformau în cercuri,

și alergau desculți, învârtindu-l în mare grabă.

Ea locuia Acolo…

în casă umbrelor străine,

veșnic gravidă,

ca o țigancă roditoare…

locuia de ceva timp în casa umbrelor,
era veșnic grea
și năștea în răstimpuri,
în pânza tabloului uitat,
copii cu nimb pe frunte.

încă le vorbea într-o limbă demult uitată,
pură, cu inflexiuni aproape umane,
în limba lui Adam,
cea rămasă ca un ecou puternic de odinioară.

în jur, aerul se îmbăta în arome
de primăvară veșnică
adunând de prin întunecate labirinturi
flautiști cu pelerine ciuruite,
tânguitori ca nopțile cernite.

vocea ei se reducea, spre dimineață,
la simple sunete lugubre, fără de timbru
și ar fi vrut
să împrumute iar din limba lui Adam,
sau poate din textura pielii sale,
oase din coasta lui demiurgică.
asta voia atunci, când prin sângele amintirilor
se bălăcăreau imagini apocaliptice de îngeri fără capete,
cu ghearele înfipte în propriile piepturi dezvelite.

dar ea...
ce plămădea în pântec?
de ce se cuibărise acolo, îngenunchiată, eternitatea?
vibra în rădăcinile cuvintelor,
știa că după dânsa n-o să mai vină nimeni.
Adam era modern, vorbea femeilor rujate
despre uitata lui din altă lume, într-un tablou
din care mai răzbat miresme adormite
în fereastra sufletelor .

și se chircea cu o durere nemascată între copiii umbrelor și flautiștii înfometați de sunete suave
fața ei se colora în verde
orbind-o strălucirea aceea reflectată
prin perdeaua liniștii mărețe.

copiii ei, rămași pe câmpul înnegrit, o vreme,
acum, își cârpeau singuri aripile și se hrăneau cu subteranele himere
vorbindu-și trist în limba lui Adam, cea de demult, fără cuvinte,
doar colorând pe frunzele uscate...
metafore neîntrecut de albe.

din milă, Dumnezeu mai scobora din când în când, câte un curcubeu,
(pentru născuții, din aceeași mama, în răstimpuri)
fără efort, îl transformau în cercuri,
și alergau desculți, învârtindu-l în mare grabă. ea locuia acolo, în casă umbrelor străine,
veșnic gravidă,
ca o țigancă roditoare.

Dorina Neculce - Cândva, dezbinând

cândva, dezbinând

dorina neculce - 16 Noi 2012

poezie

poate o să plec şi eu cândva dezbinând
acest cântec poate o să mă îngrop
ca un orologiu bântuit de
atâta strigat poate
o să mă închid de-a pururea
într-o margine aţoasă de cuvânt şi
mă voi stinge
trăgând zăvorul
cu scrâşnit de oase
în faţa porţii o să
îmi aşez mătăsuri alese
pânze albite îngeri albaştri
icoane ceruri vor mâna
spre tine scârnavul meu trup
din care s-or înfrupta
şi corbii cu fâlfâiri sinistre
ce naiba creştinule
neîmpăcare spurcată
rostire dreaptă
nedreaptă
a plecat...
ei şi
gata
aicea nu-şi mai au rostul
cheile ruginite
uşile paradisului
se deschid înclinând
partea orizontală
aşa
aşa mă
şi împreunez cu tine
coapsă lângă coapsă gură
lângă gură geană peste
geană neîntrebatule pământ
închina-mă-voi dară
mă voi închina

invitatie pentru azi, 19 octombrie, ora 11:00

vineri, 19 octombrie, intre orele 11 si 13- jurnalista Doina Bazgan- Andrei va transmite la Radio_Iaşi pe frecventa de 153 KHZ, unde medii, emisiunea ,,Oamenii Moldovei,,. Eu voi fi invitata ei speciala si vom transmite stiri despre diverse activitati petrecute in satul Romanesti, in ultimele 12 luni. deasemenea eu voi avea si un scurt recital de poezie in cadrul emisiunii . va invitam sa ne urmatiti:)) pe AM, nu FM

