despre facere

pe lângă cimitir să nu treci niciodată
cu pieptul dezvelit are moartea un fel al ei
anume de a ne ademeni cu mirosuri de poame verzi
cu ramuri de măslin nu spune nu nopţilor de mai
florile de liliac şi-au sugrumat demult petalele
în boabe de sânge şi dacă mai există totu;i cineva
care să cânte prin taverne asta-i pentru că umbrele poeţilor
trag pelerinelor năvodul peste cap să intre
în altarele bisericilor părăsite
în care şi-au făcut adăpost corbii uitând
pentru o scurt[ vreme faptul
că suntem un neam cu profunde rădăcini
de copaci carnivori că ne hrănim cu
chipurile pierdute
că nevestele îşi desfac pletele
bocindu-şi prin burţile nefaste
ceea ce nu au mai putut naşte
http://youtu.be/t2HcLb9fyZg

era vremea secetei

http://www.popascultural.ro/dorina-neculce-2/?fb_action_ids=357281597725460&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582

era vremea secetei
oamenii se ascundeau
de pământ pasul lumii răsuna haotic
vremurile de apoi ni se spunea
că vor veni bărbaţii aceia cu scuturi
că vor întuneca văzduhul cu săbiile lor
şi se vor închina femeilor frumoase
vor plânge copiii întunericului
ca la o înmormântare
a numelor
ca la o priveghere a umbrelor
ne vom lua de după umeri
iar ei ne vor ţine plictisitoarele
prelegeri la gura sobei
despre tărâmuri
visate
cusute
dospite
dorite
necurate

pe la răscrucile de trupuri

femeie îi zice
cinsteşte numele bărbatului tău şi
uşa i se zdrobea de perete
în tunet şi umărul îi aluneca
prelung
ca un vaier al spicelor de grâu
culegea florile tăcerii
şi le aşeza pe frunte
desfătându-se într-o mare
de petale decupate

câte ceasuri să fi trecut
nu ştia dar el era acolo
înfipt până la brâu
în vechiul mal şi nu ştia că până şi malul
o să se surpe că cerul o să se amestece cu zarea
ca la o cină a băutorilor de umbre
stai moarte mai şezi uite colea
de ce să nu îngădui azi
nu se mai numără morţii
nu se mai scutură
copacul facerii au
secat de mult izvoarele şi
ne adunăm târându-ne umbrele cu toţii şi
ne zdrobim unii de alţii

să iasă să iasă striga copilul
astupându-şi dinţii
vedeam cum se întunecă iar zarea
vedeam cum ies peştii buimăciţi din burtă şi el striga
să iasă să iasă ooo aşteptare nefastă
câinele dingo i se înecase
de peste un an
.................................................
pe la răscrucile de trupuri
se bat iar cuie ruginite
cu zdruncinări de semne
pe la răscrucile de drumuri
de la o vreme
nu mai trece nimeni
o să îi recunoaştem
cândva
o să îi...
când ne vom scoate capetele
ca la comandă
printre sârmele ghimpate

discurs democratic

uite prietene par a fi dezrădăcinata ce îşi caută

casă cineva mă strigă obsesiv: emmy dar

ştiu că nu mai este vorba despre mine

(sunt femeia culegătorului de umbre)

dintr-o casă străină trebuie să învățăm

liniștiți cum e să fim

buni cetățeni smeriți care merg

întotdeauna la biserică şi se roagă

fără să aștepte alt-ceva apoi

toate vor trece şi noi vom

privi nostalgia prin zidurile dărâmate

gândindu-ne că numai

aici oamenii apusului pot fuma din tinerețe ca

din nişte suflete care se sparg în mii de glasuri

și așa o să începem a învăţa

că în democraţie nu

mai vorbeşte nimeni

de aceea lovim

din ce în ce mai nervoşi

cu picioarele în frică

trebuie să recunoşti și TU

că nu ai privit niciodată

în ochii unui câine

oamenii te-ar linşa numai

dacă ai deschide gura şi totuşi

e ciudat pentru că

îmi amintesc foarte clar

de trupurile lor scheletice dar hai

să trecem nepăsători peste asta

ca peste frigurile ascuțite ale iernii

.......................................................................................................şi

ca un semn bun în toată nebunia asta

simt cum mă îndrăgostesc din ce în ce mai des

de guverne post-decembriste

simt cum trec tot mai tăios

prin mine cu bratele lor deschise

spintecându-mi toate visurile

mi se pare că am şi devenit fără de voie

un fel de loc răcoros în care

ei îşi bagă picioarele sau

îşi adună umbrele târzii

îmi zic lasă

sunt doar nevasta culegătorului de umbre

ce rost ar mai avea să mă cunoască

oricum o vom lua

de la capăt...

de la alt capăt...

de la alt alt capăt...

delaaltcapatfărădecapăt

și nimic nu

se va mai schimba

în hățișul acesta de umbre

Spânzurata

(orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare)

-Săraca, i-au rămas copiii pe drumuri, murmurau femeile târându-şi paşii cerniți până la moartă, la priverchi...

-Ce, Doamne iartă-mă, o fi pedepsit-o aşa de tare?

Curtea era plină de bălării. casa moartei părea de mult părăsită. şura cândva plină, acum doar îşi rânjea gura ştirbă...

-Erau oameni la locul lor, până a venit aista de prin ţară şi se tot cuibăreau pe la Anica, ziceau unii.

-Cuminţi şi la locul lor, aşa îi ştiam, şoşoteau vecinele, el- bărbată-su, puţin cu duhul, dar ea -vrednică şi harnică. o duceau, cu bune şi cu rele, dar măcar îşi creşteau liniştiţi copiii.

Parcă uitaţi, parcă rămaşi deja ai nimănui, copiii se îngrămădeau unul în altul, acoperindu-şi cu mânuţele mici rănile crăpate şi rupturile hăinuţelor ponosite.

-Când vine mama? întrebau ei, dar parcă aruncau întrebarea într-un perete nevăzut, pentru că nimeni nu se sinchisea să le răspundă...

-Cine-i femeia aceea albastră de pe masă? că nu-i mama...de ce doarme la noi? Şi trei şiraguri de lacrimi încercau să înduplece pentru o singură dată cerul...

..........................................................................................................................................................

Undeva, într-o cârciumă a satului, bărbatul cu ceafa groasă şi privirea încruntată de tătar vorbeşte cu paharul pe jumătate gol. Se clatină, se clatină ca o păpuşă dezarticulată surâzând nebuneşte:

-Proasta!!! Ce credea? Urâta...Aveam nevoie de o femeie cu care să-mi fac şi eu mendrele...Nu se uita-n oglindă? Cum s-o iau de nevastă? Nebuna...S-a spânzurat...Să-i fie de bine...Urâta...Şi măsele scrâşnesc, nestăpânind furia gratuită a amorezului de ocazie.

