*

blues

sufletul meu/
incantaţie funebră/
o unghie albastră în
care s-au
răstignit

ceruri

patriotică, imagini din interiorul muzeului Unirii, cu expozitia Didinei Sava

cuza păstoreşte

de la o vreme

porumbeii

din piaţa unirii

taie cu aripile/sabii

felii din trupul ţării
curg lacrimi amare

de sânge

pic si pic
neîncetat

descântec

blestemat

***

*

în universul acela împrăștia mirosul
fricii nu poți să-i mai scapi
chiar vrei dar nu poți
învelită în frunze moarte
fierbi fără să le spui
.

care e opusul curajului? frica zic fără
să îmi pese de indignarea bătrânului profesor
e ceva muuult mai grav spunea
el cu voce stinsă de cercetător uitat
la porțile universităţii/cetății
uitarea îl privea cu
înfumurare tinără și
sănătoasă/femeie de cobalt

o fi vestea aceea pe
care o aștept de mai bine de?
o fi bărbatul cu mâinile retezate
încălecat pe calul fără de copite?
sau furtunile care își caută zid în
case dărâmate?

nu nu zâmbește el blând dezvelindu-și proteza
ieftină îmi îngăduia neștiința

o fi ceva, îmi zic, legându-mi pietrele
de gât îmi atârnau luceferi moi şi calzi
descătușat de un univers
asfixiat aproape
singur visându-mă o clipă
sângerând cu
genunchii chirciți până
aproape de bolta cerească
într-o zi l-au găsit cei de la salubris
mort de-a binelea în
patul lui
bolnav
împăcat și poate odihnit(între zi și noapte)
în patul lui fără de baldachin sau atlazuri
adâncit în curaj și lipsit de
lașitate

până când mă vei cerne, doamne?

învăluită-n timp
suspendată între
cer și pământ-altar viu-
degete uscte de femeie nevricoasă,
evantai amestecat în
aburul nopții îngropând cuvinte într-un
surâs lasciv lipit buzelor de piatră
mă-ntreb necontenit
cine-mi va culege umărul
încremenit/
falduri crinolini/
foșnet anxios al aripilor
de bufnițe chioare și tu
funerarul meu descânt
mă încorsetezi
lăsându-mă liber
rostogolești în mine hăuri
adăpost al liniștii mele moarte/
și treSar de
a dreapta și de
a stânga/pendulă ucigașă
anotimp absent
iubire decapitată între cer și
pământ până când
mă vei cerne, doamne?

doar mâini înaripate

cuvinte-adunate cândva
în cupe de tăceri
răzbat ferestrele cerului
străvezesc oceanul
ferecând casteluri-
bântuite
doar mâini
înaripate ne
mângâie -dureri

omule cu chip de astru

omule cu chip de astru,
chip albastru,
chip sihastru,
rupe lanțurile mele,
sfarmă-le în colți de stele
să le spele niște iele și
mă du peste câmpii
mărăcinii să-i simt vii.


rupe-mi inima în două
și-o îmbracă-n haină nouă,
haină nouă de mătasă,
simte-mi geana mătăsoasă,
spune-mi iar că sunt frumoasă,
că m-ai vrea la tine-n casă.


vreau să-ți văd iar ochiul astru,
chip albastru de sihastru,
s-aud dorurile tale,
dor de mine și izvoare,
dor de vorbe-amăgitoare și
de clipa ce-a trecut
îngropată-n dorul mut

adânc/lăuntrică

nu mă mai încap
toate oglinzile lumii
își sfarmă apele înecându-mi
visele negre cu aripi de cucuvea
încercam să mă înalț părăsind zborul
am sfârtecat cearșaful limpede
în care mi se odihneau oasele și
tu stai nepăsător
asculți
tânguirea mea
trecută
în chip de viață visez
visez alb
tot mai alb cum
mă ademenește moartea
așteptându-mi căderile
cu mâinile cusute
în larg

la marginea răbdării

la marginea răbdării

aceeași căldură înmuia asfaltul
soarele părea un cerc alb
peste o cupolă aruncat și sufletul-pasăre orbă
se zbătea clătinându-se-n maluri
la marginea răbdării luminile
au umbre închise în stejari
secvențe astrale decupate
alb/negru din triumful zeului fecund
şi eu vând călătorilor
licori de anotimp
în care am macerat alunecări.

-hei, călătorule, mai ai timp?
propun un periplu
în esența mesei dacice
te pot zidi am măinile ascunse
şi pieptul ca o stâncă
lumina mea îți poate fi o umbră
dar pot să mă amestec în albastrul buzelor tale
trăindu-ți neînfricat trecutul nu pleca
ți-am răsărit doară cât
să îmi asortez pasul cu palma
sânii cu urmele mâinilor tale

și mă privesc, aşa:

eu-undeva foarte jos,
omizile-mi zăceau umflate
doar un ochi și le-aș fi despicat
burta înghițitoare de fluturi.

tu-eteric plutind alene
înlăuntrul oaselor mele sidefii.

ah colții aceia blestemați
care ne-au devorat neființa
scriindu-ne în trup
cuvântul Libertate și
schilodindu-ne primele iubiri
asemenea unor degete înşirate
retezate cu mare
mare migală.

o sută una oară

când mă rod pantofii
vieții îi pun plasturi
durerile șuieră ca niște trenuri eșuate
rămase din alte timpuri pe un câmp cu maci
țesuți în covorul de sânge scriu versuri
alunec de-a lungul zilelor numărând
o sută unu/ o sută una oară te
risipesc viață deșartă în căutări pe
miile de kilometri am adunat
răcoarea suflărilor tale și am trecut nepăsător pe lângă cimitir
ironic poate
chiar surâzând

numele tău-strigat cu limbă de foc

te caut în toate iubirile lumii
tu-poezie, nume de faur,
de prea târzie dimineață
ai prins în tine zborul
cu fața întoarsă, cu
dorul de mâine, de neființă,
de a înălța aripi în peștera adâncă
zbatere aprigă în pâlpâiri de inorog cu
blesteme încrustate în frunte
privești și uiți că ai fost vreodată
o ramură verde de maslin în mâna
celor ce au trădat o
lacrimă /zâmbet de smoală scursă pe un obraz
pictat în dangăt ce sparge nourii
și furtunile în gene asprite
desenând așternuturile nopții pe un
cer mult prea înalt ca niște muguri de viață
plesniți pe buzele toameni șoptesc numele tău-
durut și temut strigat în gură flămândă
cu limbă de foc

sap amintirile încețoșate

morții îi port pică
urcând uneori un deal îmi
imaginez că el e acolo
ferecat în scoarța crețoasă a salcâmului în floare
în mijlocul durerilor îi aprind lampioane(noaptea mi se deschide în palme)
și suflu în apele tulburi ale minților mele
e acolo îmi zic acolo între
întuneric și adânc
sap
sap amintirile încețoșate cu
amăgirea că aș putea să îi
deschid cândva racla și
să îi răsădesc în coșul pieptului trei nuferi
unul incolor altul alb și celălalt înnegrit
să-l pot oferi lupilor să muște cu sete
să mă acopere cu stele cu zile din iarba înaltă și eu
să simt căldura lui cum îmi arde
în măduvă oasele
peste care în curând veți trece
astupându-mi tăcerea cu vorbe târzii
fumul o să îmi dea în clocot și trupului meu
i se vor îneca pârâuri
la căpătâi
morții or să mă recunoască
în dama de pică
doar zece ani
pământului i-ar mai trebui să îmi schimbe fața cu râul

metamorfoze

cu picături metalice
morfina se prelinge
în vene
scârțâit secular
furioși trecem o dată și
încă o dată picură moartea
fiori de cianură în ochii rătăciți peste câmpuri
dumnezeu ne dă indidicii foarte vagi
un bordei părăsit în care se răstoarnă vinul
o fărâmă de pâine cu gust de amantă
un sat complet
acoperit de ierburi tăioase genunchi înfierbântați oase
tivite cu fire de sânge un cer găurit și
noi-oameni de hârtie atent decupați din ziare scandaloase
cu vorbe ușoare despre referendum
despre vot și votanți ne simțim foarte liberi
în cușca de fier
mai roade rugina
zbiară iubirile noastre-nedespărțitele iubiri-un alt bărbat
îmi mână norii spre tine și
eu-de parcă-s alta încremenită în valuri de timp
așteptam pieptul tău
piatră de vânt decojită
să intru odată și să
tac să tac să tac
privirile astea de pasăre imperfectă
o să-ți alunge fricile
în matcă ies oameni întruna și intră în alții
pustiind spații
prefîcându-se în alții cu frunțile aprinse
în zdrobituri de amnar

