mi-l amintesc pe copilul născut vineri
avea frunze uscate prin buzunare îi sunau talanții și
nu credeam că mai pot opri răgetul leului îmi
astupam urechile cu palmele și duceam genunchii la gură:
taci o să fie bine cimitirele au înfrunzit și s-a lăsat liniștea
ca la paradă peste orașul ăsta pe care îl duc peste tot
cu gurile lui de canale urât mirositoare
de care uneori mă înduioșez
e ziua tristă cu fereastră luminoasă dar
o scânteie nu mai poate să aprindă un suflet
și îmi iau sceptrul în mâna dreaptă
în stânga țin mereu paharul cu poeme tari
le îndes în gura pruncilor de liliac
ah ah nopțile astea cu dureri de oase
până când să le fiu mantie de noapte
până când să mă porți pe umeri
ca pe o necunoscută matematică
cine sunt cei doi care împing
carul mare spre carul mic prin apele cerului
mai aproape de tundră
omega și alfa spui
omule cu umerii morți
nu mă mai topi ca pe o pată alba
în rotiri de stol
așează-mi doar cuiele mai bine
în mâini și în picioare
iarna oricum
niciodată
nu îți va mai vorbi
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu