duminică, 22 ianuarie 2012

ars poetic@

de ce nu ar fi timpul un cântec trist
suspendat pe un lăstar
cu boabe coapte și gust de viață răgușită



mă întrebam doar nu vreau să cutremur eu universul
stai liniștit
de altfel știu că stai bine acolo
după nourii de pâclă
chipul tău se dispersează făcându-se una cu universul și
mă tot uit printre aripile-ți străvezii
înspre regatul nostru care
a și-nceput să moară
îngenunchind
privește-i florile suspină adânc își
trag frunzele albastre peste ochii de mărgean
îmi cresc și mie ramuri

un domn în vârstră azi a vrut chiar să mă cioplească
să îți facă bastonul bătrâneții am
stat supusă dar
am icnit când mi-a atins cu briciul inima
a început să îmi danseze pe caldarâm
adunându-și împrejur stele albe
mai tinere decât cele galbene și pe
cele roșii mai reci decât cele verzi
o încântare toate mi se lăudau că încă
sunt tinere domnițe doooaaaamne și
tinerețea asta
uneori poate să mă tulbure cu atâtea
ferestre luminate deschise laaarg
înspre soare

Niciun comentariu:

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...