Bătrânul de la poartă (2)

o altă dimineaţă îşi deschidea alene pleoapele peste o lume amorţită.
ca o statuie, sculptată în carnea ofilită, bătrânul de pe strada Liliecilor, numărul 5, îşi făcea iar simţită prezenţa, pe scăunelul lui ros de carii, prezenţă diurnă, nelipsită, ca un străjer de Dincolo, uitat în grabă de cei plecaţi înspre acele neştiute veşnicii.
tristeţea lui e vie, grăieşte parcă prin tăcerea înlemnită care i-a secat chipul.
aceiaşi curiozitate parcă mi înghionteşte: du-te! du-te, curând o să se lase nourii câlţoşi peste el şi n-ai să mai simţi mirosul satului din stâncă săpat într-o lespede de timp.
un tablou mundand îşi desfăcea marginile şi eu puteam păşi alături de gândurile sale.
,,oare mă ştie? oare mă recunoaşte a doua zi cănd trec păşind cu grijă să nu îi cutremur durerile?,,.
bătrânul parcă da din cap aprobator sau doar mi se parea mie, copilului uitat într-un oraş cu nume boţit, cu oameni grăbiţi, un furnicar parcă fără de suflare.
dar el era mereu acolo, la orice ora din zi. şi-am început să trec de multe ori. parcă i-aş fi furat din suflet, parcă mă simţeam mai Eu, copila aceea care le dădea ,,bună dimineaţa,, chiar şi păsărilor din ogradă.
el era cufundat într-o lume a lui, neştiută, nevăzută, doar tresărea, din când în când, atunci când o noră mătăhăloasă se iţea cu capul buhos, în pragul uşii strigându-l parcă de peste timp: ,,hai, odată!
că m-am săturat de dumneata! hai, lasa scaunul acela că o să intri în pământ cu tot cu el! hai, la mâncare!,,.
omul parcă se trezea din vis, închidea şi deschidea nedumerit ochii vestejiţi şi abia după ce făcea un semn a lehamite, îşi lua scaunul şi pornea urcând spre masa care nu îi aştepta cu prea mare drag, a nurorii plictisite.
mă întrebam, ca dumnezeu o deranjează la bătrân, că e mai mult o umbră decât o posibilă povară.
dar strigătele nurorii se auzeau şi în celelalte zile. uneori îl certa că numai fiu-su putea să şi-l ia în cârcă, de ce nu veneau şi aceia la care le-a dat, şi aici femeia înşira un adevărat pomelnic.
,,DAR N-O SĂ SE ÎNFURIE EA ÎNTR-O ZI, ŞI O SĂ-L ARUNCE, AŞA, CA PE O CÂRPĂ DE OCARĂ,,.

dureros şi trist acest adevăr crud care îşi iţea capul parcă  încercând să îl vadă.
mă gândeam cum poţi să te înfurii aşa  pe un inofensiv bătrân. ,,bătrânii, auzeam o voce din adânc, sunt îngerii căzuţi în trup, care n-au mai avut vreme să se ridice,,... şi în ochii lui încă vii parcă se oglindeau fiinţele mele de demult: Ologul, Păpuşarul-moş Caletcă, moş Maxîn, Tofan-wikingul...

am mai trecut o zi, şi încă o zi, şi încă...
dimineaţa îl aflam mereu la poartă cu faţa inundată de o lumină ireală.

