marți, 24 ianuarie 2012

iarna nu-ți va vorbi

mi-l amintesc pe copilul născut vineri
avea frunze uscate prin buzunare îi sunau talanții și
nu credeam că mai pot opri răgetul leului îmi
astupam urechile cu palmele și duceam genunchii la gură:
taci o să fie bine cimitirele au înfrunzit și s-a lăsat liniștea
ca la paradă peste orașul ăsta pe care îl duc peste tot
cu gurile lui de canale urât mirositoare
de care uneori mă înduioșez

e ziua tristă cu fereastră luminoasă dar
o scânteie nu mai poate să aprindă un suflet
și îmi iau sceptrul în mâna dreaptă
în stânga țin mereu paharul cu poeme tari
le îndes în gura pruncilor de liliac

ah ah nopțile astea cu dureri de oase
până când să le fiu mantie de noapte
până când să mă porți pe umeri
ca pe o necunoscută matematică

cine sunt cei doi care împing
carul mare spre carul mic prin apele cerului
mai aproape de tundră

omega și alfa spui
omule cu umerii morți
nu mă mai topi ca pe o pată alba
în rotiri de stol
așează-mi doar cuiele mai bine
în mâini și în picioare

iarna oricum
niciodată
nu îți va mai vorbi

Niciun comentariu:

amnezie poetică

mă închid în ochiul de sticlă trupul mă strigă pe un nume sacadat într-o numărătoare abstractă se face iarăși noapte perdeaua neagră spa...