întoarce-te!

întoarce-te! acoperă-ți ochii cu frunze
și lasă-te plâns
cu lacrima izvorului ascuns privirilor pustii.

goana asta nebună
pe umbra cerului în tropot șă praf
nu poate decât să ne despice piepturile,
să ne sfâșie fereastră dinspre asfințit.


hai, întoarce-te,
războinicule cu ochi
de păianjen
pe creștet,
te-ai întrebat în noapte câte maluri m-au răpuns,
câtă iarbă am cosit
sub picioarele ascuțite
și mâinile mele cum au îmbrățișat până la sânge lemnul?

așchiile mi-au coborât în carne
sunt doar o cruce crescută în apus,
furtună de nisip stârnită pe o faleză pustie
ca țipătul de pescăruș fără de neam.

închid ochii
și ușa cu scârțâit metalic
îmbrățișează singurătatea cu
ghenunchii trași la gură,
mă strânge-n colțul veșted.

dar spune-mi, suntem urmașii tribului
războinicilor moi?

întrebarea îmi pătrundea pe gura-ntredeschisă
din care îmi ieșea cântecul acela

fără de cântec

nu are chip și
nici cuvinte.

întoarce-te, îți zic, bătând în inima de vultur!
pe partea stângă umărul
mi s-a tocit de-atâta sprijinire-n piatră....