marți, 16 aprilie 2013

Inmormantarea lui “Nu pot” din volumul ,,Supa de pui pentru suflet,, – JACK CANFIELD si MARK VICTOR HANSEN

Inmormantarea lui “Nu pot”

Sala de clasa a patra in care preda Donna arata la fel ca multe altele pe care le vazusem  in trecut. Elevii stateau in pupitre aranjate in cinci randuri a cate sase. Catedra invatatoarei se afla in fata.  Pe un panou alaturat erau notate temele pe care le aveau de facut elevii. Din multe puncte de vedere era o sala de clasa tipica si traditionala. Si totusi, mi s-a parut ceva diferit atunci cand am intrat pentru prima data in ea in acea zi. Elevii pareau cuprinsi de o stare de frenezie.
Donna era o invatatoare veterana din Michigan, aflata la doar doi ani de pensionare. In plus, participa voluntar la un proiect de dezvoltare a invatamantului de anvergura nationala, pe care il organizasem eu. Programul de pregatire avea ca tema limbajul artistic  care le-ar permite elevilor sa se simta bine in pielea lor si sa preia controlul asupra propriilor lor vieti. Sarcina Donnei era sa implementeze la orele ei ideile predate la cursurile de pregatire. Sarcina mea era sa ii inspectez orele si sa incurajez si mai mult procesul de implementare.
Am ocupat un loc gol din spatele clasei si am asistat la ora. Toti elevii lucrau la o tema, notand in caietele lor ideile si gandurile care le treceau prin minte. Eleva in varsta de zece ani de langa mine scria numai fraze care incepeau cu “nu pot”:
“Nu pot sa lovesc mingea de baseball astfel incat sa treaca de a doua baza.”
“Nu pot sa fac impartiri cu mai mult de trei numerale.”
“Nu pot sa o fac pe Debbie sa ma sinmpatizeze.”
Pagina ei era pe jumatate plina, dar fata nu dadea semne ca ar duce lipsa de idei, ci continua sa lucreze cu perseverenta si determinare.
M-am plimbat printre randuri studiind cele scrise de elevi. Toata lumea trebuia sa descrie lucruri pe care nu putea sa le faca.
“Nu pot face flotari.”
“Nu pot arunca mingea dincolo de gard.”
“Nu ma pot opri dupa o singura prajitura.”
Intreaga poveste imi starnise deja curiozitatea, asa ca m-am decis sa verific ce se intampla intreband-o pe invatatoare. Cand m-am apropiat  de ea, am constatat ca si ea era ocupata cu scrisul, asa ca nu mi s-a parut oportun sa o deranjez.
“Nu o pot determina pe mama lui John sa vina la sedinta cu parintii.”
“Nu o pot determina pe fiica-mea sa faca plinul cu benzina la masina.”
“Nu il pot determina pe Alan se se foloseasca de cuvinte in locul pumnilor.”
Incapabil sa stabilesc de ce era ocupata toata lumea, inclusiv invatatoarea, cu scrisul unor fraze negative, care incepeau cu “nu pot”, in locul celor pozitive care ar fi inceput cu “pot sa”, m-am intors la locul meu si mi-am continuat observatiile. Elevii au continuat sa scrie timp de alte zece minute. Marea majoritate a reusit sa isi umple complet pagina. Unii chiar au inceput pe o a doua pagina.
-Terminati fraza pe care ati inceput-o  si nu mai incepeti alta, le-a spus Donna elevilor, semnaland astfel apropiata incetare a activitatii.
Ea le-a spus apoi elevilor sa isi impatureasca foile de hartie in doua si sa le aduca la catedra. Odata ajunsi acolo, ei trebuiau sa isi introduca foile intr-o cutie goala de  pantofi.
Cand toti elevii si-au introdus foile in cutia goala, Donna a facut acelasi lucru cu foaia ei. In final, ea a pus capacul pe cutie, a luat-o sub brat si a iesit din clasa, mergand pe coridor. Toti elevii o urmau. La randul meu, eu eram in urma elevilor, mai curios ca oricand.
La jumatatea coridorului procesiunea s-a oprit. Donna a intrat intr-o incapere de serviciu si a scos din ea o lopata. Cu cutia sub brat si cu lopata in cealalta mana ea a iesit din scoala, cu elevii dupa ea, si s-a indreptat catre cel mai indepartat colt al terenului sportiv. Acolo, toata lumea a inceput sa sape o groapa.
