un capăt al disperării

el a plecat sau poate ea nu l-a mai așteptat
ci doar a vrut să îi strige la poartă iubite
privește-mi ochii acvatici care au înecat mute corăbii și
s-au pierdut peste zare au rătăcit în lagunele adânci
acolo unde omul a întunecat pământul cu
zdrobituri de oase îl și închipuiau plecat foarte departe
femei dezgolite cu ierburi în pântece îi purificau sufletul
stropindu-l cu ape viorii inundate de țărmuri exotice
ascuns în trupul cald al femeilor băștinașe poate nu
o mai știa sau poate unghiile ei au crescut în adâncul  giulgiului
strâng și sugrumă pe când ea încearcă o altă evadare
pe sub fereastra iluziilor albastre nevoindu-se câinilor
să nu îi muște din marama veșniciei
îi făcea semn să nu
o mai aștepte
să plece peste țepoasele ierburi el
nici nu o mai putea recunoaște în plânsetul-hohot
întunericul se trudea să o boteze să îi acopere trupul și
cobora cobora sfioasă ca într-o duminică prea luminoasă
ce căuta un capăt de care să se prindă
un capăt al disperărilor îi cuprindea ochii mâinile buzele
tabloul se dizolva împrăștiind ecouri
în hăurile ivite pe neașteptate
(în rest
e liniște
și pace
și iubire
poți să dormi
fără să ți se
ceară vamă)
nebunii au încă vise și picioare de hiene și colți de trubaduri absurzi
pierduți în visele domnițelor uscate de anotimpuri vineții