Spânzurata

(orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare)

-Săraca, i-au rămas copiii pe drumuri, murmurau femeile târându-şi paşii cerniți până la moartă, la priverchi...

-Ce, Doamne iartă-mă, o fi pedepsit-o aşa de tare?

Curtea era plină de bălării. casa moartei părea de mult părăsită. şura cândva plină, acum doar îşi rânjea gura ştirbă...

-Erau oameni la locul lor, până a venit aista de prin ţară şi se tot cuibăreau pe la Anica, ziceau unii.

-Cuminţi şi la locul lor, aşa îi ştiam, şoşoteau vecinele, el- bărbată-su, puţin cu duhul, dar ea -vrednică şi harnică. o duceau, cu bune şi cu rele, dar măcar îşi creşteau liniştiţi copiii.

Parcă uitaţi, parcă rămaşi deja ai nimănui, copiii se îngrămădeau unul în altul, acoperindu-şi cu mânuţele mici rănile crăpate şi rupturile hăinuţelor ponosite.

-Când vine mama? întrebau ei, dar parcă aruncau întrebarea într-un perete nevăzut, pentru că nimeni nu se sinchisea să le răspundă...

-Cine-i femeia aceea albastră de pe masă? că nu-i mama...de ce doarme la noi? Şi trei şiraguri de lacrimi încercau să înduplece pentru o singură dată cerul...

..........................................................................................................................................................

Undeva, într-o cârciumă a satului, bărbatul cu ceafa groasă şi privirea încruntată de tătar vorbeşte cu paharul pe jumătate gol. Se clatină, se clatină ca o păpuşă dezarticulată surâzând nebuneşte:

-Proasta!!! Ce credea? Urâta...Aveam nevoie de o femeie cu care să-mi fac şi eu mendrele...Nu se uita-n oglindă? Cum s-o iau de nevastă? Nebuna...S-a spânzurat...Să-i fie de bine...Urâta...Şi măsele scrâşnesc, nestăpânind furia gratuită a amorezului de ocazie.

Oamenii de prin pre jur îşi dădeau coate dar nu îndrăzneau să îi reproșeze. Era aprig la mânie. Se spunea că nu odată a mâncat pahare pisate în crâșmă de se cruciseră sărmanii țărani, secătuiți de aburii alcoolului și de muncă. De frică l-au numit omul necuratului. Nici cu mamă-sa nu s-a purtat mai omenește. Când a murit le zicea băieţilor din sat că ar duce-o în cartofi şi sigur ar fi scăpat de toţi gândacii de colorado.

Aşa se limpezea povestea despre spânzurata, cum o numea el, fără să se gândrască la copiii orfani, la bărbatul puţin cu duhul care poate n-o să îi mai îngrijească aşa cum trebuie, nici la familia destrămată dintr-un egoism uriaş.

Lumea ştia multe despre ei. Că vorba aceea, ochiul satului e mereu treaz, mereu la pândă, dar nu poate face nimic, doar priveşte dezaprobator, mulţumindu-se că nu a căzut pe el păcatul. Unii mai zicea:

-Ştiam de ei...Uneori el era singur pe la mama-sa, pe acasă şi ea-i dădea târcoale. Doamne iartă-mă, dar trebuia să se gândească la ce-o așteaptă. El o chema în casă când trecea cu sapa, înspre câmp, pe la poarta lui. Nu zicea niciodată ,,nu,, şi intra nestingherită, aşa, ca o oaie la înghenunchiat.

-Taci, ţaţă, zicea alta mai cu frică de Dumnezeu, că te-aude cel de sus şi îşi scuipa în sâm de ,,doamne păzeşte,,.

-Ieşea doar spre seara. Uita de copii, de bărbat...Ce-i drept, el, bărbată-su era cam sărăcuţ cu duhu...Da` până la urmă tot şi-a dat seama unde bate nevastă-sa şi se cam săturase şi el de batjocoră, continua femeia luată de val. Parcă nevoind să audă vorbele vecinei credincioase. Na! Aşa! Să îşi verse şi ea năduful...Ce? N-o încercase şi pe dânsa ,,necuratul,,,? Dar a zis hotărât: Nu!!! Tare şi răspicat să audă şi el, necuratu`. Şi închide ochii oarecum a părere de rău.,, Ce, Doamne iartă-mă?,, se întreaba în gând speriată, parcă simţind mâinile aceluia cum o achipuie neruşinat pe sub fustă...

Mătuşa Anica era vecină cu moarta şi tocmai ea îi cuibărise pe cei doi, o vreme bună, prin odăile de din dos, fără pic de jenă, de parcă o sticlă de rachiu ar fi valorat cât viaţa amărâtei acesteia care stătea acuma întinsă, cu trupul schimonosit, cu urma roşie împrejurul grumazului, ca un animal hăituit, prin în propria lui cursă.

-Îs tineri ...Lasă-i, să se distreze şi ei, zicea ea cu o inconştienţă de alcoolică...