Oamenii de prin pre jur îşi dădeau coate dar nu îndrăzneau să îi reproșeze. Era aprig la mânie. Se spunea că nu odată a mâncat pahare pisate în crâșmă de se cruciseră sărmanii țărani, secătuiți de aburii alcoolului și de muncă. De frică l-au numit omul necuratului. Nici cu mamă-sa nu s-a purtat mai omenește. Când a murit le zicea băieţilor din sat că ar duce-o în cartofi şi sigur ar fi scăpat de toţi gândacii de colorado.

Aşa se limpezea povestea despre spânzurata, cum o numea el, fără să se gândrască la copiii orfani, la bărbatul puţin cu duhul care poate n-o să îi mai îngrijească aşa cum trebuie, nici la familia destrămată dintr-un egoism uriaş.

Lumea ştia multe despre ei. Că vorba aceea, ochiul satului e mereu treaz, mereu la pândă, dar nu poate face nimic, doar priveşte dezaprobator, mulţumindu-se că nu a căzut pe el păcatul. Unii mai zicea:

-Ştiam de ei...Uneori el era singur pe la mama-sa, pe acasă şi ea-i dădea târcoale. Doamne iartă-mă, dar trebuia să se gândească la ce-o așteaptă. El o chema în casă când trecea cu sapa, înspre câmp, pe la poarta lui. Nu zicea niciodată ,,nu,, şi intra nestingherită, aşa, ca o oaie la înghenunchiat.

-Taci, ţaţă, zicea alta mai cu frică de Dumnezeu, că te-aude cel de sus şi îşi scuipa în sâm de ,,doamne păzeşte,,.

-Ieşea doar spre seara. Uita de copii, de bărbat...Ce-i drept, el, bărbată-su era cam sărăcuţ cu duhu...Da` până la urmă tot şi-a dat seama unde bate nevastă-sa şi se cam săturase şi el de batjocoră, continua femeia luată de val. Parcă nevoind să audă vorbele vecinei credincioase. Na! Aşa! Să îşi verse şi ea năduful...Ce? N-o încercase şi pe dânsa ,,necuratul,,,? Dar a zis hotărât: Nu!!! Tare şi răspicat să audă şi el, necuratu`. Şi închide ochii oarecum a părere de rău.,, Ce, Doamne iartă-mă?,, se întreaba în gând speriată, parcă simţind mâinile aceluia cum o achipuie neruşinat pe sub fustă...

Mătuşa Anica era vecină cu moarta şi tocmai ea îi cuibărise pe cei doi, o vreme bună, prin odăile de din dos, fără pic de jenă, de parcă o sticlă de rachiu ar fi valorat cât viaţa amărâtei acesteia care stătea acuma întinsă, cu trupul schimonosit, cu urma roşie împrejurul grumazului, ca un animal hăituit, prin în propria lui cursă.

-Îs tineri ...Lasă-i, să se distreze şi ei, zicea ea cu o inconştienţă de alcoolică...

Nici nu şi-a dat seama că şi a ei a fost vina, şi sughiţa, chipurile, suferindă şi afectată.

Când a venit la priveghi senină şi rumenă la faţă, femeile au făcut un loc mare în jurul ei, de parcă ar fi fost ciumată. Ea servea liniştită şi impasibilă din rachiul de pomană picurând creştineşte câteva boabe în ţărâna flămândă:

-Să fie de sufletul ei, săraca, zicea...că tare a mai suferit...Şi lăcrima ca o femelă-crocodil, doar- doar o înduioşa vecinii care ar fi dat-o afară de spate, nu alta, dar nu se cădea...în faţa moartei.

O înmormântare tristă, nişte copii murdari care căutau cu ochii împrăştiaţi o mama ce nu mai venea, un bărbat care nu ştia ce se întâmplă şi câţiva bulgări de pământ răsunau în asfinţit ca un strigăt de disperare dar şi ca o eliberare a unui suflet chinuit...

............................................................................................................................................................

În copilărie o vedeam mereu cu fetele mai mari din sat, cu băieţii şi mi se părea cea mai grozavă dintre toţi.

Era veselă şi plină de energie. Ba învăţase prima din sat să meargă pe bicicletă. Din pricina asta toţi o admiram. Avea o atitudine de fată care, pe atunci, părea că ştie ce vrea de la viaţă.

Îmi făcusem din ea un model. Doream să ajung ca şi ea când voi fi mare. O priveam fascinați cu toţii şi ne-am amuzat foarte tare când am auzit cu cine se mărită.

-Liţa-Ileana-cu fusta lungă!!! Aţi auzit ???ne întrebam cu toţii...Se însoară cu fata lui moș Cracană cea mică...Ha-ha-ha!!

-Care fată?

- Aceea crescută de suflet de moş Cracană. Ea era de fapt fata Negreștilor...

-Da, daaa...Doamne, dar ce viaţă o să aibă cu un aşa bărbat? ne întrebam noi, parcă prevestind încă de pe atunci o mare nenorocire...

.............................................................................................................................................................................................

Clopotul striga, chemându-ne la aducere-aminte, după ani şi ani:

-O dezgroapă pe săraca, spânzurata...după şapte ani, măcar acuma s-o linişti şi ea ...Lumea zicea că o vede mereu, noaptea, cum umblă prin-prejurul gropii, prin cimitir. Cică îi caută pe necuratul acela care mănâncă la crâşmă pahare, ba unii mai spuneau că uneori spânzurata îl mai şi întâlneşte şi pornesc amândoi pe cărarea aceea ocolită de toţi oamenii. Aceea întunecoasă şi şerpuită, acoperită cu spini ce-ţi trec de umăr. Cum nu o ştiţi? Cărarea aceea care taie în două ogorul lui moşu` Onciu şi care duce la pârâu,

-Şi...Iartă-ne, Doamne şi ne mântuieşte, adaugă alta, bătând metanii largi, cu crucile correct punctate, creştineşte, întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh : Amin!! Femeia îşi atinge aşa cum a învăţat din străbuni, uşor fruntea, partea de jos a bustului, atingându-şi burucul cu vârful degetelor împreunate, pentru a se uni cu cerul şi pământul şi a alunga duhul cel rău de la dânsa. Aapoi se linişteşte adaugând pe şoptite: Şi sttau acolo, chicotindu-se în dedesubtul apei, până se ţese dimineaţa...

..................................................................................................................................................................

-Şi copiii? am întrebat-o într-o zi pe mama....

-De azi, pe mâine...N-o mai învăţat niciunu` carte. Băieţii sunt paznici la vaci, cu taică-su. Fata umblă mereu cu ziua, pe la unul, pe la altul....Iarna le e mai greu, ca n-au nici de unele...Le-am mai dus şi eu câte ceva. Aşa le duce fiecare.

........................................................................................................

La orizont, un soare plumburiu părea să se întunece a înmormântare...,

,A mai murit o parte din copilăria mea,, îmi zic. Fata cu pletele în vânt care ne privea vitejeşte, de sus, de pe o bicicletă, fata aceea plină de viaţă, care râdea aşa de sănătos încât înviora tot satul îşi scutura acum mâinile uscate ca nişte aripi, înălţându-se deasupra cerului ca o nălucă.

Încă de pe atunci, ştiam cu toții că el, necuratu`, o privea cu ochi de şarpe...Dar îmi mai amintesc şi despre faptul că ea,săraca-spânzurata, niciodată nu-l privea, ba îl mai şi poreclea cum îi porecleam cu toţii: Mucosul. Poate a fost o răzbunare sau o poftă ascunsă până la distrugere...Nimeni nu mai poate spune.

Pe atunci moartea nu exista...încă...

Nu exista.

Dar de atunci, există.

Moartea ne arăta la toți securea grea, dezgolindu-și capul, ea pregăteşte ştreangul şi îl vâră împrejurul grumazului care I se potriveşte...

aşa începea poveste

mi-au dat un copil
din tren nu-l cunoşteam
e al tău mi-au zis
şi nu am mai avut ce face
de atunci
mă plimbă zilnic să nu plângă
îmi zic să nu mă plângă
trenul ne leagănă
şi eu îi cânt îi tot cânt
copilul meu nu adoarme niciodată
s-a lipit de o banchetă albastră
îşi balansează mâinile
pe lângă trupul inert
mă priveşte
nu mă ascultă
dar eu nu ştiu
şi continui nestingherită
 să îi cânt
pe un câmp teribil de trist
din când în când
scot capetele înfiorate
trandafirii arătându-şi spinii-aşa începea povestea

dragă domnule M.

sunt aproape departe de tine
nu mai aud ceruri că altfel de ce
adâncul din pântec m-ar zăvorî
şi-mi zic iată sunt om în carne peste oase
e ca şi vorba filozofului :exist!!!

m-ai fi putut numi o noapte
cu brațele deschise viata poate
m-ai numi între un da şi un nu scrâșnesc
o sângerare a ascuțișului
până la os o zbatere cu palmele
strâns apăsate peste pleoape

într-un azil de suflete dacă mai putea găsi
ți-aș coase mâinile cu firul apelor nestinse
trupul să îți  fie același cu ochii tăi de sticlă
scânteind căderi pe marginea tivită de lumini
suspin adânc şi îmi zic sunt noapte dară
că altfel de ce mă întunec oare
de nu-l mai pot privi

douăzeci şi unu...

douăzeci şi unu
numărătoare prevenitivă a creaţiei
te numără în douăzeci şi unu
de paşi, de trepte, de nopţi nedormite
zile în care am uitat să mă închin
să mă rog pentru cei
aflaţi în suferinţă
douăzeci şi una de petale
cu dinţii de metal
muşcă din urma umărului meu
în douăzeci şi una de răni
îmi înfloreşte sângele
ca o trapă rotundă
pe alocuri crestată de
gura flămândă şi suptă
a vreunui criminal

cel de lângă mine...

cel de lângă mine
mă iubeşte
cel de lângă mine
îmi aduce pe-o
tipsie de argint
mulţi fluturi
fără de aripi
mă îndeamnă
haide zboară
de ce nu pot
să-mi cresc
sub pernă
Eu
o herghelie

filmul lansarii

Lansare-carte-Mihail Sadoveanu-20aprilie 2013 de rasarit_de_zori

PROMISIUNILE EVEI...

pathetic blue devils
when you think  and
get away of old
torment a tear
returns and   press
with the forehead
in destiny

sărmană inimă albastră,
când crezi că scapi
de vechiul chin,
o lacrimă se întoarce şi
te apasă
cu fruntea în destin.

dincolo de lume

sub perna mea
înlănţuit
mă latră un câine
-dincolo de lume-
sunt un om viu
care înfruntă cu pieptul
de rugină o umbră
sunt un om îmi zic hăituit
de un câine
şi-n vene
mi se scurge
un cap de mort

Inmormantarea lui “Nu pot” din volumul ,,Supa de pui pentru suflet,, – JACK CANFIELD si MARK VICTOR HANSEN

Inmormantarea lui “Nu pot”

Sala de clasa a patra in care preda Donna arata la fel ca multe altele pe care le vazusem  in trecut. Elevii stateau in pupitre aranjate in cinci randuri a cate sase. Catedra invatatoarei se afla in fata.  Pe un panou alaturat erau notate temele pe care le aveau de facut elevii. Din multe puncte de vedere era o sala de clasa tipica si traditionala. Si totusi, mi s-a parut ceva diferit atunci cand am intrat pentru prima data in ea in acea zi. Elevii pareau cuprinsi de o stare de frenezie.
Donna era o invatatoare veterana din Michigan, aflata la doar doi ani de pensionare. In plus, participa voluntar la un proiect de dezvoltare a invatamantului de anvergura nationala, pe care il organizasem eu. Programul de pregatire avea ca tema limbajul artistic  care le-ar permite elevilor sa se simta bine in pielea lor si sa preia controlul asupra propriilor lor vieti. Sarcina Donnei era sa implementeze la orele ei ideile predate la cursurile de pregatire. Sarcina mea era sa ii inspectez orele si sa incurajez si mai mult procesul de implementare.
Am ocupat un loc gol din spatele clasei si am asistat la ora. Toti elevii lucrau la o tema, notand in caietele lor ideile si gandurile care le treceau prin minte. Eleva in varsta de zece ani de langa mine scria numai fraze care incepeau cu “nu pot”:
“Nu pot sa lovesc mingea de baseball astfel incat sa treaca de a doua baza.”
“Nu pot sa fac impartiri cu mai mult de trei numerale.”
“Nu pot sa o fac pe Debbie sa ma sinmpatizeze.”
Pagina ei era pe jumatate plina, dar fata nu dadea semne ca ar duce lipsa de idei, ci continua sa lucreze cu perseverenta si determinare.
M-am plimbat printre randuri studiind cele scrise de elevi. Toata lumea trebuia sa descrie lucruri pe care nu putea sa le faca.
“Nu pot face flotari.”
“Nu pot arunca mingea dincolo de gard.”
“Nu ma pot opri dupa o singura prajitura.”
Intreaga poveste imi starnise deja curiozitatea, asa ca m-am decis sa verific ce se intampla intreband-o pe invatatoare. Cand m-am apropiat  de ea, am constatat ca si ea era ocupata cu scrisul, asa ca nu mi s-a parut oportun sa o deranjez.
“Nu o pot determina pe mama lui John sa vina la sedinta cu parintii.”
“Nu o pot determina pe fiica-mea sa faca plinul cu benzina la masina.”
“Nu il pot determina pe Alan se se foloseasca de cuvinte in locul pumnilor.”
Incapabil sa stabilesc de ce era ocupata toata lumea, inclusiv invatatoarea, cu scrisul unor fraze negative, care incepeau cu “nu pot”, in locul celor pozitive care ar fi inceput cu “pot sa”, m-am intors la locul meu si mi-am continuat observatiile. Elevii au continuat sa scrie timp de alte zece minute. Marea majoritate a reusit sa isi umple complet pagina. Unii chiar au inceput pe o a doua pagina.
-Terminati fraza pe care ati inceput-o  si nu mai incepeti alta, le-a spus Donna elevilor, semnaland astfel apropiata incetare a activitatii.
Ea le-a spus apoi elevilor sa isi impatureasca foile de hartie in doua si sa le aduca la catedra. Odata ajunsi acolo, ei trebuiau sa isi introduca foile intr-o cutie goala de  pantofi.
Cand toti elevii si-au introdus foile in cutia goala, Donna a facut acelasi lucru cu foaia ei. In final, ea a pus capacul pe cutie, a luat-o sub brat si a iesit din clasa, mergand pe coridor. Toti elevii o urmau. La randul meu, eu eram in urma elevilor, mai curios ca oricand.
La jumatatea coridorului procesiunea s-a oprit. Donna a intrat intr-o incapere de serviciu si a scos din ea o lopata. Cu cutia sub brat si cu lopata in cealalta mana ea a iesit din scoala, cu elevii dupa ea, si s-a indreptat catre cel mai indepartat colt al terenului sportiv. Acolo, toata lumea a inceput sa sape o groapa.
Mi-am dat imediat seama ce faceau: urmau sa ingroape cutia cu toate neputintele lor! Saparea gropii a durat peste zece minute, caci marea majoritate a elevilor doreau sa preia pe rand lopata si sa contribuie la ea. Cand groapa a ajuns la o adancime de un metru, sapaturile au incetat. Invatatoarea a asezat cutia cu foile pe care erau scrise fraze care incepeau cu “nu pot” pe fundul gropii, dupa care a dat semnalul reacoperirii ei cu pamant.
31 de elevi cu varsta de 10 sau 11 ani au ramas astfel in jurul proaspatului “mormant”. Fiecare dintre ei introdusese cel putin o pagina cu fraze care incepeau cu “nu pot” in cutia aflata acum la un metru sub pamant. Chiar si invatatoarea lor contribuise la acest proces.
In acest moment, Donna le-a spus elevilor:
-Bine, copii, acum prindeti-va de maini si aplecati-va capetele.
Elevii s-au conformat. Ei au format rapid un cerc in jurul mormantului, luandu-se de maini. Si-au aplecat apoi capetele si au asteptat. Donna si-a inceput necrologul.
-Prieteni, ne-am strans astazi impreuna pentru a onora amintirea lui “Nu pot”! Cat timp a fost cu noi pe pamant, acesta ne-a influentat tuturor vietile, unora mai mult decat altora. Din pacate, numele sau a fost rostit in fiecare cladire publica – in scoli, in primarii, in Parlament si chiar la Casa Alba.
I-am pregatit lui  “Nu pot” un loc minunat de odihna si o piatra funerara pe care sta scris epitaful sau. Din fericire, lui i-au supravietuit fratii si surorile sale: “Pot”, “Vreau” si “Am sa fac acest lucru imediat”. Acestia nu sunt la fel de binecunoscuti ca si celebrul lor frate si inca nu sunt la fel de puternici cum a fost el.
Poate intr-o buna zi, cu ajutorul vostru, ei vor lasa o impresie ma puternica asupra acestei lumi.
Fie ca “Nu pot” sa se odineasca in pace si fie ca toti cei prezenti sa isi continue in pace viata in absenta lui. Amin.
Ascultand acel necrolog, mi-am dat seama ca elevii nu vor uita niciodata aceasta zi.  Activitatea realizata de ei era simbolica, fiind o metafora a vietii. Era specifica emisferei cerebrale drepte, asa ca avea sa ramana intiparita in subconstientul lor cat timp vor trai.
Ce idee de geniu! Sa ii puna pe copii sa scrie toate lucrurile pe care “nu puteau” sa le faca, apoi sa le inmormanteze si sa ii puna sa asculte un necrolog! Si activitatea nu se incheiase inca. La sfarsitul necrologului, invatatoarea i-a pus pe elevi sa marsaluiasca inapoi catre clasa, iar apoi sa tina un priveghi.
Au celebrat astfel cu totii trecerea in nefiinta a lui “Nu pot” mancand prajituri, floricele de  porumb si band sucuri de fructe. Donna a dezvelit o piatra funerara mare, creata din carton. A scris pe ea cuvintele “Nu pot” in partea de sus, iar la mijloc RIP. Dedesubt a notat data evenimentului.
Piatra funerara a ramas in sala de clasa pentru tot restul anului, pentru aducere aminte. In rarele ocazii cand vreun elev uita si spunea “nu pot”, Donna nu facea altceva decat sa ii indice semnul RIP. Elevul isi aducea astfel aminte ca “Nu pot” era mort si ingropat, asa ca isi reformula afirmatia.
Donna a fost eleva mea, dar in acea zi am invatat o lectie de neuitat de la ea.
Chiar si acum, multi ani mai tarziu, ori de cate ori aud expresia “nu pot”, vad in fata ochilor imagini cu ceremonia funerara realizata de acei elevi de clasa a patra. La fel ca si ei, imi amintesc si eu ca “Nu pot” a murit.

Chick Moorman

Supa de pui pentru suflet – JACK CANFIELD si MARK VICTOR HANSEN

4

surâsul meu gothic(4)

undeva în așternutul nopții
gândurile noastre se acuprind
sărut medieval cu zornăit de lance
pumnale sugrumând văzduhul
păreau că ne schimbă sensurile
vieții atinse crunt de aripa moliei
roasă de singurătate

și eu și tu

pe față universului
ne proiectează umbre viorii vibrante
ca niște palme deschise care
încearcă să ne atragă în adânc
tot mai adânc mai înfundat pământul
icnește înghițindu-ne lacrimile sărate
apoi doar gândurile tale apoase vestejite
apocaliptice desene pe un asfalt murdar
gânduri de om sărman

era și normal
fericirea își împarte ochiul pe din două și
eu simt nevoia să mă ascufund
somnul meu are gust amar
tu dormi
strângând în brațe umbra izvoarelor reci
care ne înfășoară nebunia în mantie de cer
http://youtu.be/CNzRlmyiwg4

Maxim Fadeev - Googoosha

Stampe

STAMPs

1. Alone in a world of words
I will sever the waves
From the front of the house
i'll built from me eye
the sand women of shoulder
and built steps.
to another sky.

2.I'm a shadow's hunter
withought monocle
or a silver scepter
in snake shape.

3.Dear Death if you read this
never step back
through my wet trembling sights
neither my forgot toungue
never don't put balsam on it
as the venin of a frozen down day of it.
Never neither don't put the bell
Of a Cathedral of cross-words song.

4. fresh as i was
and again
Me mind Eye
trough the lips of another sky
in a plumb city sight
I will reborn as an eagle shape
Of my lonely sky.


Stampe

1. stingher într-o lume de cuvinte
am să despart apele
de prispa casei şi
am să cioplesc din ochi
umărul femeilor de nisip
să îmi aşez trepte
înspre un alt cer.
2. sunt un vânător de umbre
fără de monoclu
sau baston cu
mănunchiul argintiu
în formă de şarpe.
3. dragă moarte dacă citeşti
toate acestea să nu îmi calci
peste urmele ude tremurând
nici limba uitată să nu mi-o îmbălsămezi
în veninul unor dimineţi îngheţate
să nu tragi clopotul peste o
catedrală de cuvinte împerechiate
4 lasă-mă crud aşa cum am şi fost iar
ochiul minţii înspre buza cerului
apleacă-mi-l împăturind lumina
în umbra oraşului de plumb
o să explodez sub formă
de vultur în zbor
pe o efigie romană

Vitas - Smile!

adam

în fiecare pasăre e
un cuib de culoare
în fiecare umbră
curge un izvor tunând
totul se reclădeşte şi
se risipeşte totul
în lumea făuritorilor de timp
oamenii ameninţă cu pumnul
inexplicabilă gâtuire în jurul trunchiului
reţin câteva nume adam
adam adam şi păpuşile  mele
îşi întorc brusc trupurile
schimonosindu-și feţele
la second hand se anunță reduceri
se vând jumătățile de oameni
se acoperă cu o prelată foarte murdară
jumătățile de inimi și eu
mă învârt în jurul lumii
lumea se învârtește în jurul meu
din hora asta-nebună-
n-aş mai putea ieşi

adam

În trecere

bărbatul acela care îmi leagă mâinile de cer
va veni și mâine  cu unghiile lui ascuțite
să îmi reașeze trupul (cred că o să arăt jalnic
tăiată de secure) și ceasul meu o să bată în pieptul lui  
în adânc de noapte o să mă coboare cu precizie
să îi număr cele șapte brațe și oare cât de
fericiți am fi când degetele lui febrile
catifelate o să-mi distrugă inima de șarpe
apoi or să alunece între coardele harpei
suspinând a secvențe decapitate
dar numai bărbatul acesla
o să îmi șteargă cu pielea lui
înghețată toate gândurile iubite
și ai să vezi tu până la urmă
o să mă învețe încetul cu încetul
feluri înaripate de a ne umbri

traducere, Daniel-Gerard lager-Mihalcea

......I am the poet woman of blue dreams.

traducere Daniel-Gerard lager Daniel-gerard Iager-mihalcea


...I am the poet woman of blue dreams.
and i felt asleep over my shadow feelings.
A lot of snow-flowers from ancient holly snows comes on my body,
when,profan,i cover with your shadow.....my body.
I am the poet woman,which bound in prey....to the world.....
I travel....a whole world,
Crush my song...in moon light shine
My jasmine tears falls ,in vain.
I am the poet woman with no star,
.......'Cause to you i gave my own star!
To see your fanthasma as in mirror shine.
I am the poet woman with no name.....
You scream my name...and back to me never came again.....
Instead i wait it vain!
My poem beat me,today....
Over my shoulder heavy.....
Has no fame,no golden chain.....
Just yesterday,he told me again,
In the morning day,that me name...
He....forgot it ....not!!!!!

http://youtu.be/hdMiymzxzVg

La capătul curcubeului, traducere Daniel-Gerard lager-Mihalcea :)))

.AT THE END OF THE RAINBOW.....


......DON'T BE SHY.....OR FEAR DON'T....TO KNOW.....
......I'LL LIGHT....YOURS...LOVELY WAY.....
......WITH ME EYES....SHINING....MISTERY....RAY!!!!!
......YOU WILL NEVER LAST YOUR WAY!!!
.......OFFTEN,ME LIPS MADE FROM DARK DUST,
WILL KISS YOURS THOUGHTS.....FROM YOU CROWN MIND WAY....
.......WHICH RUN TO THE OTHER RAINBOW SIDE AGAIN.
I'VE PUSH WITH MY FINGERS DEEP IN YOU HEART.....
.......SEARCHING THE WARM WHICH I ALLWAYS MISSED A LOT......
.......AND I FOUND....THE OTHER WORLD.
WITH ONE FINGER....ON HER LIPS....
SHE TELL ME....BOWND MY KNEES!
AND PREY THY YOUR HEART TO BE CRUSH .
I'M SHOUT AND QUIET.
I WHISPER TO ME HEART....NOT TIC-TAC....
THAT THE PEOPLE FROM THE OTHER PART ....
NOT HEAR MY WORST HUMAN PART!

trandafirul morţii

e trandafirul morţii
îi spun:- femeie
părţi din palmele mele ai vrut şi
nu am avut parte(cum ţi-au spus mulţii) de
trupul împietrit
târât
în lanţuri crescut
în fărădelege mit nu mai există şi
am să mă trezesc într-o dimineaţă
cu faţa răvăşită mă voi închina
ţie celui crescut cu miere şi lapte
ba chiar femeie samarineancă de o noapte
am să îţi fiu coroană rotundă copac
viu cu rădăcinile moarte am să
mă aşez cruce peste pieptul tău
ca păsărea tăiată cu limba despicată
şi Tu îmi vei şi zice: iubito!
aici chiar aici între întuneric şi adânc
aici în cuibul tău de şarpe zace sufletul meu
dărâmat templu cu îngeri fără de braţe
striviţi ascuţiţi
întind de o parte şi de alta
acest trandafir imaculat
dăltuit morţii
petală cu petală
spin cu spin
ca pe un laurus nobilis
de acoperit păcatele lumii

donna angelica

http://universulprieteniei.forumgratuit.ro/t682-lansare-zvarcoliri-de-cristalin-florin-stratulat-si-zbatere-de-pleoape-dorina-neculce-20-aprilie-2013#9119

donna angelica

iubirea mea a început
de ieri să vândă fluturi
îngrășați buni de pus în hamuri
de acu(m) pot privi cerul
în semn de trandafir
sălbatic răstignit pe fruntea mea
l-au amuțit și încerc o fugă
pe lângă caleașca de cristal
dau din aripile întunecului
centaurii își ascuțesc copita
(femeia asta a visat prea mult)
prin răsuflare mea întunecată
făpturi de aer stau suspendate
pe cele 6 picioare își caută alt drum
stai necuprinsule aș putea
să îți decojesc pe margini aura
clipă cu clipă şi ochii mei au frigul încleștat
doar cerul mă mai poate ascunde îmi zic
îndesând zilele pe sub cămașa ruginită
caut umbra zeului turbat
brațe de gheață îmi plouă cu cioburi și
simfonia ruginii înnebunește trupul ierbii
sugrumă florile în glastră
donna angelica așterne
uşor degetele-n scară
hai urcă privește cerul
e aproape
apoteotic:
dor ,,tot,, muribund.

(de)dublare

părea că timpul însuşi se alungeşte
se alungeşte la nesfârşit
inepuizant
sufletul se chircea
la orice atingere:
,,prin starea asta parcă am
mai trecut,, îşi zicea şi
auzea clar corzile
vibrând prin starea asta
privea în urmă
admirându-şi umbrele
ca şi cum şi-ar fi admirat
o trenă de
mireasă
în oglindă
corul bisericii intona
un Laudaţio
pentru ea
să se fi aprins doar
pentru ea
toate luminile acelea
care înconjurau  terasa
cartea caietul stiloul
călimara albastră
toate erau Acolo
dar ea?
unde era EA...

interzis pe contraSENS

să nu vorbeşti despre temniţă
dacă nu ai stat îngenunchiat
în propria ta frică să nu
vorbești despre rugăciune
dacă nu ai şters
cu palmele Tale
înăsprite cerul
așadar călătorule
să nu îmi vorbești
tu mie
despre inima mea
dacă nu ai poposit
niciodată
în baierele Ei

***altruism

Altruism

Port în mine
o mare de lacrimi.
Uneori atât de
apăsătoare,
încât îmi frânge gândul.
Alteori valurile ei
îmi lovesc
malurile
până la epuizare...


Aș putea deschide gura
să mă eliberez,
Mi-e teamă
să nu vă înec visele.

acelaşi zbor sihastru

păsări cu ochi de ceaţă
îşi înmoaie penele-n amurg
nu mai e mult îmi zic
Undeva
Cândva
Cineva o să-mi croiască
aripi de mătase
ca o sihastră
în burta stranie a nopţii
o să ma avânt

evadare

alergăm
alergam
râzând copilăreşte
culegeam cu mâinile lumini
pe holuri răzbat glasurile severe
ale profesorilor scorţoşi
fiecare clasă avea
câte un pian
astăzi ne va cânta cornelia
şi ne sprijinim frunţile
de tabla înnegrită
încercând zborul
de Dincolo
............................................
într-o zi
au dispărut
pianul
copiii
glasurile cristaline
ecoul
eeee-
cooo-
uuuul
..............................................
prea mult domnilor
striga domnul acela
de după dunga
ochelarilor rotunzi
şi
cortina cenuşie răbufneşte
trasă de nişte degete din fier
lăsând copiii umbrelor de fum
să evadeze
coborând
coborând

risipire

nu daţi
mâncarea
voastră
umbrelor
s-ar putea
să vă întunece
vederea


traducere, Daniel-Gerald lajer - Mihalcea

POEM TIME BY DORINA.......
traducere, Daniel-Gerard lager Mihalcea
A WAIST....
DON'T GIVE YOUR FOOD
TO YOUR SHADOWS......
IT MIGHT BE GIVE
DARK ...IN YOUR EYES VISIONS!!!

http://youtu.be/k9axR49RvBM

*împăcare

împăcare

tăiaţi viţelul cel îngrăşat
s-a întors în
sânul lui
Avraam
Uitarea

vino

vino

îi zic iubire
cu obrazul despicat
fluieraş de soc îi mai ziceam
pe când mă ascundeam în
murmur de izvor
căutând eternul

Noua mea lansare de carte, 20 aprilie 2013, ora 11, La Muzeul Sadoveanu din Iaşi :) vă aştept cu drag

Semnal editorial!!!
A aparut al 7-lea volum de poezie : ZBATERE DE PLEOAPE, Ed. Pim din Iaşi
grafica: Liviu Smântânică
postfaţa: Liviu Apetroaie
editie îngrijită de DIDINA SAVA

cu multumiri celor care m-au ajutat!!!


http://www.dailymotion.com/video/xqp6t0_graficy-de-carte-volume-dorina-neculce_creation


Lansare carte Dorina Neculce  Ciocan 1 de rasarit_de_zori


Lansare carte Dorina Neculce  Ciocan 1 de rasarit_de_zori


Valentin Ciuca-prezinta volumele Dorinei Neculce de rasarit_de_zori


Prezentarea volumului La marginea tăcerii de rasarit_de_zori


Grafică de carte-volume Dorina Neculce de rasarit_de_zori

Când sub „zbaterea de pleoape”se aşează cuvintele

Să spunem, cu vorbele poetului de altădată, fără frica exagerării, că suntem, cu versurile de faţă ale Dorinei Neculce, aici şi acum, în lumea densă, substanţială a Poeziei. Să spunem că, după recentele volume de poeme gotice, autoarea a părăsit definitiv atelierele începuturilor, că şi-a ales calea şi vehiculele, că şi-a încărcat în bagajul de călătorie materia primă şi uneltele.

„Zbatere de pleoape”, titlu cuminte până la prozaic, nu anunţă cealaltă zbatere, a eului în căutarea luminii, a bunei-vederi, a sensului; aceasta vine după, pagină cu pagină, într-un crescendo bine orchestrat şi controlat. Dorina Neculce, sub pretextul amintitului gotic ales ca reper şi model, a învăţat de la maeştrii înălţători ai catedralelor medievale o artă a construcţiei prin cuvinte. La rândul lor, acestea, pietre mai grele şi mai imortale decât cele de calcar ale catedralelor, desenează, delimitează şi umplu spaţiul destinat confesiunii; apoi, după rostul înălţării unei biserici din lumea românească, de această dată, tot cuvintele se

atârnă pe pereţi şi devin imaginea, pictura, vizibilul prin metaforă. Iar când toate acestea au fost făcute, începe slujba, ritualul, experienţa iniţierii, trecerea dincolo, acolo unde, tot prin cuvânt, se creează stările poetice, scopul sublim al versului prin care se petrece comunicarea.

Spun toate acestea cu admiraţie, citind, între coperte, un vademecum propus de autoare pentru marea călătorie a spiritului atot-bucuros de cunoaştere şi atot-cuprinzător de cunoaştere la sfârşitul evadării din sine către în sinele Fiinţei.

Şi dacă spaţialitatea se bucură de acest construct, temporalitatea se converteşte spre eternitate ca un dublu vector pornit dinspre teluric spre celest şi invers, între concretul „cimitirului”, locul veşniciei pământeşti, unde sunt de găsit cei ce nu mai sunt (şi, astfel, nemuritorul din ei), şi un tip abstract de a te proiecta pe bolta cerească, de a-ţi exacerba dimensiunile, de a depăşi inexorabilul temporal.

Mai apare la Dorina Neculce un foarte bine-văzător ochi interior, un organ diabolic prin care cei iniţiaţi îşi ating secretele ştiute doar de Demiurg şi lăsate doar lui ca suport unic de guvernare a destinului. Poeta are curajul de a se

disipa, de a se descompune în straturile ultime, şi fizice şi sufleteşti, nu doar pentru a se autodefini, cât mai ales pentru a se re-alcătui în forma cea mai adecvată pătrunderii marilor sensuri existenţiale. Din acest proces se naşte o suită remarcabilă de imagini poetice, susţinută de un limbaj nu atât căutat (nici n-ar fi cel mai potrivit), cât, mai ales, inspirat, adaptat. Ce lasă, în fond, zbaterea de pleoape ochiului clar-văzător? Un spaţiu al clar-obscurului, mult perisabil, putreziciune şi rugină, ţesuturi vii smulse şi date timpului-mormânt, sentimente rămase fără oglinzile arătării de sine şi, totuşi, în final, o unică speranţă: aceea că timpul poate fi trecut, depăşit spiritual prin acest vehicul cu motor magic–Cuvântul - şi arătarea sa sublimă–Poezia.

                                                 Liviu Apetroaie

@

1.visez

că îmi este foarte cald
că el nu mă mai recunoaşte
oamenii mă arată cu degetul
strigându-i las`-o
de-acum nu o
mai poţi aprinde
singură

va arde

2.sunt

un fel de împărat
care încearcă
să cucerească
lacrima ploii

3. mâinile mele se-ntind
se-ntind ca două liane tot
cresc încercând
să te acuprindă
albastrul meu etern

Lectie de evaluare (2007), partea 1 - prof. Elena Timofeev

obosit

obosit
tot mai obosit
dincolo de gardul putred
ielele îţi vor cânta
și tu nu vei ști
îţi vor dansa și nu
le vei ierta prăbușirea
în mințile bolnave

la o margine

şi m-am trezit aruncată
la o margine de lume
într-un loc uitat de timp
mă cunoşteau numai copiii
şi mă strigau pe nume: ,,domnişoara,,!!!
..............................................................
domnişoara locuia cu chirie
când avea musafiri
gazdele îşi plantau
ochi telescopici în perete
să vadă şi ei
ochii
ce mai face ,,domnişoara,,
............................................................
supravieţuiam

ce altceva puteai face
într-un loc uitat
în care şi pisicile mor
după ce-şi termină
de tors firele de timp

Cerc pedagogic - educatie fizică

Palariile ganditoare

Substantivul -- Identificare si analiza clasa a III-a

neVindecare

un caleidoscop doar atât
o întoarcere de mână şi
lumea se schimbă
după cum vrei tu
femeia o să fie aceeaşi
ca şi până acum cu ferestrele deschise
cu trupul de mărgean te aşteaptă mereu
în miez de noapte pe când tu veşnic rătăcitor
cu ochii vineţii cu haina despuiată cauţi
în grabă un oraş un nume de care să te sprijini
şi te rogi
doamne mă iartă
îţi sufli-n pumni
îţi scuipi în palme şi
iar porneşti dar ea n-o să-nţeleagă
graba asta a ta şi o să te întrebe
pentru ce?
atunci o să îi cauţi
în vene zilele albite
şi o să-i spui c-o strângere de mână
lasă
o să se vindece cândva şi talpa ta
mulţimea o să strige leneş sau poate o să-ţi pună piedci
după cum i-e firea dar tu să laşi ferestrele deschise.
n-am zis că o să te
înalbăstresc?

Dorina Neculce - Fugă În Noapte

incisiv

(``desenează-mi o oaie``, mă ruga Micul Prinţ)

şi eu îi desenam în grabă
un şoim
o vulpe alergând
un şoarece de casă
un şoarece de câmp
şi-atunci din zare m-ai strigat iubite
eu am venit?
îţi mai aduci aminte?
ce liniştiţi eram în miez
de noapte amândoi
când scrijeleam cu gheara
frunze îngheţate de trifoi
şi te rugam să-mi desenezi
un animal cu patru coarne
să poată lumea să-mi răstoarne
sau poate-ar fi mai bine
să îmi desenezi
un nor
un dor
un porumbel tăiat în zbor
şi aş mai vrea
să îmi sculptezi pe trup
vreo câteva cuvinte ascuţite
în lama de cuţit sau poate
într-un dinte...

unde e păpuşa?

unde e păpuşa aceea a mea
păpuşa aceea cu ochii mari
şi trupul cam atâta
cine mi-a cumpărat-o
întotdeauna mă temeam noaptea de ea
şi nu puteam să adorm pentru că mereu mă urmărea
uite aşa mă urmărea se ridica în capul oaselor ei de gumă şi
mă privea ameninţându-mă cu dinţii strânşi
cu pumnul ridicat ca o devoratoare de suflete
mă urmărea

de aici...

asfinţeam cînd gheara de foc
mă strângea îmi sprijineam tăcerile
de un pervaz foarte înalt uite
aici şi liniştea e mai linişte
gândeam porumbeii se văd mult mai albi
de aici şi cântecul e mai cântec îmi zic
ochelarii cheile telefonul mobil
oja albastră biletele rupte sau
compostate de controlorul supraponderal toate
toate se văd aşa
nu ştiu cum mai altfel de aici
şi gheara după cum spuneam se simte
mai fierbinte
........................................................
dar...de aici...
tu. mamă, oare mă mai auzi?

încercări

încercări de toate felurile

cândva am văzut într-o gară
o femeie foarte tristă
o femeie tristă mi-am zis eu
strânge întotdeauna la piept
un copil şi mai trist
şi ca imaginea să fie completă
el
bărbatul acela
o căuta cu disperare
din tren în tren
din vagon în vagon
să o ducă acasă
pe femeia lui tristă
să încerce o dată sau poate
pentru ultima oară
să o iubească

oameni fără de feţe

până aici ţi-a fost

îi strig şi-l ţin strâns de mână

ce i-aş mai putea zice cuiva care

nu ştie că m-am născut în ţara

în care copiii îşi vând copilăria

la colţ de stradă sau

te poţi îmbogăţi din cancer

oameni fără de feţe

îmi strigă numele

din carele de foc

aruncă grămezile

de şerpi încolăciţi

-umbrar de chipuri-

cu zâmbet răvăşit

colorează vocile în albastru

şi îmi promit o linişte de fier

.....................................................

atunci cad

atârnând brusc

suspendată de limba

umflată a puternicului pământ

nelinişti de-o noapte

mutaţi păsările
progoniţi oamenii
pustiiţi sufletul
rătăciţi apa oceanelor
din cuvânt în cuvânt
nu te mai încap baierele lumii
poezie astfel te simt şi te ascund
ca pe o mamă părăsită
ca pe un gând nenăscut
care abia îmi pâlpâie
ţesut cu acul sub piele
şi-aş vrea să te am
şi-aş vrea să te vând
ca pe o haină învechită
nesătul de a mea soartă
neîmpăcat cu a mea umbră
rouă tăiată în mijlocul zorilor
taină culeasă înjurând
(te cert şi
te iert
te plâng şi te strâng
cu ochiul de înger
cu trupul te sânger)

niciodată nu e deajuns

nu cer nimic în schimb
decât să ne ascundem umbrele
undeva la uscat pe o sârmă foarte moale
şi să creştem nepăsători
ca în fotografiile îngălbenite
din rama vopsită-n albastru
trupurile noastre să iasă în sfârşit
din închisoare mulţumindu-i gardianului
care a spart sticla şi a deschis
cu uriaşa lui cheie ruginită uşile zăvorâte
n-ar fi trebuit să pleci gândeam oricum
aşa sunt eu mai frivolă
şi-mi plac băieţii pletoşi
care cântă la chitară
uneori mă rog pentru ei
doamne niciodată nu e de ajuns

dar când o să fiu mai mare
destul de mare
mâna mea înmănuşată
o să te hrănească şi
tu nu o să mai suferi şi
n-ai să te mai tângui
scoţându-ţi cu unghiile înnegrite
durerea din piept o să o lăsăm
să se zbată şi să moară apoi
o să călcăm prin ţărâna încinsă
cu paşi de copii
sărind până spre miezul nopţii peste ea
o să tot strigăm cu miorlăituri
de pisici stresate:
-ninge-ne doamne ochii
cu stele înaripate
nu mai lăsa trupurile astea uitate
că şi aşa au crescut prea mult
asta o ştii

cu mâinile întinse

traducere, Daniel- Gerard

Here was the place
in which we use to....
say far-well.
Each one with his dreams
each one with his nights.
With His owls....owling beetween young trees
We feed them in the hit of the nights,
to stop crying,we sang them
and we bend them....untill they shought.....Mother.........



cu mâinile întinse, din volumul în lucru ,,Între Întuneric şi Adânc,,



aici era locul
în care ne şi luam rămas bun
fiecare cu visele lui
fiecare cu nopţile lui fiecare
cu bufniţele lui huhuind prin lăstare
le adăpam în toiul nopţilor să
nu mai plângă le cântam şi
legănam pe când ele strigau răspicat :
-maaa-ma! şi noi le tot adăpam
cu lichid vâscos incandescent
ele se trezeau de-a binelea se stu
diau unele pe altele ca pe nişte stele
apărute brusc într-o nouă cale lactee
nici nu ştiam că pot trece peste toate astea atât de uşor
îmi făceam fără să fie nevoie muuult curaj
ca atunci când te simţi foarte singur
în mijlocul unui ocean naufragiind când
ştii că ai aproape doar mângâierea aceea de departe
şi încă nu vrei să te naşti te complaci în nimicuri
te adresezi de formă unei instanţe imaginare:
-doamnelor, domnilor,
e iarăşi vineri,
e după cum ştim cu toţii
ziua aceea în care albul devine alb
pielea devine piele omul devine în sfârşit Om şi
rămân interzisă în mijlocul furtunii numărând tunetele
din doi în doi
ai crede că m-au făcut
doar ca să le stau aici
cu mâinile întinse

scâncet uitat

cât de complicată e viața asta domnule îi ziceam
pe când îi coseam nasturi de hârtie la cravată
ce faci mă întreba
și încerca să-mi iasă
pe sub coastă asta pentru ce
mă tot întreba el și
din puținul meu legam strâns
împrejurul gâtului lui
târzia mea tăcere
ca pe un clopot ruginit
tunat în a lui fereastră

acum hai să văd hai să îți văd iar
zâmbetul pe care deja mi l-ai obosit

și strig sau dau să m-ascund dar
el era acum
un fel de scâncet uitat
într-un tablou hieratic
c-un eden destrămat

statui de-o noapte

statui de-o noapte


era singurul băiat de la chimie
care știa atât de bine
a îndoi secunda
până se făcea Timp
îmi plăcea să ies
noaptea nu aveam trup
doar două părți de carne
împărțite cândva
oamenilor de rând și
el făcea din mine un copil
cu obrazul de ceară
,,să văd zicea să văd
dacă o să te mai recunoască
aceia care îți tot spuneau că
ești vulgară și îți întorceau coastele
înspre ei ca pe un drum prăfuit
pe care își duceau sacii în spinare
mai știi tu mai știi insista el,,
ce?
nu-mi răspundea niciodată
doar lăsa liniștea
să își desfacă aripile negre peste noi și
rămâneam tăcuți ca niște statui de-o noapte

Destin de poet: George Bacovia

patriotism patetic

într-un decor insalubru
cu o gară dărâmată
cu trenuri pâcloase
umpleam câmpuri
cu păpuşi tricolore
le trimiteam la război
un război al mâinilor murdare
un război al firelor de sticlă
asortat cu multă credinţă
cu multă voinţă
cu oameni planturoşi
părinţi ai copiilor de cârpă
într-o altă viaţă
oi fi fost balerină  îmi ziceam
pe când ei
îmi tăiau sforile
pe rând şi mă lăsau
să zbor aşa cât oi vrea
unde oi vrea
dacă oi mai putea
chiar am să mă transform
şi eu ca toţi ceilalţi
într-o balerină tricoloră
pe care să o trimiteţi
în fiecare dimineaţă la război