HAIKU

FLOARE DE CIREȘ
UMBLĂ MIEII SUB PĂMÂNT
RĂSĂRIT DE STEA

Omar Khayyam - Singurătatea Omului

يالس أتريا إتصالك

)

http://www.dailymotion.com/video/xt0lp9_pescarusul-albastru_creation
PESCARUSUL ALBASTRU de Dorina_Neculce

cândva dezbinând

cândva dezbinând

poate o să plec şi eu cândva dezbinând

acest cântec poate o să mă îngrop

ca un orologiu bântuit de

atâta strigat poate

o să mă închid de-a-pururea 

într-o margine aţoasă de cuvânt///şi

mă voi stinge

trăgând zăvorul

cu scrâşnit de oase

în faţa porţii o să

îmi aşez mătăsuri alese

pânze albite îngeri albaştri

icoane ceruri vor mâna

spre tine scârnavul meu trup

din care s-or înfrupta

 şi corbii cu fâlfâiri sinistre

ce naiba creştinule

neîmpăcare spurcată

rostire dreaptă

nedreaptă

a plecat...

ei şi

gata

aicea nu-şi mai au rostul

cheile ruginite

uşile paradisului 

se deschid înclinând

partea orizontală

aşa

aşa mă

şi împreunez cu tine

coapsă lângă coapsă gură

lângă gură geană peste

geană neîntrebatule pământ

închina-mă-voi dară

mă voi închina

poezii gothice

1. Preoteasa de ceară

numai în colțul acela nu ajungea
lumina. sanctuarul era pustiu și noaptea
îmi acoperea umerii cu mantia de smoală
pe care au crescut stele din rădăcini. mi-am tras gluga

peste cap și am înghițit frigul amestecat cu neliniștile tulburi care
se făceau ghem
la picioarele mele îndoiala se frângea în ecouri puternice.
orbirea îmi rodea din pleoapă . cu dinți de metal
norii se petreceau, ca o paradă sumbră, pe sub ferestre.
tăcerile-mi înțepeneau în gât.
oglinzile se priveau suspicioase, față în față, din dreapta în stânga
chipurile se conturau șterse și palide.
tot mai palid,
cineva din afară îmi strecura o batistă mototolită în formă de trandafir,
șoptindu-mi:
-ia, șterge-ți ochii de praful stelelor, iubito,
înserarea asta a uitat să înflorească și buzele tale au amorțit...
gândurile mă fură pentru încă o noapte sunt preoteasa de ceară
am crucifixul imens înfipt în piept și candela pâlpâindă
în mâna dreaptă țin partea stângă a cerului
cu privirile adun neliniști, frici, regrete, cobor scări
cu trepte inegale, ciobite.
învăluite în fum, capetele cavalerilor se dezgolesc de coifuri,
săbiile zornăie, scuturile se frâng, talanții vorbesc pe ascuns despre
cum se vând și cum se cumpără oameni.
procesiunea urmează ecoul pașilor mei,
niște gothici îmi cer arginții cu
împrumut să-și cumpere percinguri din piața sclavilor
aud strigăte curmate de loviturile de bici,
portrete vechi se întâlnesc într-o lume a umbrelor uitate.
îmi trec piciorul descălțat prin pământul sacru care
geme de blesteme
eu șoșotesc o rugăciune
se pierde printre ruine, ca un abur cald.

nu mai e mult, taci. urmează-mă. strig înălțându-mi candela și scutul.
crește prin mine crinul, sfârtecând inima împărătesei mausoleul e păzit.
doi lei din piatră își încrucișează săbiile, scot flăcări și ard cu pocnete
de bici.

dar eu tot rătăcesc și caut lumina pe care am aprins-o cândva,
în seara aceea albastră de iarnă turbată
ca o lupoaică îndurerată.

2.noapte cu vulturi austrieci

copiii priveau sfinții cu capetele aplecate își fixau bine
ghilotina căutând puncte vulnerabile pe un cer fără de nori treceau
vulturi austrieci ducând în ciocurile puternice câte un stârv l-om
împărți la noapte se pare luna se va umple cu urlete și pustiire
să legi bine poarta să nu-ţi mai lași copiii să mai iasă
viermii rod în hoit se face frig apoi se face iarăși noapte.
daaa. o noapte cruntă ca la începuturi nu poți să-mi zici că
nu ți-am spus religia dragule de mult s-a transformat
într-o mașină de aplecat
capete pe ghilotină, dar, ia aminte
să nu le spui. ți-o vrea și ție capul.

dormi că e târziu mâine se-ntorc din nou cocorii
să-nfigă sulițe de mucava în coaste, în multe, multe coaste...
dar până or veni , tu dormi,
trebuie să dormi...ascuns în
pumni de șoapte.

3. e şi asta o îndeletnicire lumească

În dimineața aceea am privit lumea prin peretele de sticlă
se vedeau străzile forfotind
și labirintul își îngusta vizibil culoarul
parcă simțeam o sufocare în retină
mi se conturau păsări cu penajul argintiu
am vrut să zbor mai departe
se contura asfințitul amestecându-și cerneala
cu sângele centaurului rănit într-o vorbă mai tăioasă

- nesăbuitule ai să mori am gândit eu
lăcrimând o picătură de otravă
pe buze i se odihneau herghelii nărăvaşe de
flururii amețiți în arșița zilei scurse
prin perdelele îngălbenite de la fereastră

(stau și acum îngrămădită în aceeași paranteză rotundă
îți dau explicații despre cum a murit bunica
cum a fost ea primenită pe laiță de o vecină
care a cerut drept răsplată oglinda afumată
prin care o să privească eclipsa de soare)

locatarul de dincolo mă privea de după gardul de nisip
strângea în brațele moi mijlocul clepsidrei
încercând să îi dea formă voluptoasă de femeie vulgară
dezinhibată care sparge cuvintele nepăsător în dinți
și aruncă limba ascuțită pe spatele amfitrionului cu profilul mândru
e ok. încă mai bea absint se plimba cu jojo pe chanselize
pentru a fi cool își mângâie sictirul de pe frunte

domnișoare proaspăt ieșite pe ușa pensionului franțuzesc
îi strigă din mijlocul mulțimii răsturnate :
„ferice de pântecele care te-a purtat, noica ar fi mândru de tine!”

închipuitul mesia râgâie mulțumit se plictisește repede de atâtea osanale
se ascunde în pânza tabloului medieval rezemat de peretele de sticlă
se balansează în hamacul pe care i-l țin îngerii cu fețe schimonosite de efort

(oooo aici e tărâmul de nicăieri ne tolănim la umbra lui cezanne
și putem citi liniștiți tratate de psihiatrie viața e chiar o porție de moarte)

sub un impuls de moment trag pelerina morţii peste umerii tabloului neîmpăcat
și las ielele să dănțuiască în spatele râului de langă dunga albastră
literații scot ochii din orbite și aruncă cu ei pe fereastră
țintind haotic în ceafă câinii comunitari
e și asta o îndeletnicire cât de cât lumească

4.metamorfoze

cu picături metalice
morfina se prelinge
în vene scârțâit secular
furioși trecem o dată și
încă o dată picură moartea
fiori de cianură în ochii rătăciți
peste câmpuri dumnezeu
ne dă indidicii foarte vagi
un bordei părăsit în care se răstoarnă vinul
o fărâmă de pâine cu gust de amantă
un sat complet acoperit de ierburi tăioase
genunchi înfierbântați oase
tivite cu fire de sânge un cer găurit și
noi-oameni de hârtie atent decupați
din ziare scandaloase
cu vorbe ușoare despre referendum
despre vot și votanți ne simțim foarte liberi
în cușca de fier mai roade rugina
zbiară iubirile noastre
nedespărțitele iubiri-un alt bărbat
îmi mână norii spre tine și
eu-de parcă-s alta încremenită
în valuri de timp
așteptam pieptul tău
piatră de vânt decojită
să intru odată și să
tac să tac să tac
privirile astea de pasăre imperfectă
o să-ți alunge fricile în matcă
ies oameni întruna și intră în alții
pustiind spații prefîcându-se
în alții cu frunțile aprinse
în zdrobituri de amnar


ploaia asta de păsări îndoliate

părea să mă înece. copacii 
își ridicau neputincioși
brațele uscate ca niște veșminte
întunecate din petale ruginii. mă
caut pe sub asfaltul translucid trupul meu
strălucea se dispersa ca o puzderie de umbre
,,e orașul mărilor întârziate,, îmi zic și mușc
tulpina unei alge
sughit
mă umplu de fluturi
nici nu mai știu dacă sunt om sau dacă
am rămas o frunză aprinsă pe buzele copacului
cu ramura din ceară
știu doar că
mâna ta nu încetează să mă caute
la capătul timpului
flămândă prin trupul înnămolit al nopții
cu plete înstelate părea că mă aștepţi să
să îmi înfig adânc şi apăsat colțul de fildeș 
în umbrele tale de ceață 
zidurile cetății nu mă recunosc
și mă proiectează în
timpi cu unghiile ascuțite

lumina ne înconjoară
ne măsoară sentimentele de plumb
transformându-ne în resemnări
cu fulare peste gură
cu ochii învăpăiați bolborosind
formule matematice şi algoritmi absurzi
fără de trebuință
.........................................................................
ploaia asta primăvăratică zic ploaia asta de
păsări îndoliate și petale ruginii pare să mă înece
sub umbre de cenuşă...

în alte ţinuturi

vai în alte ţinuturi voi merge
în alte ţinuturi voi bate
cu aripa ruptă în alt paradis
mă voi scufunda
nedemn de al meu nume
nestins de al meu gând
neîngropat de a mea moarte
cruce în aer îmi vor sculpta
muşcând din buza muntelui
mă vor osândi
mă vor izgoni pentru a mea piele
pierdută lilith sabia milei îşi va flutura
pe deasupra capetelor aplecate
zdrobind creştetul
oraşului de plumb
pâraiele de foc
mă vor plânge
/suspin adânc/
înlăuntrul pieptului războinic
sugrumat şi ei
îşi vor vedea liniştiţi de pomeni
în lumânări mă vor arde
colaci vor rupe deasupra gropii
şi mă vor împărţi săracilor
cu gurile crăpate
firimitură cu firimitură
vom turba în zările amărui
stropite cu sânge

protest/învineţind în mine zidul

poezia a devenit un perete scorojit
în care s-a aprins amnarul
despre poet sâsâie şarpele
curăţindu-mi pumnalul înroşit
trist abandon în braţe deşarte
despre poet-ca despre un nebun
cu ochi injectaţi de netrăire
şuieră vântul batjocorind

noapte fugară noapte amară
cu buze pământii îţi strig
despre poeţi ce poţi să îmi spui
depre mâna retezată a lui vallery
despre nebunia încătuşată a tabitei
câte unghii să mai înfigem într-un
octombrie slinos şi ftizic doar
doar morţii se vor albi şi îşi vor
dezgoli mânia şi gura spre
a ne ofili într-o poezie obscenă
poezie modernă poezie rujată
îndelung primenită ca o vampă
înflămânzită bocănind vulgar
pe un trotuar jegos şi putred
cuprinzându-mi în palmele spinoase
craniul în descompunere mângâindu-mă
pe post de rană hidoasă
mă vei folosi

poezie-eternă trădare

voi- gânduri ucise cu
frunţi desfrunzite până când
mă veți
până când o să
până când
şi racla-mi va strânge
cuvântul învinenţind
în mine zidul şi zidul
tot mai înalt
mă va zidi

Guvernele masonice post comuniste

Uploaded videos (playlist)

abisuri apuse

adânc  de albastră mi-e inima
doamne pâlpâit de izvor
lumină ţesută din riduri
clipă zidită în ceruri
peste faţa mea
infinit-
înfloritule eden răsturnat
grămadă cu grămadă în
hăuri de coaste lipit
dezlipit- fărâme de zări
fărâme de zări adună
lumile lumii acorduri
dezacordate stricate
abisuri apuse veşted
în inima mea

pe deasupra

pe deasupra timpului
sufletul mă strigă
acoperindu-mi ochii
scot păsări din jobenul
pălărierului nebun
și mâinile acelea și
pleoapa cusută și
marginea nesfârșitului
mă închid
în a mea carapace
e tot mai cald. da.
cred că mi-e de acum
foarte bine
scârțâie noaptea
bufnițele mă
mai animă
dar
nu mai
am timp

Sarah Blasko - All I Want

de D...de zările albastre

ţi-aş mai vorbi de D  de zările pustii
albastre ferestre deschise înspre un cer fără de nouri
doar pentru tine încă nu am amuţit
culcuş în patul nopţii să îmi fac
şi te-am petrecut printre clădiri de şoapte
ca să îmi înnozi apusuri de peste un tărâm
de piatră ah noapte cu pleoapele arzânde
mă înlănţui în tine ca să trag pragul înspre
o altă poartă
amar
amar
sângerare neoprită
în locul tău mi-aş roade palmele curgând
de D de zările albastre arc fără de săgeţi


să-mi fac și
vor veni
cu siguranţă vor veni bărbaţii aceia războinici
cu pletele de foc tunând cutremurând pământul
vor răscoli copacii vor căuta noi adevăruri
doar sufletul meu alb

doar sufletul meu se usucă alb şi

scuipă fluturi sugrumându-ţi zările
cu mâna dreaptă sunt D gândesc
claustrofob şi bat
cu pumnul în masă
destul
destul
doamne redă-mi soldaţii mei
de plumb de apă şi de zare-albastră
cu ei voi amuţi verdeaţa şi
voi culege neînţelesele victorii

Sarah Blasko - All I Want

şi l-am întrebat

 şi l-am întrebat

şi l-am întrebat captivă
în nisipul închipuirilor
de ce ar fi vrut să mă caute
ca să mă ştie fericită mi-a răspuns
(ne)stinsă liniştea din EL şi atunci
am devenit criminal de iritată
l-am sugrumat cu o milă supremă
împrejmuindu-i simţurile cu eşarfa neliniştilor mele
l-am adormit acolo la capătul drumului
acolo
.................................................. unde
se odihnesc drumeţii când le cad copitele

LA CAPATUL CURCUBEULUI

DOAR MAREA

Haiku

fluturi în ziduri
umbrele paşilor mei
strâng resemnare


*

ropot şi furtuni
eden destrămat în vis
oglindă spartă


*

aer cu bujor
sunet sculptat în piatră
brâncuşi la masă

de-a latul sorţii

dar sunt atât de departe
asemenea pământului crăpat
m-au şi învăţat să nu mint să nu fur să nu ucid să
nu jinduiesc şi încerc să mă înalţ desculţ
dezrobit eliberându-mă din pietre
ating doar valul nestăvilită unduire
pe un portativ dezacordat
a nopţii umbră îmi lasă murmurul stins
peste obraz şi strig hai lasă hai repede dar hai
nu mă mai suportă nici pietrele
nu mai au limbă fruntea să mi-o înalţe
să-mi tulbure sufletul
nimic din ce nu este al meu
a sinelui ţărână mă astupă
mă astupă cu mâinile cusute
pe burtă şi stau aşa lipit de tălpile voastre
de parcă nu aş mai avea putere
să mă reclădesc de parcă
m-a-nghiţit pământul haide hai inimă colindă
cu buzele de foc urzind în peşteră izvorul
va curge smirnă din plămădeala voastră
clişeu madam va zice un
hermeneut umflându-şi penele
pe dinăuntru abia mă mai suport
şi bântui zările albite ca o nălucă dezlipită
din burta fluturelui nopţii/ îmi fac
din stelele căzute un pat
de-a latul sorţii

Torna fratre!

Torna fratre!
cine ți-e sprijin, astăzi?
legi oase la un loc
te învelești cu frunze
cazi pradă adăpării cu otrăvuri
și savurezi cucută

bea umbră!!!
vestejita îţi sprijină un zidul
cu pletele de sânge și biciul taie în carne vie
și o să taci și o să bei
de parcă ai uita uitarea
de parcă numai pentru tine
zeii au făcut au pact.

le vei zdrobi atunci rărunchii cu a lor sabie
cu sabia minciunii
capul de șarpe
te va târî te vor târî
înspre un loc un loc umbros vreau doamne,
îți vor atinge rănile pe rând şi
ru o să mă satur
de gustul nopții zbuciumate
de aroma nebunilor deșarte
strig în labirinturi și urlu
nu mă aude nimeni
au plecat cosașii
câmpul e liber
nu se mai dau bilete cu retur.
tu stai. te stingi rozându-ți colții
niciodată nu-i prea mult-brațe de inimi-
cu scrâșnet de fiară se întorc morțile în morminte
scurmând în focul lumânărilor
ard adăposturi peste zare
pădure pustiind.
„Torna fratre!”
se strigă într-o limbă uitată.
cine ți-e frate? cine ți-e dușman?
cazi adormind peste cadavre
tresari din când în când
cerându-i milă morții.
ia! încă un ban să ți-l așezi
dovadă amăgitoare
a unui început de nebunii.
te ghemuiești să poți să te ascunzi
în inimă de lupi să nu te simtă câinii.

Ioanid Romanescu

pe strada bucşinescu oamenii se sting

pe strada bucşinescu luminile se sting
locatarii au tras obloanele şi s-au ferecat
în case numai cenuşă caldă şi întuneric
un întuneric de nestins
ne mor înaintaşii
gândesc obloanele se zbat
în noapte ca nişte păsări rănite
au rămas doar flori carnivore la ferestre
gropi în aer între viaţă şi zi e doar o intersecţie murdară
fantome transcedentale aşteaptă tramvaiul(numit dorinţi)
cu maxilarul dezgolit cu flori de ciumafa în creştet
sclipesc de parcă-s farurile gâtuite
a însetat omul
e astazi carnivor
dezgustător dinţii sugrumă
carnea fibroasă mustoasă tresaltă
mi se preling urmele de piatră
umblu cu mâinile-n cruce
prin camera goală plutesc
lucruri ştiute un sutien
poşeta aurie
o umbră de pe chipul tău
eşarfa suavă regăsită întru amintire ta
cuvintele cuvinte
fără de îngăduinţă
se lasa întunericul
pe strada bucşinescu
oamenii se sting