tăcere

și i-a cerut să
tacă ea a tăcut dar
tălpile lăsau urme adânci pe
o apă a cerului înghețat și
tabloul acela cu ochii holbați cum poate
să-l mai uite ți-e dragă credința ta, neamule?
știu că ți-e dragă
da da
și le-a cerut să tacă
taci neam de năpârcă slugă
săracă ți-e haina atârnată pe sfoară
se clătina slugă săracă
se clatina peste gurile flămânde când
vei sufla doamne pâlpâire de floare
miresme de tunete deschideau cerul
haide haide că
poți un pas
încă un pas înfășoară-te-n pânze ușoare
până la al nouă-lea hotar
grâmădi-voi lumina în sanctuare
scutura-se-vor mințile a turbare și
plângeți ochi nătângi
plângeți-vă lacrima adevărată
trupul ți-l strigă
zeii!
tăcere!
tăcere!
celor de dincolo nu le va fi
vreodată
așa de frig

dragul meu, stanley

pădurile s-au spălat

de frunze în toamna asta

a copacilor de crai

nu mai e timp

pentru întoarceri şi

eu cad

ne mai încercând

să mă ridic

ochii îmi amorțesc

suspendați de metereze

*

liliacul alb
tâmplă rece de cristal
zbor întors în trup

și l-am ascuns acolo

încă îl știu neterminat
nestins așa cum mi l-ai arătat tu
într-o noapte pe când cântau cocoșii
a miez
cuprins între nouri și fapte
crudă realitate/ profeție a unui
templu ce nu s-a mai zidit sau poate a
apus sub ruinele în care îmi țineam captivă noaptea
ca pe o femeie întunecată
scâncea şi
se împletea în el
cu trena-i curgătoare ca
o așteptare de moarte îmi
cerea să îl trec dincolo să
nu îl mai las pradă și
l-am adormit l-am
primenit cu bani pe ochi
prizonier
numărându-i coastele
l-am ascuns acolo
între Întuneric şi adânc
Acolo unde
nu mi-l mai poate atinge
Nimeni

un capăt al disperării

el a plecat sau poate ea nu l-a mai așteptat
ci doar a vrut să îi strige la poartă iubite
privește-mi ochii acvatici care au înecat mute corăbii și
s-au pierdut peste zare au rătăcit în lagunele adânci
acolo unde omul a întunecat pământul cu
zdrobituri de oase îl și închipuiau plecat foarte departe
femei dezgolite cu ierburi în pântece îi purificau sufletul
stropindu-l cu ape viorii inundate de țărmuri exotice
ascuns în trupul cald al femeilor băștinașe poate nu
o mai știa sau poate unghiile ei au crescut în adâncul  giulgiului
strâng și sugrumă pe când ea încearcă o altă evadare
pe sub fereastra iluziilor albastre nevoindu-se câinilor
să nu îi muște din marama veșniciei
îi făcea semn să nu
o mai aștepte
să plece peste țepoasele ierburi el
nici nu o mai putea recunoaște în plânsetul-hohot
întunericul se trudea să o boteze să îi acopere trupul și
cobora cobora sfioasă ca într-o duminică prea luminoasă
ce căuta un capăt de care să se prindă
un capăt al disperărilor îi cuprindea ochii mâinile buzele
tabloul se dizolva împrăștiind ecouri
în hăurile ivite pe neașteptate
(în rest
e liniște
și pace
și iubire
poți să dormi
fără să ți se
ceară vamă)
nebunii au încă vise și picioare de hiene și colți de trubaduri absurzi
pierduți în visele domnițelor uscate de anotimpuri vineții

emily@să nu mă uiți!

emily

vorbele lui -un sâsâit

venit din foarte târziu să

îmi însenineze diminețile

gândite cu majuscule -

numai tu dragă emily le mai poți

însemna așa pe sub frunte

în ochiul translucid::

!!să nu mă uiți

strigam cu gura nopții

!!să îmi bați în inimă cu ploi

rafale și tot băteam- pumni mei mici se umpleau cu sânge-

în pereții șubreziți de suflet

desenam flori mincinoase

pe obraji n-am să îl uit ziceam trebuie să mai trăiască chiar și

într-o gură de șarpe să mai trăiască măcar până

îmi trec stele de genunchi până o să mă

acopere cerul dragă emily am

evadat prin răcoarea acelei nopți și de

atunci îl caut îl strig

Stăpâne stăpâne mi-a crescut o piele

sol

zoasă peste trupul străfulgerat nu

îndrăznesc să mă trezesc și

spintec burta visului cu

vârful degetelor oțelite

alerg cu emily sculptată

-n

spate să nu mă

uiți auzi

să nu...

pe vreo tarabă prăfuită

acolo unde zac păpușile abandonate

http://youtu.be/sgbo2QWLBzI

învelește-mă, noapte

învelește-mă noapte în faldurii sorții
să mă pot odihni să mai pot spune:
hai viață leagănă-mă
într-un ultim hamac am să stau cuminte
cu minte voi spune: vai mie
mi-au putrezit toate ramurile și
o să lâncezesc aici neștiută
nemaiaflată de Nimeni
aici la marginea cristalizată a tăcerilor sihastre
în mijlocul lumii și în adâncul
de veacuri îmi voi scufunda toate gândurile
trecându-mi prin foc picioarele bășicate am să alerg
alerg către o cale necunoscută ție
undeva unde îngenunchează ielele în
miez de noapte fără să îmi smulgă aripile
am să mă opresc din când
în când să-mi pot aminti 
copilăriile cu gust de vară
învelește-mă, noapte!

copiii umbrelor de fum

copiii umbrelor îi
știi -imagini refractare ale
unui alt apus mângâie
luna cu degete înfiorate se
întind pe spate
le cresc genunchii

de la atâtea rugăciuni
tușesc
agonizând sub
timpuri legendare stau
nemișcați
copii ai nimănui
încet
încet
i-acoperim cu ierburi
copii ai umbrelor
de fum se
lasă-n ceață
peste zări

pulbere și ceață

pulbere și ceață
cer și pământ-unduire a mea deșartă
caută-mă
în oase
în măruntaiele calde
mâna mea găseste capăt durerii
și-l înfășor pe degetul de bronz
și ți-l deșir
la ușă
un caier de lumină
mă împresoară
cad și îmi storc sufletul-această
minunată povară care mi s-a pus în cârcă
să îmi tămăduiască ochiul
de pasăre-zbor înspre magma clocotitoare
acolo
unde păcatul
m-a aprins

alchimie

o durere zgomotoasă
mă închide înăuntru
chipului tău palid văd
pustiul cu ochi de schivnic bătrân
zornăindu-mi metaniile grele număr
pași până la cea mai înaltă treaptă
morții deschid iar cerul eliberând
păsări crescute în coaste
în lacrimi și foc

fumezi absint și scuturi din tine petale
strivite din crinul trădat mă trezesc
în gura nopții să-ți cresc copiii
ce îți seamănă și-n brațe mi-au intrat
(ce alchimie grozavă se coase
pe aripi de fluturi) și
dau drumul unui alt cer
mult mai albastru
peste livezile de nufăr

vreau să te-mpac

Scrisoare lui Lui

dragul meu, Lui
în dimineața asta mă simt eterică
de parcă aș fi înghițit o porție de zare
scursă din ochiul clovnului bolnav
(din când în când
în mine coboară un înger
cu mâinile curate și mă
tulbură cu pâlpâiri de raze ca
pe o apă izvorâtă să dezlege cerul)
dar iată
în mine vorbe
în afara mea vorbe
doar vorbe ciudate
risipite haotic de guri fără de trupuri
mă taie adânc și mă spânzură
de cornul lunii cât de frumoasă
te văd moarte de parcă
în tine s-ar oglindi toate morțile lumii

și-mi smulg genele
pe rând(ca o nevricoasă isterică
legată strâns în cămașa de forță)
poate o să mă și mut
pentru o vreme din ochiul stâng
în celălalt o să mă sting
uitată și diafană
ca și cum m-ar fi
născut pe când se despicau zorii
o herghelie nebună de fluturi

veșnic-în sărbătoare

stele arzătoare tulburi sau reci
stele plumburii asemeni prafului stelar
din cutia cu scrisorile iubitului albastru
au început iar să mă pască și alerg pe
culoarul morții cu nerăbdarea de mână
să le caut un adăpost săracilor lui lazăr
să le ud buzele cu ramurile dimineții

înapoi câini tirbați
piața asta unde se ucid florile
cu lovituri de secure ca pe
niște miei nenuntiți
în zile de sabat nu mai e a voastră

aici
voi zace eu
sub mantia nenorocului
veșnic-
în sărbătoare

la răscrucile de vânturi

și El o să vină și o
 să umble pe umeri de nori
cu aripi de fluture de-o noapte
călcând totul
în picioare
o să îi crească niște
colțuri ascuțite de stea
doar trebuie să ai răbdare
pe tarabele
vieții se vor vinde iarăși
oameni supuși
tunetelor și fulgerelor
ei vor zbura și tot vor zbura
așa ca tunetul de vară
se vor întoarce de la ei privirile
la 180 de grade- privește-i și fă-le semn
sunt poate amicii tăi liberi
vietăți uitate în altă vară
în altă parte la răscrucile unde se închină vânturi
un alt heathcliff la fel de nebun
își va urla în trupul nopților turbate dorul

suavă și diafană o nouă
chaterine o să își despletească părul de mătase
moale ca un covur turcesc din
care o să zboare fluturi
șuvițele zglobii or să-i cadă peste față
acolo
da
chiar acolo unde
ai pus degetul
pe
rană
între vânturi și ploi
ea o să cadă și o să râdă
o să râdă
gâlgâind răcoarea zorilor
o să râdă nebunește
până ce o să despice dimineaţa
...........................
râzi și tu dară
și rabdă
răbdarea niciodată
nu se va opri

degetele tale, mamă

degetele tale mamă
neatinse
strângând la piept
uitarea mea
degetele tale de granit
înțepenite în somnul hipnotic
mă urmăresc
să-mi frângă tăcerile
în arc de curcubeu
îți calc pe urme
eu-fetița de metal
scârțâind căderilor deșarte
peregrinând cărările spre nori
apun între cuvinte
(ce poate fi mai personal?)

numai aici

numai aici îmi pun numele pe față
ochi(mai răi decât lumea) vor
trece peste oglindirea mea
și o să îmi însemnez cu dalta fericirilor
tristețea pe obraz-floare de nufăr negru-
să nu mi-o rupeți
să știți că e a mea-
ecou surd intrat
în crucile de lemn-
tocită
în mine
doar păsări oarbe
însetate mai pot intra
și uite uită-te bine de
dinafară
îmi cresc unghii
ascuțite încovoiate tari
ca niște elitre de metal
să pot pământul
a-l scurma

poesis

iubire despletită
hai repede îi zic-
iubire despletită
o poți lua pe cealaltă parte
cu tălpile cusute și noi vom alerga prin iarnă
întinerind apusuri și-om îndesa în crăpături oftaturi

hai repede îmi zic
cu pieptul îndelung desfăcut a
„vărsare de vânt”
vom descheia cămașa nopții-
străină și oarbă-
așteptare
cu limba despicară
pironită în pământ
***

și tremur blindat
ca o păpușă electrică
scurtcircuitată de curând
sau proaspăt așezată în mormânt
ascultându-și bătăile ochiului
de sub geana dreaptă

nevindecată încă...

frumusețea ta-străină mie
astăzi
se scurge prin gurile
moderne de canal
nestingherită
nemaivăzută
acoperindu-mi ochii cu
tresăriri de stele se
stinge încet
încet-numărându-mi pașii
odihnind aripa dreaptă se
tânguie ușor de neatins
pe sub umbrele înserărilor târzii
.....................................
și poate
nu mai vreau lumină
astăzi
vreau să stau aici
departe de toți și de toate-în burta întunericlului-
nevintecată încă...

buze de cer

lumina vibra
înviată pe trupul
bătrânului schimnic
același cerșetor plăpând
își adapă ochii de după zarea fumurie
aștepta resemnat crucea să se întoarcă
în mormânt doar trepte
trepte tocite murdare
îndelung șlefuite
tăiate simetric
în buze de cer

rugă-lăuntrică

rugă-lăuntrică

mai îngăduie doamne
gurii mele
să verse
aburul
de lumină
mă va umple
îndesându-mă în maluri
îmi va zice:
-treci!
cu pantofii stâlciți
ai vieții
în mâna dreaptă
mă voi târî
cu picioarele arse
de liniștea asta
perversă stare și
o să îmi umplu golul
de dinafară
înauntru
de dinăuntru
în afară
brațe scrumite mă vor acuprinde
amenințându-mi ochii-aceste
scurse primăveri ostoite
chemate să ți se supună
certătoare și cerșetoare
cu mâinile săpate
într-o liniște albastră

Lansari de carte la muzeul Sadoveanu-Iasi, 4 august 2012

Prezentarea volumului La marginea tăcerii de rasarit_de_zori


Lansari de carti de rasarit_de_zori


La marginea tăcerii sau discurs de peratologie poetică- Bogdan Baghiu

Într-o epocă a formulelor postmoderne ce-şi propun să abolească poezia cu substanţă manifest metafizică, Dorina Neculce are curajul de a aduce pe portativul ei liric o partitură eminamente de factură meditativă. „La marginea tăcerii” reprezintă o încercare temerară de a re-poetiza marile ecuaţii ale trecerii fiinţei umane prin lume. Captivitatea existenţei apare ca o temă obsesivă ca dealtfel şi tema evadării din mundan. Pentru acestea poeta caută mereu repere culturale consacrate spre a-şi întări aserţiunile ei metaforice. Poezia Dorinei Neculce redescoperă şi pe alocuri chiar reinventează o realitate poetică ce vizează marile teme ale cugetărilor poetice de aievea şi de pretitudeni.
Volumul debutează cu o afirmaţie de natură adamico-socratică citez: „sunt eu, sunt aici/ și te aștept sub umbrele înserării/la margine de Eden destrămat”. (Convertire în albastru, pag.5). Pe parcursul lecturii autoarea va da mereu impresia
că este copleşită de obsesia tăcerii absolute, un fel de Mare Anonim blagian: fără de cuvinte/ peste pietrele morminte” (Flăcări de jad, pag. 6). Din această perspectivă poezia Dorinei Neculce este una criptică, una enigmatică în care viaţa şi moartea nu mai reprezintă decât două faţete ale tăcerii. Orice zgomot este un devorator al sufletului în această ecuaţie spirituală. Religia tăcerii guvernează acest univers poetic, care dealtfel este unul ce intră în dialectică cu vecinătatea acesteia, reconfigurând dialogul divino-uman. Se speculează aici o temă clasică a tuturor sistemelor de gândire mistico-filosofice şi anume cea care are în vedere faptul că suprafiinţa este prin excelenţă tăcere, iar fiinţa înseamnă zgomot de la naştere trecând prin viaţă şi apoi ajungând la moarte În imaginarul unui lexic comun termenii margine şi tăcere definesc aceeaşi realitate peratologică unitară, însă rafinamentul poetic îi desparte într-un mod ritualic. Acest mod ritualic de existenţă în lume vrea să dea seamă pentru eterna stare de efemeritate a acesteia. Din această cauză putem spune că paradoxul este la el acasă în lirica Dorinei Neculce. Substanţa paradoxală este dată de uşurinţa prin care fiecare fiinţă poate să facă pasul de la existenţă la non-existenţă. Poeta îşi asumă trăirea acestor paradoxuri şi exprimarea lor în metafore. Mintea, gândul raţional nu poate cuprinde paradoxul şi ca urmare începe să sângereze: „Insula fericirii s-a tăiat/într-o minte prea ascuțită. De atunci sângerează ochiul lumii.” (Dezacorduri pe un portativ, pag.29).
Dorina Neculce ştie foarte bine cum să facă din lumea gândurilor, a conceptelor o lume descriptivă, o lume în care fiecare abstracţiune poate să devină un personaj sau un lucru tangibil într-o naraţiune a sentimentelor. Putem spune că asistăm la corporalizare lirică de mare forţă şi subtilitate.
„Trăind ascunsă” poeta se reinventează ca măsură lirică a lumii, după celebra maximă a lui Protagoras în care omul este măsura tuturor lucrurilor. Oare doar omul sau omul împreună cu tăcerile sau dezacordurile sale este măsura lumii? Neîntâmplător este poemul „Limba lui Adam” în care Adam acceptă pentru perpetuarea speciei un dialog în cheie modernă cu „femei rujate”. Aici apare o asumare a diferenţei între modul în care Edenul capătă contur diferit în accepţia feminină şi în cea masculină. Dar departe de noi gândul că avem de-a face cu un lirism sexist sau cu un program poetico-ideologic feminist mascat în versuri. Hotărât, afirm că, Doina Neculce duce metafora dincolo de aceste determinări psiho-sociale. Poezia ei este una a interogaţiilor fundamentale, una existenţială prin excelenţă şi din această cauză metafora este uneori foarte greu de decriptat şi asimilat. Trăirea poetei stă şi ea sub semnul paradoxului fiind deopotrivă ascunsă şi revelatorie. Astfel poeta îşi invită cititorul chiar şi într-un „muzeu al nefiinţelor” în care eul ei liric îi este acestuia ghid. Voinţa de a „prinde rădăcini” într-o perenitate a verbului apare ca o obsesie a creaţiei. Situarea într-un azi perpetuu este unica raţiune de a respira a poetei prin poezia sa.. Singurul lucru imperativ este acela de a „scrie...”. Acest imperativ se transformă într-unul ritualic ca de exemplu: „gura mea era un fluture mistic/prin care orice bărbat ar fi putut/ să-mi soarbă trăsăturile tocite” (scrie... pag.48). Această nevoie acută de a ritualiza orice gest al existenţei rezidă din faptul că viaţa poate fi privită şi ca „nişte paşi (care se aud) în locuinţa morţii”.
Poeta reuşeşte să aibă cele mai variate şi până la urmă şi cele mai umane atitudini în faţa morţii de la disperare: „M-agăț cu brațele de universul/ nimănui,” până la detaşare: „mâna mea o să se decojească/ pentru încă o rugă /în templul umbrelor se face frig/ -să nu mă plângi, elly/ Doar bate-mi cuie la capăt de gânduri/ ca să te mai pot aprinde când îți suflu între aripi”. Uneori detaşarea şi disperarea se reunesc, poeta spunând pur şi simplu: „mă acopăr cu zile”. În acest gest constă de fapt o mare parte din viziunea lirică, ce o defineşte pe autoare. Deşi aparent prin popularea universului său liric cu imagini senine, chiar uneori joviale, poezia Dorinei Neculce face parte dintr-un existenţialism grav şi chiar frust. Este o poezie care prin densitate poate să pună cititorul pe piste false fracturându-i acestuia meditaţia. De fapt cititorul este, aşa cum poeta o afirmă acela „risipit în insomnii” şi acela care îşi “exersează ultimul glonte” chinuit de faptul că nu-şi poate „schiţa uitarea pe şevalet”.
Putem opina că volumul „La marginea tăcerii”, cel de-al cincilea volum de versuri semnat de către Dorina Neculce reprezintă o confirmare şi o certitudine a unui destin poetic foarte bine conturat şi asumat. Acesta consolidează şi reliefează o voce distinctă, de mare forţă şi substanţă în arealul poetic contemporan ieşean şi naţional. Poezia Dorinei Neculce reprezintă şi va reprezenta şi pe viitor o provocare pentru iubitorii şi cunoscătorii de poezie autentică, ea punând în joc şi la încercare arsenalul nostru reflexiv.

(Bogdan Baghiu-scriitor, eseist, filofof-membru al Uniunii scriitorilor din Romania)


Poezie scrisă cu lumină-Ovidiu Bufnilă

Convertindu-ne la poezie înaltă şi profundă, Dorina Neculce ridică o lume magică din gândurile ei stropite cu lacrimi înspre tulburarea noastră. Odată întrupat firesc, tandru, fermecător, universul acvatic ne cucereşte filă cu filă preschimbându-ne trupul în chip miraculos.
O poezie a sacrului se întrezăreşte, învălurindu-ne cu nesaţiu, fremătând victorioasă înspre deconstrucţia realului care capătă dintr-odată un alt gust, un alt parfum.Dorina Neculce presimte poezia şi o împărtăşeşte cu voluptate, cu pasiune cititorului, cu un soi de stranietate .Vraja se cuibăreşte în această poezie.
Vrăjite cu adevărat, fiinţele traversează experienţe tainice, trec dincolo de firesc, de banal, de cotidian în timp ce culorile, apele, zilele, ceasurile, lucrurile devin fiinţe magice la rândul lor. Dorina Neculce scrie cu fervoare, cu dragoste, plină de curaj într-o lume grăbită, superficială, precară, funambulescă şi nebunatică, aiurită şi tembelă deopotrivă.
Dorina Neculce scrie cu lumină, dând impresia că are o pană sau un toc incandescent. E o lumină caldă care se naşte din gândurile ei poematice şi care ia forme surprinzătoare strecurându-se în ritmul poetic care urmează bătăile inimii. Inima e un domeniu vast in care poeta navighează plină de înfiorare descoperind pentru noi câte un arhipelag magnicific, în care am vrea cu toţii să ne pierdem neştiuţi de nimeni, până când tumultul vieţii ne prinde iar în vârtejul lui încrustat de talentul poetei în muzica de paradă, în marşurile zilei împotriva nopţii.
Din vălurile nopţii tresar picurii de iubire pe care autoarea îi culege în sunete poetice moi, stridente, gingaşe, tumultuoase. Iubirea e când personaj, când stare, când promontoriu pe care formele vii se adună într-o ciudată comunitate poetică în care ne regăsim.
Cine suntem?... întrebare obsesivă a acestor poeme. Să fie mereu iubirea acel răspuns al tuturor zbaterilor şi chinurilor noastre?... Să ne spună iar şi iar poeta, aceasta este Calea voastră? Să ne reamintească poeta visele noastre cele mai profunde zăvorâte în neputinţe, în conformism, în uitare?
Autoarea dă trup acestor vise, le încondeiază, le aduce la suprafaţă, le pune în lumină, cotrobăieşte prin sertarele noastre uitate, ne surprinde, ne trage de mânecă aducându-ne aminte să nu ne rătăcim, să nu ne pierdem, să preţuim iubirea, să dăm sens iubirii, să nu ne temem de genune, să nu ne temem de întuneric, să respirăm lumină.
Poeta ne şopteşte că timpul se transpune în fiinţele care îi populează lumea. Timpul e respiraţia noastră. Timpul este mişcare tainică a valurilor. Noi trebuie să fim carnea timpului, ne spune poeta asemenea unui magician în mantie înstelată. Stelele ne ademenesc lăsându-ne pradă frumuseţilor nocturne. Stelele sunt picuri de timp, sunt acele lumini care, urmând ritmul poetic profund, dau sens stărilor noastre, reveriilor noastre, ambiţiilor, înfrângerilor şi victoriilor noastre.
Dorina Neculce este magician, îndrumător, scormonitor; ea ne îndeamnă să nu obosim, să nu ne acoperim ochii.Poezia ei este, în profunzime, un mare şi tainic semn de întrebare. Chemările dragostei, universul acvatic construit de poetă din gândurile ei de mătase, învăluie în nori de ceaţă, fiinţele ce le adună, le îndepărtează, le readună într-o hologramă poetică pe care o simţim aproape, pe care ne-o dorim aşa cum ne dorim uneori o sferă magică, o uşă tainic înspre alte adevăruri ale existenţei.
Întreaga poezie musteşte de alte adevăruri, de adevăruri de altundeva, de adevăruri din profunzimea universală, gândită şi regândită de fiinţa-matrice care se metamorfozează continuu sub presiunea poetică a universului acvatic. Acest Aquarium plin de magie e poezie pură dăruită de Dorina Neculce spre bucurile noastre cotidiene, spre momentele noastre de linişte, spre neliniştile noastre, spre interogaţiile noastre, adeseori incomode.
Uşa tainică pe care o deschide Dorina Neculce este ieşirea din sinele nostru împovărat de griji şi de nelinişti, este ieşirea din sinele care e strivit de banal, de obişnuit.Această uşă este nu artefact ci încercarea pură a fiinţei, ademenirea, supliciul sau suberbia prin care trecem lecturând, asumând, cercetând. Poematica nu mai este ştiinţă magică a textului ci fiinţă aspirând către identitate remarcabilă prin încercare, prin acţiune, prin înaintare către Miracol.

(Ovidiu Bufnilă-scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania)


Tăcerea – ca o frontieră-Maria – Cornelia Postescu



Iată, acum, volumul de versuri al Doinei Neculce, intitulat „La Marginea Tăcerii”, ne poartă prin zbuciumul Eului liric al autoarei, zbucium ce se face simţit, dincolo de cuvinte, în lumea tăcerii încărcate de gânduri.
De dincolo de fiorul liric străbat probleme existenţiale (Convertire în albastru, Noli Metangere sau Reflexii) prin care poeta ne descoperă că „dincolo/ adevărata existenţă” acolo unde „pădurile sinistre se revărsau în mine/ ca să mă umplu”... „ca tu să-mi sorbi bucăţile de iris”. Se mărturiseşte ca fiind femeia ce-şi duce viaţă ascunsă şi tăcută‚ eu – femeia care îşi acoperă tăcerea cu râsul, evadând în hohot de copil, pentru ca, în final, să-şi impună prezenţa:”în seara asta / aş vrea să mă cauţi.../ da, trăiesc ascunsă/ şi număr...” (clipe, ore, veacuri). Sau este femeia începuturilor, când, în „Limba lui Adam”, fără de cuvinte şi în durere, plămădea viaţa:”dar ea.../ ce plămădea în pântec?/ de ce se cuibărise acolo, îngenuncheată,/ eternitatea?”. Pentru că era Eva – născătoarea pământenilor şi prin pântecul ei Eternitatea lumii avea să iasă la lumină.În acelaşi registru, al întrebărilor existenţiale, poeta face din poemul „Sunt Amintirea unui Gând” – o profesiune de credinţă – obolul depus pe altarul semenilor: „Sunt cerul lumii înstelat,/ Lumina albă oglindită-n curcubeu,/ Chiar negustorul ambulant/ Ce vinde visele scăldate-n azalee” ca să încheie într-o notă de totală dăruire, de risipire în universul gândului – „M-agăţ cu braţele de universul/ nimănui / şi fruntea mea s-aşează liniştit/ pe fruntea ta/ Sau fruntea orişicui”.
În general, stilul poetei este unul elegiac, străbătut de o blândeţe lucidă şi, uneori, circumspectă. Se îndulceşte, oarecum, în numeroasele poeme lirice, acolo unde tema iubirii ne poartă prin dantelăria metaforelor deosebite. În poemul „Dragul meu, Priveşte-mă!” – îşi smulge inimii un strigăt de durere: pentru tinereţile pierdute, pentru viaţa risipită, pentru prea rapida curgere a timpului ce ne aduce în faţa Pragului unde Întregul se poate frânge. Este ţipătul clipei de cumpănă, încărcat de regrete:„îmi văd argintul viu/ cum mi-se-aprinde/ pe sub pielea îngălbenită/ şi-am devenit o torţă/ luminândă zădărniciilor deşarte”. Eroina iubirilor trudnice din poemele volumului este mereu în luptă, pentru a-şi apăra dragostea, cu stihiile despărţirilor şi, mai ales, cu hoţii de suflete (Scrie..., Aşteptare). „Amintire cu amintire,/ inimă cu inimă” – viaţa se împleteşte în pânza de nedestrămat a memoriei, în acel albastru pe care autoarea l-a aşezat, drept linişte şi pace, pe zbuciumul său interior, peste întrebări (la care doar Creatorul poate da răspuns).
Printre poemele acestea neliniştite se strecoară unele cu teme luminoase, unele referitoare la copilărie (Chipul din Sertar), altele la mitologie (Avante la Lettre) sau chiar religioase (Să nu mă plângi, Eli).
În totalitatea sa volumul „La Marginea Tăcerii” se înscrie în literatura modernă ca o carte ce trebuie citită. Noutatea şi abundenţa metaforelor ascunde o bogată experienţa de viaţă şi în domeniul scrisului.În acest volum m-a impresionat, în mod deosebit sensibilitatea expresiei poetice şi o anume hotărâre de a nu face nici cel mai mic rabat de la calitate.
Dorina Neculce este o autoare integră, care constituie promisiunea şi speranţa că adevărata cultură nu va pieri! Cu cele mai calde felicitări autoarei, o felicit pentru apariţia acestui volum.

(Maria – Cornelia Postescu- poeta, Liga scriitorilor din Romania)

La marginea tăcerii începe poezia-Nicolae Pătruț


Asta doar pentru că în noul volum al Dorinei Neculce e multă poezie și sunt mai puține versuri.Dar e greu să-i judeci poezia acestei ființe sensibile și pline de har pentru ca poezia e ca zâmbetul îngerilor și o poate judeca doar cel care l-a înzestrat pe om cu acest Dar.
Oamenii pot spune doar dacă le place sau nu acest gen de poezie, în nici un caz nu sunt îndreptățiți să judece darurile Divinitații. Poți spune ce vezi, ce simti si ce asculti in versurile acestei poete botoșănene, trăitoare la Iasi și cu ființa în fiecare zi printre elevii școlii unde încă se mai aud pașii și versurile poetului Ioanid Romanescu.
În poemele Dorinei Neculce vezi o lume pe care puțini o înteleg sau, chiar daca o înțeleg, nu vor să o accepte. Trebuie să ai știința privitului la fel cum un muzician are știința cântecului.
Și tot la aceasta femeie-poet (poate chiar femeia dintre cuvinte) ai ocazia să asculți suspinul iubirii de ieri, de azi și de mâine pentru că poezia nu poate exista fără dragoste și, poate că nici n-ar fi tulburătoare, dacă aceasta dragoste n-ar fi căutată mereu, în fiecare zi, în fiecare vis sau tresărire.
Dorina Neculce a trăit clipele acestea, le trăiește și ca orice artist, sau dacă vreți, ca orice om sensibil, așteaptă dragostea de dincolo de cuvinte, poate chiar dragostea de la marginea tăcerii.
Citind cartea te întâlnești și cu profunzimea cuvintelor. Aproape din fiecare pagină iese câte o mână care încearcă să îți ceară un sprijin, sau să te sprijine, să te mângâie, să îți aratea calea.
Puțini reușesc asta în zilele noastrte, zile în care se citește tot mai puțin, în care cerul se privește în fotografii, florile se miros online iar cântecul păsărilor și foșnetul frunzelor îl asculți la căști.Dorina le-a trăit pe toate, în copilaria și adolescența ei din satul căruia i-a "furat numele" pentru a-l arunca în cartea eternității.
E ca o declarație de dragoste supremă, fără condiții, o mărturisire și o împărtășanie pentru locul nemuritor din sufletul ei.
Puțini sunt cei care dau viată veșnică satului lor și la fel de puțini sunt cei care refuză orașul pentru a lumina copiii unui sat aflat la douăzeci de kilometri de capitala Moldovei.
Nu-i judec versurile Dorinei Neculce, dar pot spune că le păstrez în suflet.
Faceți şi dumneavoastra la fel!...Iar daca nu vă fac bine, lăsați-le să-și găsească locul în capitolul Destin din Cartea Creației!

(Nicolae Pătruț-jurnalist si publicist)


Volumul "Contraria"

Confluenţa convingerilor anterioare-Denisa Popa Ganea


Dialogurile dintre Dorina Neculce și Rameel își au sursa în motive ale mitologiei creștine cărora li se conferă semnificații care transced dogma religioasă, căpătând accente filosofice, religia devenind în fapt interpretarea comportamentului uman în momente de cumpănă. Introspecția capătă glas și răspuns, latentul își găsește ecoul empatic în replica celuilalt. Stările reprezintă rocada dintre viziunile despre caracterul antropocentric și cel teocentric al lumii. Credința în Arhitect este forma de rezistenţă a celor care tânjesc după liniște netulburată, după echilibru. Uneori, Puritatea este încercată prin suferință profundă dar tot Ea știe să-și trăiască durerea în absența revoltei, devenind întruchiparea unuia dintre cele mai mari paradoxuri: suferința nu poate fi resimțită decât după ce ai cunoscut dualitățile, dar această încercare nu-i alterează sufletul căci, instinctiv, pare să primească totul ca pe o binecuvântare, devenind exponentul unei umanități resemnate, în așteptarea izbăvirii. (Dialog I- Copil si inger). Imaginea metaforică a unei lumi în care fiecare jucăm Șah pe tabla vieții anulează predestinarea și pledează pentru puterea rațiunii. Mereu angrenați în lupta dintre Bine și Rău, trăind în eternul spațiu al conflictelor și, implicit, al obligativității asumării propriilor decizii, orice pas pe care-l facem determină adversarul să-și chibzuiască mutarea în funcție de opțiunea noastră. Când obosim, ne regăsim puterea în amintirea iubirilor trăite intr-un timp devenit ancestral. Când nu ne mai tragem seva nici măcar din amintiri, declarăm remiză sau acceptăm înfrângerea, înțelegând că ne pândește același sfârşit…(Dialog II) Meditația continuă cu demitizarea și remitizarea cu tentă religioasă a unor motive precum fugit irreparabile tempus, vanitas vanitatum (Dialog III-Selena), se aprofundează prin încercarea de a găsi liantul dintre viață, moarte și dragoste: eliberarea de… orice (Dialog IV-Saeculum), atinge apogeul atunci când se conştientizează unica salvare: întoarcerea la credință, simbolul capelei deschise fiind definitoriu (Dialog V-Ostium Apertum). Structura ultimului Dialog (Verbum Mentis) pare să amintească de Treptele smereniei, recomandând virtutea tăcerii ca pregătire pentru sfârşitul iminent. Suferinţă, zbucium, luptă îndârjită, descătuşare a forţelor interioare până la epuizare, printr-un efort de luciditate, devin simple încercări iniţiatice care, odată întelese şi depăşite, duc la desăvârşirea de sine. Evitarea ispitei de a căuta mereu concretul, palpabilul, de a rămâne tributari efemeritaţii, conturează prima silabă a dialogului deschis cu Arhitectul.