Nici nu şi-a dat seama că şi a ei a fost vina, şi sughiţa, chipurile, suferindă şi afectată.

Când a venit la priveghi senină şi rumenă la faţă, femeile au făcut un loc mare în jurul ei, de parcă ar fi fost ciumată. Ea servea liniştită şi impasibilă din rachiul de pomană picurând creştineşte câteva boabe în ţărâna flămândă:

-Să fie de sufletul ei, săraca, zicea...că tare a mai suferit...Şi lăcrima ca o femelă-crocodil, doar- doar o înduioşa vecinii care ar fi dat-o afară de spate, nu alta, dar nu se cădea...în faţa moartei.

O înmormântare tristă, nişte copii murdari care căutau cu ochii împrăştiaţi o mama ce nu mai venea, un bărbat care nu ştia ce se întâmplă şi câţiva bulgări de pământ răsunau în asfinţit ca un strigăt de disperare dar şi ca o eliberare a unui suflet chinuit...

............................................................................................................................................................

În copilărie o vedeam mereu cu fetele mai mari din sat, cu băieţii şi mi se părea cea mai grozavă dintre toţi.

Era veselă şi plină de energie. Ba învăţase prima din sat să meargă pe bicicletă. Din pricina asta toţi o admiram. Avea o atitudine de fată care, pe atunci, părea că ştie ce vrea de la viaţă.

Îmi făcusem din ea un model. Doream să ajung ca şi ea când voi fi mare. O priveam fascinați cu toţii şi ne-am amuzat foarte tare când am auzit cu cine se mărită.

-Liţa-Ileana-cu fusta lungă!!! Aţi auzit ???ne întrebam cu toţii...Se însoară cu fata lui moș Cracană cea mică...Ha-ha-ha!!

-Care fată?

- Aceea crescută de suflet de moş Cracană. Ea era de fapt fata Negreștilor...

-Da, daaa...Doamne, dar ce viaţă o să aibă cu un aşa bărbat? ne întrebam noi, parcă prevestind încă de pe atunci o mare nenorocire...

.............................................................................................................................................................................................

Clopotul striga, chemându-ne la aducere-aminte, după ani şi ani:

-O dezgroapă pe săraca, spânzurata...după şapte ani, măcar acuma s-o linişti şi ea ...Lumea zicea că o vede mereu, noaptea, cum umblă prin-prejurul gropii, prin cimitir. Cică îi caută pe necuratul acela care mănâncă la crâşmă pahare, ba unii mai spuneau că uneori spânzurata îl mai şi întâlneşte şi pornesc amândoi pe cărarea aceea ocolită de toţi oamenii. Aceea întunecoasă şi şerpuită, acoperită cu spini ce-ţi trec de umăr. Cum nu o ştiţi? Cărarea aceea care taie în două ogorul lui moşu` Onciu şi care duce la pârâu,

-Şi...Iartă-ne, Doamne şi ne mântuieşte, adaugă alta, bătând metanii largi, cu crucile correct punctate, creştineşte, întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh : Amin!! Femeia îşi atinge aşa cum a învăţat din străbuni, uşor fruntea, partea de jos a bustului, atingându-şi burucul cu vârful degetelor împreunate, pentru a se uni cu cerul şi pământul şi a alunga duhul cel rău de la dânsa. Aapoi se linişteşte adaugând pe şoptite: Şi sttau acolo, chicotindu-se în dedesubtul apei, până se ţese dimineaţa...

..................................................................................................................................................................

-Şi copiii? am întrebat-o într-o zi pe mama....

-De azi, pe mâine...N-o mai învăţat niciunu` carte. Băieţii sunt paznici la vaci, cu taică-su. Fata umblă mereu cu ziua, pe la unul, pe la altul....Iarna le e mai greu, ca n-au nici de unele...Le-am mai dus şi eu câte ceva. Aşa le duce fiecare.

........................................................................................................

La orizont, un soare plumburiu părea să se întunece a înmormântare...,

,A mai murit o parte din copilăria mea,, îmi zic. Fata cu pletele în vânt care ne privea vitejeşte, de sus, de pe o bicicletă, fata aceea plină de viaţă, care râdea aşa de sănătos încât înviora tot satul îşi scutura acum mâinile uscate ca nişte aripi, înălţându-se deasupra cerului ca o nălucă.

Încă de pe atunci, ştiam cu toții că el, necuratu`, o privea cu ochi de şarpe...Dar îmi mai amintesc şi despre faptul că ea,săraca-spânzurata, niciodată nu-l privea, ba îl mai şi poreclea cum îi porecleam cu toţii: Mucosul. Poate a fost o răzbunare sau o poftă ascunsă până la distrugere...Nimeni nu mai poate spune.

Pe atunci moartea nu exista...încă...

Nu exista.

Dar de atunci, există.

Moartea ne arăta la toți securea grea, dezgolindu-și capul, ea pregăteşte ştreangul şi îl vâră împrejurul grumazului care I se potriveşte...