@ntisistem

trebuia să fiu margine de lume trebuia

să fiu femeie de metal pornită asupra pădurii

să tai cu mâinile mele şi cu pieptul ascuțit

vârful copacilor de ceară trebuia

să fiu albă ca laptele să dau în clocot

ori de câte ori m-ar fi privit pieziș bărbații cu frunțile de întuneric

şi ar fi trebuit să mi se întâmple toate astea firesc aşa ca şi cum

ai urca ai urca ai urca şi ai ajunge într-un punct terminus al dezolării

pur obiect nu creatură aflată sub cercetare subpământeană

halucinație fluctuantă a unor câmpuri vizuale echivoce degetele mele

să îţi tresalte ca şi cum ai fi tu stăpânul lumii-

stăpân al absolutului semnând cu pumnalul pe faţă tratatul de dezbinare-

estul e mai est decât vestul şi vestul îmi zgârie retina am adâncimi în globul ocular am

profunzimi între degete sfărâm insigne medalii distincții şi scuip legendar înjur birjarii în

ritm de tropot sunt o nălucă trezită de glasul metalic al statului major (aproape că

arunc în aer o unitate militară) înfig stele smulse din epoleţi în creştetul semețului vultur

urcat din întâmplare pe o margine de ţară şi-l fac să-i sângereze ochiul bolnav

din care se coboară moartea sunt încă în sevraj mâţe sofisticate îmi răscolesc stomacul

căutându-mi paranoia sau pilulele de xanax sunt catapultată între sfinți suferinzi

hotărât lucru sufăr de personalitate multiplă şi am porniri teroriste puse la dospit

pentru o renaștere de neam şi de ţară :)

precum stâncile solitare

limpede ca ploile de mai
sub soare mă voi bucura şi
voi tresări la umbra trandafirului
suspinând alb în petale amestecând
cuvintele încrucişate- absurd al fiinţelor mele
necântate nedorite nemurite
neşoapte azi moarte
nemire iubire
nebun sau apun
iau dalta ruginită
şi croiesc haină nouă
cuvintelor încerc să
le dau formă suavă uşoară
.........................................
ferice de cei în care şobolanii
au murit demult precum
stâncile solitare

apocalipsa

încă aştept mi-am răsădit stele în talpă
îmi zvâcneşte trecutul şi
bum şi bum şi bum
sunt tristă şi asudată miorlăitoare ca
o pisică închisă în cuşcă aştept inima însângerată
a oraşului de ceară să îmi bată aritmic în palmă
în poartă mă pregătesc minuţios şi cred că o să-mă găsească oameni
cu capetele amestecate cu obrazul de fier ticăloşia
o să-mi răsune în clopot de seară subtilă ca o femeie
răzvrătită cu securea în mâna dreaptă
o să alerg până îmi amorţesc genunchii
aruncând în dreapta şi în stânga cu păpuşile mele sugrumate
voi trece chiar eu prin cercul de foc lăsându-mi ghearele-n cămară
neîntunericul o să mă cuprindă înecându-mi trupul ochii mei vor scurge fire subţiri
lasere pârjolitoare scurtcircuitând casa umilă a poporului ales
o să se prăbuşească scuipând din când în când câte o cărămidă din burta imensă şi slinoasă
se vor auzi aplauze prelungi cu mâinile ridicate va muri un popor şi EL
ne va cere să respirăm uşor şă păşim silenţios cu mâinile la spate în ropot de timp să ne şi pierdem
ca şi cum l-am lasă doar pe el să ne simtă şenilele unei nopţi fructuoase cum toacă şi toacă
înveşmântând pământul atârnând stârvuri ca nişte ghirlande împodobind sala oglinzilor
cu hohote aerul va pătrunde asfixiind cu dragostea lui ceea ce a mai rămas de astă-vară
aaa daaa veşmântul de lut sunet impudic de caval şi balul mascat din dosul măştilor hidoase
aler alerg fără de ţară fără de timp aţipesc vlăguit şi mă visez scuturând frunzele moarte florile din omizile păroase
gândesc limpede şi lin prin trupul desprins prefăcându-mă drum aspru prăfuit aşaaa acum mă şi
puteţi călca sunt o apocalipsă în formă incipientă până
mâine dimineaţă voi avea mâini şi picioare