Denisa Popa Ganea


Contraria-Aura specială a unei confesiuni ritualice-Gheorghe A. Stroia



Dialogurile Rameel & Dorina Neculce îmbracă aura specială a unei confesiuni ritualice. O confesiune iniţiatică, în care muritorul (incertitudinea) aşează cap la cap cuvintele (tânguirea), rezultând reverberante şi, uneori, chinuitoare întrebări asociate demersurilor kharmice „Noaptea-i mângâia plânsul/ Atât de amar şi adânc/ Încă nu afla odihna/ Înainte de-a pleca acolo/ De unde şi-a luat chipul/ Purta în piept răşina topită/ Din smirna miilor de lacrimi”(Dorina Neculce) Îngerul (stăpânirea de sine), pe un ton superior, imparţial, uneori ludic, aşterne printre invizibile labirinturi ale sufletului (atuurile înţelepciunii) – linişte şi strălucire. Nimic nu este la voia întâmplării: „Nici ceasurile cele mai târzii/ Nici zorii/ Strigătele agoniei/ Sunt în facerile vieţii/ Nu te opri / nu te opri/ Căci sfârşitul nu există”(Rameel). Acest volum este o fericită asociere a contrariilor lirice, pline de forţă şi vitalitate, zămislitoare de curcubeie peste nestinsul rug al poeziei.
(Gheorghe A. Stroia)


Volumul "Vade mecum"

Coincidentia oppositorum-Denisa Ganea - Popa

Antologia reuneşte cele mai valoroase creaţii a şase poeti contemporani care folosesc versificaţia pentru a nuanţa diversele sfere ale realităţii. Fiecare abordează arii tematice diferite, transformându-şi emoţiile într-un limbaj care capătă puteri nebănuite şi care redefineşte esenţa vieţii.

Vade Mecum (Vino cu mine)!


„Sunt pasărea rănită de timp,
De timpul tău
Care trece ireversibil
Pe lângă mine…”
(Amar, Lelia Mossora)

Poeziile Leliei Mossora se cer strigate în tăcere, se cer pătrunse, simţite şi nu interpretate. Sunt versuri care solicită cititorului să vibreze la unison, îi dezvăluie că orice iubire pătimaşă poartă în sine stigmatul autodistrugerii, îl avertizează asupra imposibilităţii monopolizări momentului în care suntem cu adevărat împliniţi. Poeta nu descurajează, nu îngenunchează iubirea în faţa inutilităţii, ci instigă la trăirea cu intensitate a pasiunilor, semnalând nostalgic efemeritatea lor tocmai pentru a stimula dezlănţuirea simţurilor. Deşi sunt ecoul iubirilor pierdute, poeziile nu emană tristeţe pentru că exprimă o putere nesecată de a îndrăzni aventura începuturilor, căci, doar cine a iubit cu intensitate atinge apogeul suferinţei.
“Tălmăcirea iubirii” în concepţia Leliei Mossora: speranţă devenită motivaţia de a trăi, emoţie infinită într-un suflet nemărginit, iluzie contopită cu reveria; tăcere aleasă ca aliat de încredere pe drumul speranţei şi întrevăzută ca unică opţiune sigură pentru ca cel ce speră să nu fie descumpănit – tăcerea adună strigăte, tălmăciri, frământări dar nu e niciodată sinonimă cu muţenia, găsindu-şi ecoul prin puterea cuvântului scris; mirare care implică iniţial o vreme în care îţi manifeşti disponibilitatea de a te integra în panorama lumii, de a surprinde complexitatea umană, un periplu în care primeşti totul cu inima deschisă şi apoi, constatând diferenţele, mirarea devine actul reflex al unui suflet ce hotărăşte să adopte o atitudine rezervată dar, în acelaşi timp, capabil să (se) ofere până la epuizare atunci când descoperă OMUL. Mirarea nu tinde spre revoltă ci spre durerea impactului
cu un alt suflet care n-a rezonat cu aceeaşi intensitate, fiind străin de dezlănţuirea frenetică a iubirii, mirarea în faţa neputinţei celuilalt de a resimţi profunzimea devine durerea de a rămâne neînţeles. Un suflet demn va găsi resemnarea în pasivitatea aşteptării deoarece constată că orice căutare e în van...
Poeta opune trecutul prezentului, autoiluzionarea şi naturaleţea trăirilor detaşării primită în dar odată cu trecerea timpului. Inedită este devitalizarea în faţa conştiinţei că iubirea pierdută mai revine doar ca amintire.
Poezia „Eşti” deconspiră proiectarea distinctivă a propriilor aşteptări asupra celuilalt şi refuzul îndârjit de a accepta că totul, inclusiv iubirea, are un final. Trăirea din perspectiva sfârşitului iminent induce zbucium, anihilează fericirea şi are ca unic remediu fructificarea clipei prezente.
Poeta divulgă fragilitatea singurătăţii şi convingerea că aceasta este soarta tuturor celor blestemaţi cu sensibiliatate şi tărie, care nu-şi trâmbiţează amarul, găsindu-şi refugiul în discreţia favorizantă regenerării...

„de ce nu ar fi timpul un cântec trist
suspendat pe un lăstar
cu boabe coapte
și gust de viață răgușită”
(ars poetica, Dorina Neculce)

Poemele Dorinei Neculce manifestă tendinţa de a-şi apropia naraţiunea prin exploatarea parataxei. Poeta descoperă alte perspective ale vieţii pe care le filtrează estetic, transformându-le în artă: omul pare depersonalizat, e propria lui aparenţă, poartă conştiinţa damnării şi trăieşte un acut sentiment al limitei existenţiale. Temporalitatea descoperă ascunzişurile şi acoperă cu perseverenţă revelaţiile. Moartea nu e decât transpunerea sufletului în absolut şi încercarea definitivă a vieţii.
Iarna nu îţi va mai vorbi surprinde presentimentul unui sfârşit implacabil şi categoric, un sfârşit necesar pentru izbăvirea celor cauzatori de suferinţă şi care reînvie ideea mesianismului: „așează-mi doar cuiele mai bine/ în mâini și în picioare/ iarna oricum/ niciodată/ nu îți va mai vorbi”. Poemul (în)trecere este o îmbinare a celor două tendinţe, Eros şi Thanatos, triumfătoare fiind cea din urmă: „până la urmă o să mă învețe/ încetul cu încetul/ cum se...moare”.
Decizia de a renunţa la suferinţele pământeşti pentru odihna eternă oferă un instantaneu al lumii de dincolo în care sălăşluiesc cei care intermediază relaţia dintre om şi Dumnezeu dar care îşi impun să nu devină părtaşi la chinurile celor care caută izbăvirea lor şi a celorlalţi. Rămas fără îndrumare şi susţinere, sufletul omului rătăceşte, iar cei care-i rămân în urmă se simt sfâşiaţi: „ îngerii în ceruri/ atârnă flori albe de măslin / și își înfundă urechile cu dopuri de lemn/ să nu audă cum scrâșnește cuiul/ flămând în carnea/ Ta care a fost/ și încă este/ a noastră”...
În Nelinişti ni se strecoară convingerea că nu suntem numai un trup muritor. Este depăşită viziunea sceptică conform căreia evadarea sufletului din închisoarea trupului pentru a cauta un alt suflet pereche e doar o fantasma.
Dorinţa de a-i întrerupe periplul şi de a-i oferi odihnă provine de fapt din setea nepotolită de iubire: „suflet albastru când îţi zvâcneşti paşii/ în cuibul întunecat al nopţii/ mâinile mele/ ar putea să te odihnească”. Uneori este simţită nevoia de a experimenta sentimentul dezrădăcinării apoi aventurarea fără precauţii spre cel faţă de care dovedeşte o empatie asumată şi speranţa că nici cea mai cumplită singurătate nu e de neînfrânt.
Aspiraţia spre „ultimul cer”, loc invadat de lumină în care Dumnezeu guvernează înconjurat de îngeri pentru a cere dezlegarea de cuvânt, este reflectată în Crucea de lumină: „porunceşte doamne vieţii mele/ să îşi ia înapoi/cuvântul”.


În fond, iubirea
nu se măsoară în cuvinte
nici nu se strigă,
depinde doar cum o priveşti
(Proba îndurării, Luminiţa Petcu)

Poezia Luminiţei Petcu este un joc inedit între rafinament şi inteligenţă, oferind perspectiva unei existenţe trăită uneori iluzoriu, alteori irosită într-o lume nedrept de concretă.
Spiritualizarea sentimentelor atinge apogeul atunci cînd este invocat dorul. Spaţiul devine mărginit, claustrant, iar atmosfera este dominată de tristeţea resimţită prin prisma profunzimii trăirii absenţei celuilalt. Prin dor se atinge autocunoaşterea însă în absenţa materializării, căci doar gândul penetrant goneşte spre celălalt. Dorul reactualizează trecutul, iar senzaţiile devin vii. : “S-ar putea spune că-mi trăiesc absurdul în fiecare zi,/ singura realitate de altfel/ în stare să-mi spele zidurile de singurătate,/ şi mă-nduioşează gîndul că oraşele pustii /cam din acelaşi motiv/gustă din moarte pînă la capăt.../ Şi nimic nu-mi potoleşte dorul de tine...” Sublimul corespondenţelor evidenţiază un suflet care râvneşte pasiunea propulsată la nivelul unei arte de a iubi: la fel ca în pittura di tocco a lui Francesco Guardi, ritualul erotic implică contemplarea, atingerea şi imortalizarea simultană a detaliilor care au condus la contopirea trupurilor într-o armonie perfectă: ”numai spicele rămîn în urmă.../ ţinînd loc de mîngîiere în stilul lui Guardi” (Uscatul gol al oaselor). În liniştea metafizică se produce detaşarea, uitarea pornirilor egoiste, renunţarea la căutarea sensurilor existenţei şi regăsirea iminentă deoarece şfârşitul incursiunii lăuntrice a anulat distincţia eu - tu: „...zen/ e un drum care tot merge/ înlăuntrul meu,/ tu/ un strop din viaţa veşnică/ sărutînd valurile,/ vîntul.”(Un éclair d’éternité)
Melancolia copleşitoare, spleenul domină atmosfera din „Sfinţi efemeri”. În „Proba îndurării” tristeţea reprezintă de fapt concluzia afectivă a luptei epuizante şi inutile pentru a anihila predestinarea. Aporia tristeţii este zvâcnirea unui suflet contrariat care a râvnit iubirea, care a consumat dorinţa în tăcere şi care şfârşeşte dominat de viclenia trudei zadarnice. Este o confesiune despre forţa de a rezista ancorat în propria existenţă. Ecoul singurătăţii transpare încă din titlul oximoronic:”Atat de aproape, de neatins de aproape”. Apogeul trăirii este atins atunci când sunt conştientizate/realizate percepţiile diferite asupra iubirii: indiferenţa, dorinţa de a domina şi de a se impune – deschidere: ”un Mea Sharim luminând sub streşini fără margini,/ ... ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic în somnul tău/ genuin”.
„Detaliu la Vall”surpinde evocarea unui moment de împăcare generată de purificarea gândului prin iertare. Această rezonanţă a cugetului invocă un proces de trezire :„puneai Kahuna să strige Sufletul Gaiei/ deşi ştiai dinainte/ că ţărmul acesta sunt eu însămi”.
Poeta Luminiţa Petcu realizează o veritabilă artă, îmbinând elementele de
filozofie cu cele din sfera esteticului întro inălţatoare confesiune lirică. Poeziile exprimă dureri profunde însă în absenţa cauzalităţii.

În sobru marş
Păşesc prin timp
Îmbătrânind îndoiala sub mine
(Eşesc, Rameel)

Poeziile lui Rameel conduc la ideea că existenţa umană este o iniţiere, iar sacrul şi profanul sunt cele două modalităţi de a fi în lume. Omul, cu toată îndârjirea sa, nu poate stagna întrunul din momentele iniţierii: se naşte şi trebuie să evolueze, pregătindu-se pentru Marea Trecere. Prin poeziile sale, Rameel demonstrează coexistenţa, chiar şi involuntară, a celor două faţete: omul profan adoptă aspecte ale comportamentului religios tocmai pentru că nu-şi poate aboli originile. El manifestă tendinţa de desacralizare a lumii, însă impulsul de a striga spre Arhitect este gata oricând să izbucnească din adâncurile lui.
În Vesperală este evocată nostalgia liniştii Paradisului pierdut, a perfecţiunii Începuturilor. Amară nocturnă reflectă câmpul semantic al morţii şi aduce viziunea omului care îşi ia rămas bun în pragul sfârşitului iminent, dar întrevăzut cu resemnare. Bezna se evideniază prin întrebări retorice existenţiale: „Ce sunt? De unde vin?/ Încotro mă-ndrept? Care e scopul?”, concluzionând asupra egalităţii în faţa morţii. Omul profan, din dorinţa de a accepta moartea, a transformat-o în rit de trecere şi tocmai această Trecere îi induce nesiguranţă: „Toţi condamnaţi parcă/ Păşim spre hăul/ În marele necunoscut.”
Milenium exprimă apatia, descrie o lume care pare să-şi fi pierdut sacralitatea, atingând apogeul atunci când imaginea Sacrului, Divinului este redusă la aceeaşi condiţie finită ca cea a omului profan: „Manifestarea Providenţei / Cârjă obosită, culcată în mormânt.”
Actele Durerii rememorează Începuturile apoi, gradat, zbaterile existenţiale generatoare de suferinţă redată veridic prin corespondenţa dintre durerea omului captiv în concepţii laice şi natura care îi reflectă starea , excesele provenite din negarea perisabilităţii lumii pământeşti. Actul V transpune înţelegera faptului că ne naştem spre a muri, în sensul înglobat în ontologia creştină: Hristos fagăduieşte prin moarte o naştere pentru vecie. Astfel, moartea e mai lesne asumată şi acceptată deoarece încolţeşte nădejdea în nemurire, săvârşindu-se convertirea supremă: trăirea vieţii prin moarte sau, mai exact, moartea pentru viaţă. Înţelepciunea supremă se degajă din felul în care omul îşi aşteaptă moartea, cu sufletul împăcat pentru că înţelege că e doar o limită care trebuie depăşită pentru a accede la un alt început.
Poetul nu neglijează nici viziunea asupra plăsmuirii omului de către Arhitect: fiinţă a contrariilor. Pentru ca latura pozitivă să triumfe, virtuţile cele mai de seamă ar trebui să fie tăcerea – scopul vieţii – şi răbdarea pentru a distinge clar şi a putea surprinde tainele. Taci! este o pledoarie pentru tăcere: doar astfel îţi păstrezi neîntinată raţiunea, te înfrânezi şi capeţi acoperământ în faţa ispitei


„Sunt un întreg pe jumătate
Un munte cât un muşuroi
Adunături împrăştiate
Când totul se-mpărţea la doi”.
(Contrast, Delia Stăniloiu)

Creaţiile Deliei Stăniloiu sunt o eternă pendulare între un optimism perceput ca oportunitate şi un pesimism trăit ca expresie a lucidităţii. „Şi speranţa-mi trăiesc autist” (Dacă pleci) este mărturia unui eu care doar astfel poate vedea imposibilul, poate spera la o iubire de basm, la o reîntoarcere naivă în illo tempore când totul devine realizabil. Acelaşi eu aderă la trăirea spontană, riscantă, uneori fără un ţel precis. Prezentul nu e decât un interludiu între trecut şi viitor, marcat de căutarea de sine: „E-un dute-vino viaţa, un balans/ Dansăm pe muchie aspră de cuţit/ Şi nu ne întrebăm în aprig dans/ De ce-am plecat, de ce am revenit.”
În Contrast eul liric se dezvăluie treptat şi se autodefineşte în aparenţă dominat de puterea de a continua drumul regăsirii, însă profunzimea reduce aparenţa prin rana necicatrizată, care se acutizează în absenţa alinării. Inconştient, negarea devine o formă de rezistenţă la schimbare: „Sunt un contrast şi o negare/ Ce mă inventă mă reneagă/ Şi-mi pun mereu o întrebare/ Cum pot să fac să fiu întreagă?”. Uneori este resimţită dorinţa imperativă de a-i fi descoperite sentimentele (Parcurge-mă), alteori se cufundă in rememorarea confesivă a unei iubiri boeme (Plouă a toamnă).
Poeta vede lumea prin filtrul sensibilităţii artistice care particularizează: „Când privesc stelele pe cer/ Mă consolez că pentru mine/ Deşi sunt două, au mister” (Consolare). Aceeaşi Pasiune expune puterea cuvântului imortalizat în scris, astfel devenind o mărturie peste timp, unire în gândire, înrudire spirituală, dăinuire. Valoarea testamentară a cuvântului se regăseşte şi în poezia Ieri, azi, poate mâine.
Deşi una dintre componentele intrinseci ale poeziei este ludicul, in Ghiduşii Delia Stăniloiu incita la spontaneitate, cultivă instinctul de a aşterne pe hârtie primul gând şi demonstrează puterea de a-l însufleţi întrun vers: „Vreau să fac o ghiduşie/ Să joc şotron pe hârtie”.
Sunt poezii ale sensibilităţii pure, izvorâte dintro mare bogăţie sufletească şi din dorinţa de a-i face şi pe ceilalţi să simtă vibraţiile înalte ale dragostei.

