povesti scrise de Adelina Ciocan

Ciupercuţele magice

Într-o pădure. la marginea unei poteci, două ciupercuţe se văitau:

-Vai, surioară, stăm aici, înfipte într-un picior! Toţi ceilalţi aleargă prin pădure, cum vor ei, numai noi zacem aici, neştiute, înţepenite ca nişte pietre. Parcă n-am avea şi noi dreptul la bucurii şi la viaţă.

-Ai dreptate, surioară, consimţi cealaltă. Nu ne putem mişca şi oamenii trec pe lângă noi şi ne culeg, neştiind că unele suntem chiar magice, zise Roşuleţ, ciupercuţa cea înverşunată.

-Ce bine ar fi dacă am avea două picioare, am alerga şi noi, de nu ne-ar mai ajunge nimeni, zise cealaltă, ciupercuţa Magic-Logic, extrem de îmbufnată.

Deodată o zambiluţă firavă li se arătă în cale:

-Bună ziua! Eu sunt Zambiliţa, se prezentă ea.

-Încântate, răspunseră ciupercuţele în acelaşi glas, înveselindu-se că au şi ele cu cine mai schimba o vorbă. Noi, după cum cred că ţi-ai dat seama, suntem ciupercuţe fermecate şi îţi putem îndeplini trei dorinţe, continuară, clipind de trei ori, aşa, ca zambila să priceapă mai bineşi mai repede. Dar toate ţi le vom împlini dacă treci peste patru teste: unul de curaj, unul de inteligenţă şi altul de...blândeţe.

-Iar ultimul, dar nu cel din urmă, va fi cel de alegere, adăugă ciupercuţa Magic-Logic.

-Doamne, dar ce bine îmi pare că v-am întâlnit! exclamă Zambilici. De mult îmi doream să am nişte prieteni care să nu mă părăsească. Sunt pregătită. Să începem testele!

-Bine! vom începe în trei minute! spuse Roşioara.

Cele trei minute s-au sfârşit, iar testul putea începe.

-Acesta este un test de curaj, continuă Roşioara, şi va trebui să îţi faci mare curaj ca să guşti din bucăţica asta de Barba ursului şi îi întinseră o plantă necunoscută.

-Încearcă,încearcă!! o îndemnau ciupercuţele magice. Nu te teme, frunzele te vor apăra! Te vom apăra şi noi, mai ziceau ele.

Zambilica se gândea la ceea ce a păţit Alice când a gustat din licoarea de pe masă, dar îşi făcu muuult curaj şi gustă cu gândul că va fi ajutată să găsească muulţi, mulţi prieteni şi nu orice fel de prieteni, ci din aceea adevăraţi după care umblă toată lumea. Ea a avut încredere şi în petala ei de curaj, că avea şi o asemenea petală.

-Braaavooo! aplaudară ciupercuţele. Să mergem mai departe. Acum urmează testul de inteligenţă. Să vedeeem: cât face 11 : 3? continuară uitându-se una la alta, cu subînţeles. Credeau că au încurcat-o măcar de data asta.

,,Glumeau?,, se întreba Zambilici. Cum să nu ştie? Ce în pădure nu putea învăţa matematica? Nu trebuie să împartă ea cu aricii frunzele culese toamna, când e musai să îşi facă fiecare câte ,,o casă,,?

Oarecum confuză că a fost prea uşor, se prefăcea că se gândeşte şi zice scărpinându-se pe sub barbă:

-Păăăiii, eu cred că 11 : 3 este egal cu 3 şi ne mai rămâne restul 2, pentru că, argumentă ea: 3x3 este egal cu 9 şi dacă îl adăugăm şi pe 2, ne dă iaar 11.

Să ştiţi că a ajutat-o şi petala inteligenţei sale.

Magic- Logic se încruntă uşor, dar nu avea ce face, trebuia să meargă mai departe.

-Acum urmează testul de bândeţe. Trebuie să cânţi atăt de duios încăt să adormi firele de iarbă dar şi pe narcisa-boboc, de acolo, de la marginea potecii.

Zambilici a noastră se folosi imediat de petalele ei căntătoare şi adormi pe loc toată pajistea, iar narcisa-boboc deja sforăia uşor, spre hazul tuturor.

-Foarte bine! Fooaarte biiine! se bucurau sincer ele. Acum să trecem la testul de alegere. Să zicem că eşti pe un pod şi ar trebui să salvezi ori o fetiţă speriată, ori un căţel fără stăpân. Pe cine ai salva mai întâi.

-Eu i-aş salva pe amândoi, deodată, pentru că aş pune fetiţa să ia căţelul în braţe şi eeeuuuu aş lua în braţe fetiţa.

A răspuns cât se poate de bine. Se vede treaba că Zambilici era o floare isteaţă şi merita să i se îndeplinească multe dorinţe.

Vreţi să ştiţi ce şi-a dorit????

1. Să dobândească mulţi prieteni adevăraţi.

2. Să se poată împrieteni cu duşmanii florilor şi să îi facă să o iubească.

3. Să nu se despartă niciodată de prietenii săi.

Tocmai atunci o zână îşi făcu apariţia printre flori şi ciupercuţe şi îi îndeplini toate dorinţele lovind-o uşor cu bagheta ei fermecată.

Dar parcă se auzi un scâncet, ,, Ce să fie oare?,, se întreba zâna.

-Heeei, ciupercuţelor, voi plângeţi? Dar v-am făcut magice, Ce s-a mai întâmplat?

-Noi ne dorim să avem două picioare, să putem alerga prin pădure, să putem fugi din calea oamenilor, silabisiră ele printre sughiţuri.

-Dragele mele, nu am ştiut că asta îşi doresc plantele, zise buna lor zână şi când făcu un semn cu bagheta înspre Miază-Zi, toate plăntuţele prinseră picioare şi alergau şi se veseleau, cum nu au mai făcut-o niciodată.

Drag copil, poate ai să ajungi vreodată în Poieniţa aceea fermecată: Să nu rupă crengile, să nu calci florile şi să nu laşi focul nesupravegheat, asta ar putea să le sfâşie inima, şi inima lor e ca şi a ta, luminoasă şi mare.

......................................................................................................................................

Dar poate, mă gândeam eu, povestea asta scrisă de mine la ora de lectură, va fi cunoscută de foarte mulţi oameni într-o zi. Dar poate, peste căteva luni, se va auzi în clasele voastre şi autoarea va fi felicitată. 

Dar toate astea, într-o anume zi.

Autoarea nici nu simţi când o baghetă fermecată o atinse uşooor pe umăr...

Îmi plac primăverile

autoare, Adelina Ciocan

Îmi plac primăverile astea cu nori ca niște prăjiturele pufoase de vanilie, cu cer azuriu și florile sclipitoare care îți zâmbesc mereu, cu toată gura, ca niște copii de curcubeu.

Eu eram în vacanță și stăteam la geam împreună cu prietena mea, Mara. Admiram frumusețea aceea parcă nelumească și încercam să nu pierdem nici o trecere.

Așa o a părut rândunica aceea cu piciorușele fine și cu ciocul ei neobosit. Ciripea dezumflându-și gușa roșioară. De unde venea? Ce căuta ea aici, an de an?

După atâta drăgălășenie, m-am apropiat și am ascultat-o.

Iată ce-mi zise:

-Bună! Eu sunt o rândunică din alte vremuri...

-O rândunică de aceea din poveste? Adică o rândunică din aceea fermecată care vorbește? întrebă nedumerită Mara.

-Da, sunt mai specială. Dar sunt și altele, care nu pot vorbi, dar pe care voi trebuie să le ocrotiți , să le iubiți...Ele sunt mesagerele unor oameni care au plecat de pe pământ și acum se întorc în tril de păsărele. Vă spun multe, numai că voi nu prea le auziți, sau...poate nu mai aveți timp să le ascultați povestea, a suspinat ea şi s-a lăsat gânditoare peste pervazul umed.

-Dar cum au fost călătoriile tale prin țările acelea ale Soarelui? am întrebat-o eu încet, ca să nu o sperii.

-Oooo, fascinante, fascinante. Am trecut pe deasupra apelor mărilor, a pădurilor îndesate de animale periculoase, pe deasupra munților cu creștetele mărețe și ultimul și cel mai interesant a fost oceanul, o întindere fără de margini...

-Doamne, Oceanul? Dar el e tare departe!!! ne-am mirat noi într-un singur glas.

-Spune, am insistat eu, tu de ce iubești țara noastră? De ce te întorci aici continuu?

-Păi, cum să vă spun, eu aici am o mulțime de prieteni, înțeleg chiar și limba voastră și e singura pe care o înțeleg dintre toate limbile pământului, pentru că aici am deschis și eu ochii pentru prima oară, ca și voi. Vedeți, oarecum, semănăm.

Vreți să vă învăț să zburați?

Noi am rămas cu gurile căscate:

-Se poate?

-Da. Numai să îți dorești cu adevărat.

Și prima lecție începea:

-Închideți ochii, dați ușor din brațe, așa , ca și cum ar fi aripi.

Doamne, puteam zbura...am mai făcut o tură, încă o tură.

-Hai la masă! a strigat mama.

-Mulțumim, rândunico...tu chiar ne-ai învățat să ne îndeplinim dorințele. Cheia e în a dori ceva cu adevărat.

-Să fiți sănătoase...Dar ce mi-e foame, a zis ea, privindu-și burtica goală.

-O să-ți aducem și ție. Noi iubim și ocrotim păsărelele, pentru că sunt minunile vieții pe pământ.

După ani și ani, aceeași rândunică s-a întors ca să mănânce boabele de rouă din fereastră.

Azi, ea învață alți copii să zboare.