spre seară trupul i se chircea, lumina de pe faţă se ascundea, parcă se împuţina cu fiecare clipă. mâinile îi alunecau inerte de credeai că se luptase întreaga zi cu viaţa, sau cu moartea. cine ştie...
un lucru doar ştiam, că se apropie momentul acela, temut de toţi, când Hades îl va răpi, când nu îl voi mai afla acolo. îi citeam parcă ,,semnul morţii,, încuiat, ferecat în frunte, ce abia aştepta să-l muşte, să fugă cu el, să-l ducă repede, repede pe un tărâm de fum, tărâmul lui Hades unde se scaldă morţii sub privirile călăuzei Hermes.
totuşi prezenţa lui şi atmosfera aceea rurală a ulicioarei din centru au fost pentru mine un sprijin, o nevăzută mână întinsă. cineva parcă îmi şoptea cu glas curat poveste după poveste. cineva parcă îmi promitea că, dacă o să fiu cuminte, o să-mi aducă de la Săveni păpuşa mult promisă, pantofiorii aurii, bomboane ascunse în trupul iepuraşului de plastic. şi eu tot treceam. şi tot aşteptam să se întâmple ceva... din toate acestea.
numai că aşteptarea asta, a mea, pe banca şchioapă de la colţul uliţei, de unde îl puteam spiona în voie pe bătrân, lua sfârşit de fiecare dată în ţipetele stridente ale femeii robuste şi neglijente care îl striga cu acelaşi venin;
-da, hai în casă, hodorogule!! mă faci de râs...toată ziua stai la poartă, ca milogu`, or crede vecinii că n-ai loc în casă.
apoi urma aceeaşi poveste, că numai fiu-su e blestemat să aibă grijă, că cea de la ţară nici nu se sinchiseşte. el părea o statuie fără de gând, fără de trup. rămânea cu aceeaşi impasibilitate somnambulică zidită pe chip, ochii parcă i se stingeau, dar lua scaunul şi pornea cu paşi târşiţi spre ,,azilul nopţilor târzii,,.
uneori, părea că mă recunoaşte şi îmi venea să intru în vorbă, să îi aflu povestea, dar aveam vreo 14 ani şi o timiditate încă mă încorsetsa,
îmi imaginam ochii sufletului său, cum plâng, cum se tânguie înlăuntru şi aş fi vrut să fac ceva. să cobor o rază peste el, ca o duioasă alinare.
cum o fi casa lui, acolo, în locul unde a trăit? oare nu se risipeşte? oare nu o poartă bătrânul cu el mereu, mereu sub hainele lui ponosite, ca pe o comoară fără de preţ?
,,-şi casele au suflet,auzeam glasul oarbei, al Duntrăchiţei. şi mâinile ei osoase îmi zgârie obrajii.
trăiesc, spune ea, asemenea oamenilor, mai bine sau mai rău, mai mult sau mai puţin...
ce, n-ai văzut o casă arătoasă, cu dalii de piatră împrejur, cu verdeţuri şi copaci falnici, dar când îi pleacă stăpânii...se apleacă şi ea de la genunchi, bătrâneşte, crapă, copacii îi sălbăticesc, nu mai rodesc, ba îi dau târcoale liliecii şi alte vietăţi ale pustiului ajung să o dorească.
-dar unde îi pleacă străpânii, mătuşă, de ce nu stau aici? de ce lasă să vină liliecii? de ce o lasă să se risipească? o întrebam, şezând lângă ea, alaturea pe prispă.
-eeeeiii, se duc, aşa, şi ei...le vine-o vreme cănd pământul nu mai vrea să îi primească...
-e rău pământul, mătuşă, e rău...noi ne jucăm cu el, ne facem babe, prăvălim mingea în gurile lui, credeam că e un bun prieten, da tu zici asta şi n-am să mă mai joc cu el...
şi fugeam acasă supărată, speriată, dar a doua zi eram tot la mătuşa să îmi mai zică din apocalipsă.
din întunericul cel de nedesprins al ochilor ei, mătuşa reîncepea povestea:
-se spune că o să vină vremea cea cumplită, vor apărea boierii cei cu maşini, nu ca aceia care au fost şi care aveau caleaşcă, şi o să chinuie mai rău lumea, ba o să se facă zece zile şi zece nopţi nuuuumai noapte, nu orice fel de noapte, nuuu, o să fie una cumplită, fără de stele, fără de strălucire, un întuuuneeriiic pe care nu l-ai mai văzut, atuncea o să umble hoţii şi or să prădeze multe case.
-la noi nu vin, că nu îi lasă tata, zic, şi tata cunoaşte oamenii, şi toţii îi sunt prieteni.
-ce ştii tu, murmura bătrâna...eşti încă mică. da, uite, cum spuneam, casa e sufletul omului...,,
bătrâna dispare, sunt pe aceeaşi străduţă, dar după mulţi, după foarte mulţi ani...la casa cu pricina nu mai sunt ferestre, nişte perdele cenuşii fâlfâie prin zăbrelele roase ca nişte aripi îmbătrânite. parcă se zbăteau şi încercau să zboare înspre o altă lume.
,,sunt aripile bătrânului, gândesc, au rămas aici, ca să mă ocrotească...,,
şi scot aproape un chiot de bucurie, mă rotesc. mă rotesc, nu îmi mai pasă de nimeni şi de nimic.
,,am aripi, strig, mi le-a împrumutat bătrânul!!!,,
oamenii întorc după mine capul. încep să mă privească suspicioşi. poate mă cred nebună.
niciodată nu pot să le ştiu gândul. bătrânul îmi face semn că pot:
să nu mă supăr.
să strig.
să mă rotesc.
să cânt.
să zbor.
..am aripi!!! strig,,