mi-au dat un copil
din tren nu-l cunoşteam
e al tău mi-au zis
şi nu am mai avut ce face
de atunci
mă plimbă zilnic să nu plângă
îmi zic să nu mă plângă
trenul ne leagănă
şi eu îi cânt îi tot cânt
copilul meu nu adoarme niciodată
s-a lipit de o banchetă albastră
îşi balansează mâinile
pe lângă trupul inert
mă priveşte
nu mă ascultă
dar eu nu ştiu
şi continui nestingherită
să îi cânt
pe un câmp teribil de trist
din când în când
scot capetele înfiorate
trandafirii arătându-şi spinii-aşa începea povestea
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu