miercuri, 31 august 2011

un orb mi se adăpa din creștet

cele o mie de fecioare păreau în transă când sacerdotul a îngânat prelung „aaaamenooo aeraaaaaa” s-au cutremurat trupurile lor au zvâcnit iar buzele groase insipide își dezveleau indecent dinții strălucitori și ascuțiți, pe obrajii palizi le străluceau semilunile și zvasticile tatuate stângaci de o mână neinspirată.

grota se deschidea adânc ,tot mai adânc ,așa, ca o gură flămândă s-au ca un trup însetat de dragoste și de cunoaștere deplină.

unde călcau pașii lor, pământul parcă se ghemuia albindu-se și din el ieșeau aburi calzi care se topeau prin unghere și prin crăpăturile pereților răniți.

umbrele creșteau nemiloase din penumbre biciuindu-ne ochii și simțurile creând imagini halucinante cu mâini care ieșeau din cratere să ne cuprindă ,cu niște cranii cenușii cu găoacele deschise, din care se prăvăleau lumini, șuvoaie de lumini albastre, umede și moi.

-ce era tărâmul acela? îmi ziceam, încercând să mă păstrez trează, dar starea de moleșeală mă împrejmuia, strângându-mi trupul ca într-o menghine de plumb.

or fi vrut să mă dezgroape, ca să mă elibereze?

brațele acelea parcă aveau buze cu aripi și tu îmi spuneai că am cei mai frumoși ochi din tavernă.
atunci, pe obaz mi se contura fin semnul de zvastică sidefată.

-ea e aleasă ,murmurau eunucii cu baionetele crescute din umeri și solzii aurii peste trupurile musculoase .
am auzit-o noi cum se ruga-n altar și din ochii ei curgea smirnă, din trup i se desprindeau miresme plutitoare, din plete îi curgeau izvoare de râuri albastre, raiuri de pământ și în cer.
ce siguranță ea trebuie să fie.

un liliac imens cu ochii bulucați cu limba roșie atârnată și colții pregătiți mi se înfipse în umăr pâlpâindu-și triumfător aripile de aeroplan cu pene unsuroase.

m-am aplecat, m-am gârbovit ca o bătrână încercată și am strigat să se despice norii, să cadă vântul pe pământ:

-stăpââââââââââne, ce-i apăsarea astaaaaa? ce-mi cade de pe umeri???

-e viața, mi-a întins el cupa de cristal. bea și o să simți cum se deschide creștetul pământului și apele cum se desfac șuvoi în tine să le primești, să le primești , că -ai să te prefaci în știmă sau în înger. dar acum dormi .închide ochii. în scoarța asta de copac o să te simți mai bine.

ce știu și eu...poate, mai bine, îmi zise bâjbâind cărarea.

-mă arde
mă arde
tăceți!!!
..............................................................................
tăcerea era acum deplină
și-n capătul coloanei nesfârșite, un orb mi se adăpa din creștet, ștergându-și sângele cu dosul palmelor crăpate.

2 comentarii:

MANOLIU spunea...

un adevarat vis-cosmar. Totusi mie imi place
acest gen de proza (fantastica). Tocmai citisem
un poem asemanator la Bianca "Bine Sasha" si
eram antrenat. Va doresc o zi minunata! Manoliu

misionara spunea...

scriu cu Bianca pe tema asta(a mortii) pe cititor de proză...:)))))))))))multumesc de vizită

Tot întrebându-mă

Înfiptă într-o nerăbdare de demult aștept cu tălpile de foc- e ca şi cum aș avea un bandaj în jurul capului amor...