Mi-am dat imediat seama ce faceau: urmau sa ingroape cutia cu toate neputintele lor! Saparea gropii a durat peste zece minute, caci marea majoritate a elevilor doreau sa preia pe rand lopata si sa contribuie la ea. Cand groapa a ajuns la o adancime de un metru, sapaturile au incetat. Invatatoarea a asezat cutia cu foile pe care erau scrise fraze care incepeau cu “nu pot” pe fundul gropii, dupa care a dat semnalul reacoperirii ei cu pamant.
31 de elevi cu varsta de 10 sau 11 ani au ramas astfel in jurul proaspatului “mormant”. Fiecare dintre ei introdusese cel putin o pagina cu fraze care incepeau cu “nu pot” in cutia aflata acum la un metru sub pamant. Chiar si invatatoarea lor contribuise la acest proces.
In acest moment, Donna le-a spus elevilor:
-Bine, copii, acum prindeti-va de maini si aplecati-va capetele.
Elevii s-au conformat. Ei au format rapid un cerc in jurul mormantului, luandu-se de maini. Si-au aplecat apoi capetele si au asteptat. Donna si-a inceput necrologul.
-Prieteni, ne-am strans astazi impreuna pentru a onora amintirea lui “Nu pot”! Cat timp a fost cu noi pe pamant, acesta ne-a influentat tuturor vietile, unora mai mult decat altora. Din pacate, numele sau a fost rostit in fiecare cladire publica – in scoli, in primarii, in Parlament si chiar la Casa Alba.
I-am pregatit lui  “Nu pot” un loc minunat de odihna si o piatra funerara pe care sta scris epitaful sau. Din fericire, lui i-au supravietuit fratii si surorile sale: “Pot”, “Vreau” si “Am sa fac acest lucru imediat”. Acestia nu sunt la fel de binecunoscuti ca si celebrul lor frate si inca nu sunt la fel de puternici cum a fost el.
Poate intr-o buna zi, cu ajutorul vostru, ei vor lasa o impresie ma puternica asupra acestei lumi.
Fie ca “Nu pot” sa se odineasca in pace si fie ca toti cei prezenti sa isi continue in pace viata in absenta lui. Amin.
Ascultand acel necrolog, mi-am dat seama ca elevii nu vor uita niciodata aceasta zi.  Activitatea realizata de ei era simbolica, fiind o metafora a vietii. Era specifica emisferei cerebrale drepte, asa ca avea sa ramana intiparita in subconstientul lor cat timp vor trai.
Ce idee de geniu! Sa ii puna pe copii sa scrie toate lucrurile pe care “nu puteau” sa le faca, apoi sa le inmormanteze si sa ii puna sa asculte un necrolog! Si activitatea nu se incheiase inca. La sfarsitul necrologului, invatatoarea i-a pus pe elevi sa marsaluiasca inapoi catre clasa, iar apoi sa tina un priveghi.
Au celebrat astfel cu totii trecerea in nefiinta a lui “Nu pot” mancand prajituri, floricele de  porumb si band sucuri de fructe. Donna a dezvelit o piatra funerara mare, creata din carton. A scris pe ea cuvintele “Nu pot” in partea de sus, iar la mijloc RIP. Dedesubt a notat data evenimentului.
Piatra funerara a ramas in sala de clasa pentru tot restul anului, pentru aducere aminte. In rarele ocazii cand vreun elev uita si spunea “nu pot”, Donna nu facea altceva decat sa ii indice semnul RIP. Elevul isi aducea astfel aminte ca “Nu pot” era mort si ingropat, asa ca isi reformula afirmatia.
Donna a fost eleva mea, dar in acea zi am invatat o lectie de neuitat de la ea.
Chiar si acum, multi ani mai tarziu, ori de cate ori aud expresia “nu pot”, vad in fata ochilor imagini cu ceremonia funerara realizata de acei elevi de clasa a patra. La fel ca si ei, imi amintesc si eu ca “Nu pot” a murit.
Chick Moorman
Supa de pui pentru suflet – JACK CANFIELD si MARK VICTOR HANSEN

Niciun comentariu:

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor...