Ziua începea cu aceeași rutină: alergatul spre tren, compania uneori insuportabilă a unor cetățenii gălăgioși, cu tupeul dat la maximum, halta insalubră plină de inscripții vulgare despre personaje din viața reală, nu m-ar mira să apară şi numele meu cândva, scris cu litere mici de vreun elev pe care, poate l-am necăjit.
Orele încep în liniște. elevii mei chiar sunt niște tipi draguți(pentru că-s încă mici, după clasa a patra le cresc și lor aripi) şi orele se derulează în liniște perfectă.
-Ce înseamnă chip, doamna? mă întreabă Răzvan.
-Voi ce credeți că înseamnă? îi întreb doar ca să le atrag atenția şi să rețină mai ușor explicațiile .
-Cred că un fel de bască, zice Cosmin.
-Acela e chipiu, le zic.
-Un vas în care punem ceva, îşi dă cu părerea Ioana.
-Cred că aceluia i se zice chiup. eu aş zice că se referă la faţa cuiva, dar haideţi să căutăm în dicţionar, el e cl mai sincer.
Copiii caută.
CHIP, chipuri, s. n.,
adv. I. S. n. 1. Față, obraz, figură.
Un chip oval. ♦ Expresie a feței; fizionomie.
Un chip trist. 2. Înfățișarea sau aspectul unei ființe.
Caută şi Răzvan mai fără de chef. el ar fi vrut să îi zic repede, fără să ne complicăm, dar tocmai căutarea asta îi va ajuta să nu mai uite niciodată sensul cuvântului ,,chip,,.
Răzvan e un băiat bine legat, blond şi foart harnic, dar nu prea vrea să înveţe.
Totuși, cred că va ajunge departe în viață.
-Vreau să ajung un bun fotbalist, aşa ca Mutu, doamna, îmi precizează el, sau ca Beckam sau Messi.
Aflu multe lucruri despre ei organizând jocurile de comunicare: ,,spune-mi ceva despre tine,, sau ,,prezintă ceva despre locul unde te vei afla peste 10 ani,,.
-Eu aş vrea să ajung călugăr la muntele Atos, doamna, îmi spune Sergiu într-o pauză ca să nu audă şi copiii.
În timpul jocului mi-a zis că ar vrea să devină şi el fotbalist de renume. Știu şi din ce motiv îşi doreşte să fie călugăr. Fratele mamei sale e acolo de trei ani.
Sergiu e un copil firav, cu mult bun simţ, dar unori confundă litra b cu p. E sârguincios şi are cele mai îngrijite caiete. peste timp o să mi-l amintesc aşa cum l-am văzut în prima zi, cu privire sfioasă, cu ochii adânci și învăluiți în taină.
Îi privesc pe toţi, zi de zi, şi îmi doresc să fie oameni buni, cu viețile sigure, lipsite de griji, de nevoile pe care le duc părinții lor acum.
Vorbim despre cinste şi omenie, despre hărnicie şi ordonarea vieții după niște reguli stricte: munca, disciplina şi istețimea.
-De ce avem nevoie de atâta carte, doamna? oricum multe din lucrurile învățate la școală se uită.
-mintea e ca un ceas, le spun. dacă nu e folosită, ruginește, i se încurcă limbile.
copiii se amuză. uneori îmi cer să îi ajut să compună poezii.
zâmbim.
-Doamna, ajutaţi-ne să scriem şi noi câte o poezie!
-Nu ar mai fi ale voastre, dacă vă ajut eu.
Le dau unele titluri şi gândurile lor se aşază tăcute pe hârtie.
Îmi place să le citesc în scurtele mele călătorii cu trenul spre casă.
Dar azi nu a fost o zi neobișnuită. Profesorul care răspundea cu distribuirea alimentelor aproape că m-a acuzat de presupusul,,furt,,.
-Am numărat, doamnă şi erau 58 de pachete. Câţi copii ai?
Mereu mă amuză întrebarea asta.
-20...
Și-mi vine să-mi răspund singură:
,,-Cam mulţi, doamnă, cam mulţi...Toţi sunt ai dumneavoastră? şi îmi răspund singură; -da, zâmbind situației,,.
Întotdeauna i-am privit ca pe copiii mei, chiar şi când nu mă vedeam mama, considerându-mă prea tânără. După absolvire.
În mintea mea, ei erau copiii mei. şi acum îi văd pe toţi de parcă peste ei nu au mai trecut anii şi cineva mi i-a păstrat undeva într-un colţ de suflet aşa cum i-am lăsat, după ce au terminat clasa a 4-a.
Mă întâlnesc cu ei, uneori. Acum au la rândul lor copii, dar mintea mea le păstrează dublurile tinere, intacte, cu zâmbet de copil.
De mult îmi doream să scriu despre Nicu. un copil neobişnuit şi foarte ataşat de mine.
S-a adaptat foarte greu cerințelor școlii şi mereu caută compania copiilor mici.
Uneori îmi zic despre el că nu vrea să facă saltul spre maturizare.
E agitat și lovește copiii mari. Deja m-am obișnuit cu reclamațiile colegilor: ,,Dorina, Nicu tău iar a bătut unul de-a șasea.,, Vorbesc mereu cu el despre motivele care îl supără și are destul de multe. Îmi spune că s-a săturat să fie acuzat și pentru ce nu a făcut. Apoi zâmbește și îmi povestește câte ceva frumos.
-Doamna, eu am în camera mea un tablou din care dimineața zboară fluturi.
-Fantastică imagine. E o închipuire de-a ta, Nicu?
-Nu doamna, e de-a adevărate-le. fluturii intră în cameră, se așează pe tablou, se odihnesc o vreme şi zboară,aşa , doamna, de parcă ar zbura din tablou.
Nicu m-a ajutat să vopsesc dușumeaua clasei, dar ce a fost mai haios a fost călătoria de săptămâna asta, cu sania. când era gata -gata să pierd trenul, pentru că nu m-au anunțat colegii mei de momentul plecării şi am tot predat, am tot predat, așteptându-i, până ce mai erau 10 minute şi îmi pleca trenului din haltă, iar eu încă eram în clasă.
Culmea a fost că în fuga mea nebună spre tren mi-a mai ieșit o mama în cale să îi cumpăr fiului ei prafuri ACC, că e răcit.
Ce dumnezeu or fi şi alea? mă întrebam cu mâna încleștată pe hârtie.
-Dacă îl pierzi să vii să dormi la mine, strigă femeia şi parcă mi se fac picioarele de plumb la auzul cuvântului ,,pierzi,,.
De undeva apare Nicu, trăgând după el o sanie destul de mare.
-Nicu fugi repede pe deal şi acolo mă aștepți, îi strig cu voce sugrumată.
Se conformează şi îl zăresc pe creștetul dealului.
-Unde mă sui? întreb prostește, strângând hârtia femeii de simțeam cum mi se topește în mână.
-În față şi eu conduc, doamna...
Sania o ia din loc de nu mai văd nimic în jur şi strig:
-Niii-cuu eşti şi tu? sau sunt singură?
Deodată mă trezesc cu nasul în zăpadă.
Trenul vine ca un balaur.
Eu fug de nu-mi mai simt picioarele.
Copiii satului sunt la săniuș. Majoritatea mi-au fost elevi şi strigă în cor, făcând o galerie de invidiat:
-Haaaaiiiideeeţi doamna, că îl pierdeți!!
Mă și închipui la un concurs de atletism prin copilărie.
Sunt sfârșită, Dar o sâ-l prind, ce mama ciorilor, doar am alergat o viaţă pe câmpuri, am antrenament.
Am nişte scari de coborât şi abia acum mă gândesc să nu-mi frâng gâtul..
Un copil neinspirat îmi zice politicos:
-Săru` mâna, doamna!
Mă uit o secundă prostește şi nu ştiu ce să răspund. Nu prea mai arăt ca o ,,doamnă,,.
Sunt cu obrajii ca focul şi parcă nu pot să-mi mai adun gândurile.
Suflu şi eu ca un tren vechi, cu aburi. Sunt nervoasă pe colegii mei, pe care în gând îi înjur, ba cred că mi-a scăpat o înjurătură şi de-a adevărate-le, că un sătean se uită nedumerit la mine.
Colegii sunt liniștiți, așezați la locurile lor, cum le stă bine unor profesori ,,punctuali,,şi zâmbesc, mi se pare mie, cu un mic subînțeles, de parcă ar zice ,,trebuia să i se întâmple, ăsteia, odată și asta că prea e cu capul în nori,,.,,
Când să urc în tren, o bătrână îmi încetinește cățărarea, neputând să înainteze.
Câțiva tuciurii de pe hol se hlizesc de ,,cazna,, femeii, dar n-o ajută nimeni.
Într-o furie și disperarea că aș putea chiar acum să pierd trebul, o împing pe femeie de la spate şi îi fac vânt ca unui sac de cartofi înăuntru.
Femeia nu mai are timp nici să riposteze sau nu are nici de gând, văzându-se, ca prin minune, urcată.
Nu vreau să mai dau ochii cu colegii şi să explic ce mi s-a întâmplat. Și o iau spre alt compartiment.
Mă arunc pe un scaun lângă un domn ferchezuit care mă privește cu sub sprâncene, abia trezit din somn de gâfâielile mele.
Pieptul meu e gata să pleznească din cauza efortului.
După 5 minute mă liniștesc.
Peste 20 de minute ajung în capitala Moldovei şi nu-mi vine să cred că au trecut doar 20 şi ceva de minute de când alergam pe ulițele unui sat sau de când zburam cu Nicu pe sanie întrecându-mă cu timpul şi ca prin vis îmi trece prin minte un vers pe care l-am scris de mult : ,,nu mă mai încape nici timpul,, sau despre titlul cronicii pe care a scris-o domnul Aurel Avram Stănescu despre volumul meu de proză scurtă: ,,Dorina Neculce-timp limitat,,.
Aici chiar a avut dreptate.
Dar a fost totuși doar o zi obișnuită, de navetistă.
