vineri, 6 ianuarie 2012

Asistentul

Asistentul

Dincolo de porțile masive se ascundea o altă lume, ferecată.
Acolo părea că soarele nu se mai mișcă , ci șade așa, moșnegește, lângă trupurile aplecate. Iar ei, oamenii de hârtie, știau că sunt bulgări de ceară, neînsemnați, rostogoliți în grabă peste întreg pământul. Ei, cui îi mai pasă, acum, de niște biete umbre uitate în ogradă.

I se spunea Asistentul și în nepăsarea aceea generală încerca să țină pe umerii masivi echilibrul oamenilor palizi pierduți îndăratul pleaopelor căzute. Oameni care nu se mai puteau regăsi nici în apele oglinzilor curate.

Dar El era mereu acolo și nu trebuia să le mai fie teamă.
Fiara cu gheare ascuțite putea să aștepte mult și bine dincolo de lacătul care încuia o lumea în afară.

Le zâmbea mereu, încurajator, și fiecare își regăsea aici, în mijocul de zâmbet, un prieten uitat, un tată pierdut, un fiu care l-a rătăcit pe un pat de sanatoriu, mult prea ocupat să respire și să trăiască eliberarea ușoară. Chiar și femeilor le înfloreau privirile răvășite și poate căutau în El un fost iubit, un frate, sau doar un umăr viguros pe care să își sprijine căderile.

Da. El era mereu acolo...

După mult timp, în circumstanțe fără importanță, l-am reîntâlnit pe El, Asistentul, cu chipul răvășit, împovărat, cu privirile tulburi, alcoolic și nu l-am putut recunoaște  în omul neajutorat. I-am cunoscut doar ochii care încă aveau puterea să împartă zâmbete, dar rămăsese ferecat dincolo de amintiri, rătăcitor, captiv în lumea  tulburată.

Trăia în lagărul fără de sârmă ghimpată și oamenii de hârtie îl căutau îmbrăcându-şi haine cernite, își scriau zilnic peste piept mesaje disperate, înfricoșate: parcă:  „L-ați văzut?”, „Mai trăiește?”, „O să ne mai poarte cineva durerile ?”...

L-au găsit după mult timp, purta aceleași haine cernite ca și ei, și evident, aceleași mesaje îndurerate.
Cândva el le înghițea durerile fără efort,
cu trupul lui drept le arătase calea
dar înghițise din greșeală
și propriile aripi
acum nu-i mai putea cuprinde,
aștepta un ultim gând cu apă cristalină
să se prăbușească până-n culmile adânci și
tot urca sau cobora, nu mai știa,
i-ar trebui genunchi
să poată să-și târască măcar umbra până
dincolo de poartă...

Cândva, i se spusese Asistentul și
a dus cu sine o năpastă uriaşă...dragostea de omeni.

Niciun comentariu:

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...