de n-aș fi stâncă

îmi zvâcnește linia vieții în palmă.
oooo, amețitoare palmele-mi de frunze au prins fibroase rădăcini,
apleace-te, îți zic, și smulge-mi bucățile de sfoară care mă leagă de
asfințit, că uite, sunt o nouă curbă îndoită într-un semn de întrebare.
suflete al meu, unde mai dormi?
unde ți-s ramurile plânse și de ce
asculți pustiului
urletul neviului mormânt?

suflete al meu zdrobit de farul nopții, de ce mă mai încape marea
cu valuri ucigașe?

strig vântului să-și rupă
nori că mi-e frig
și vreau să plutesc senin și liniștit pe umerii
sorții să strig cu glas de foc pământul,
să mă acopere cu mult mai
multe frunze, să
nu mă poți zări,
să nu mă poți iubi,
să nu mă poți visa pe sub ruine...

eu, femeie cu gust de șarpe sâsâi asurzitor
în urechea ta sudată în piatra dracului,
ooo, da. există. și e a lui.
și eu aș fi a ta
de n-aș fi stâncă
aș lăcrima albastru în urechea ta sculptată
înveșmântată în sunete lugubre de
dalta nopții care sapă adânc,
tot mai adânc, în gura care îți mușcă
limba despicată până la sânge...