„Ea-și pierde lumea, sau pe-a mea o lasă
Mă simt abandonat pe o pustie
De țărm uitat cu floare stacojie
Într-o tăcere caldă și mâloasă.”
(E ziua-n mine ca o moarte lentă, Ion Vanghele)

Poetul Ion Vanghele transferă creaţiilor sale puterea artistului care nu se cantonează în deplângerea hazardului , refulându-şi sentimentele în versuri. Iubiri trecătoare, pasiuni devoratoare, uitate sau care încă bântuie prezentul... Dar, ca orice spirit înalt, preferă beţia unei iubiri pierdute, mulţumindu-se că a îndrăznit: „Iubirile s-au stins insomniac.../ De-aceea mă îngrop acum în vers” (E ziua-n mine ca o moarte lentă). Deveniă mărturie vie a timpului trecut ireversibil, amintirea îl adânceşte în cuvântul scris, îi alină singurătatea. Eul care se zbate este ispitit de dorinţa de a reînvia trăiri latente. Armonia contopirii spirituale de altădată se deduce din dorul sfâşietor care îl mistuie obsesiv şi care îşi caută ecoul: „Pun întrebări mereu insomniace/ Dorului tău să îi mai aflu pulsul ”(Pun întrebări mereu insomniace). Uneori se aude chemarea ce se stinge pustie, stingheră, înăbuşită în imperiul tăcerii şi oferită ca ofrandă zădărniciei (Poate ca nu o să avem zăpadă). Au fost iubiri devorate rapid, apuse brusc, care lasă mereu în urmă ceva nerostit şi neîmplinit, ca o Apocalipsă metaforică, în care fiecare trebuie să-şi asume condamnarea (Prin trecătoare, curge iasomie).
Poetul surprinde diverse ipostaze ale iubitei: femeia - ispită, devenită delirul minţii: „Tu ești mereu a inimii dogoare/ În mine iadul își stârnește focul”(Tu esti mereu a inimii dogoare); femeia-blestem care i-a strecurat in suflet dulcea arsură a patimii căreia i-a rămas subjugat: „Te pierd în adevăr și în minciună / Tu cea frumoas-a cerului blestem”(Izvoare trec prin noi neiertătoare); femeia conştientă de senzualitatea sa (Clipești șăgalnic parcă-s zbor de fluturi); femeia frumoasă, potenţială pradă a ochilor flămânzi (Nu am să trag în păsări cântătoare), femeia stapânită de o plăcere patologică de a jongla cu viaţa celuilalt (Ea se uita cu ochi perverși).
Unele poezii transmit fiorul rece al unei lumi în care credinţa capitulează în faţa tentaţiilor josnice şi intereselor mărunte. Cele două perspective asupra Divinităţii: cea a unui Dumnezeu care încearcă omul pentru a-l ajuta să se definească: „Ne încearcă Dumnezeu hapsân”( Vina nu se spală de rușine) şi Deus otiosus: „Copii care mai tremură de foame/ Uitați de soartă, fără nici un nume/
Și chiar de Dumnezeul care doarme”( De realități e prea sătul săracul).
Poetul incearcă să-şi depăşească sinele prin actul creator în care surprinde esenţa trăirilor. Sondează în adâncul fiinţei sale, metamorfozând în versuri dureri, amintiri, patimi, stropi de fericire.

(Denisa Ganea - Popa)

o iau la pas(solitude)

o iau la pas
prin orașul de foc
soarele se scurge
în galerii
șobolani putrezi
îngroașă obrazul zgomotos al morții

inimă-podoabă funerară
zdrențuită
nu te mai zdrobi
(și sufletului din palme
îi cresc alte ramuri
mult mai fibroase)

eu mă ascund
în răcoarea nopții(să nu mă mai vadă nimeni sau Niciodată)
homleri murdari
alungă câinii

și?

atunci?

îmi iau viața înapoi
între degetele uscate
........................................
o iau la pas

inimă albă

my body gray

scattered waves get angry with you sacrifice Solitary

my hand always mourning over billows fierce sand storm blowing new wilderness beyond the horizon of time I stretched my fingers steel-reinforced shields undying support and I smiled empty hourglass smashed into fists fate

I kept the shadows and glimpses of eastern white pulsing heart on one cheek clown am today if I wait in masks paraded

I can find more than faces

trupul meu cenușiu

risipit in valuri mâniate                                                                                                                                                                  
aduc ție jertfă solitară

mâna mea pururea cernită                                                                                                                         peste talazuri suflu furtună aprigă de nisip                                                                                                    noul pustiul al timpului de dincolo de zare                                                                                                                                                                                    
întins-am degetele mele nemuritoare                                                                                                        scuturi oțelite sprijin zâmbirilor deșarte și                                                                                                     am zdrobit clepsidre în pumnii sorții

am păstrat umbre și frânturi de răsărit                                                                                                       inimă albă pulsând pe                                                                                                                                  un obraz de clovn                                                                                                                                      sunt azi                                                                                                                                                    dacă m-aștepți                                                                                                                                              în măștile plimbate

peste chipuri mă poți găsi

coboară zeii

andromeda își dezvelește impudic
brațul de fecioară cu unghii încovoiate
quasari mă absorb cu zdrobiri de oase
mă plâng apusului de durerile
sparte în scrâșnet de cobză
păpușile iadului își mângâie cu
brațele rupte buzele înalbăstrite
de florile păcatelor
ah aceste mâini adânc pierdute
în mângâieri deșarte
îmi iau umerii înapoi
mă așez pe malul zidului dărâmat și
îmi sorb degetele de parcă aș soarbe
dintr-o narghilea
uitată vrăjitoare a pădurilor virgine
te strig
te caut
te alung
mă nasc și mă omor
zeii coboară
din pântecul luminii
din măduve de chiparoși
cu cazmale oțelite
desprind ochilor mei geana
închisă
închisă/deschisă
deschisă și adormită
pe un trup absurd cu fructe sfârtecate
la căpătâi coifuri de aur
femei
femei
femei și-un gust amar

dar

dar
într-o zi,
mi-am cumpărat
de prin talcioc
un hârb de viață,
cu ață o târam în umbra mea.
ce sunet trist!
ce inimă cu spini de trandafir
înfipți în față!!!
ce vă uitați și voi, așaa?
acum, nu mai e hârb,
acum, e viață,
și parcă seamănă,
cumva,
cu viața mea...

în caeapacea mea

în carapacea mea de plumb
gânduri de sare mă cuprind și simt cum
mă destram
cum nu îmi mai aparțin cum
altcineva mă locuiește
mă trăiește
închizând odăile interioare
mă strânge la piept ca
pe-o păpușă dezmembrată de cristal îmi
mângâie obrajii adânc săpați de urmele hârtiei îmi
coase rochie de stele
îmi frânge marea la picioare și
îmi țese pânze de păianjen
împrejurul gurii sunt verdele
pădurilor tropicale
sunt fiica rătăcită a lui manu și mă revărs
în sunet de legendă
cântec nocturn nesolitar
ca o știmă nenăscută din apele mâloase-pod ascuns
trăirilor deșarte
și eu
și tu
un cimitir cu nuferii în floare
purtâm pe umeri constelații
sprijin ostenit zâmbirilor zdrobite
în pumni de sticlă
avem umbre de nisip/frânturi nedecupate din râsete sumare

dragă stanley

îți scriu de aici din cercul norilor de foc
păsări gigantice se rotesc
adulmecând pământul cu
ciocuri de cristal
străpung întunericul de
granit al cetății desenând focuri
focuri contrafăcute -focuri vii
nestăvilite zboruri în neant
va curge noapte
hmmm va curge-n cupe luminoase
străvezind neîncetat avidă
așternându-și trena-
pace eternă-
peste mormintele de flori nu
mai există nevoia
de mai bine***

n-ai grijă stanley
te voi adormi
te voi dar
lasă-ți o vreme inima
să ți se zbată în țărână și
coase-mi ariplile-n talpă
să îți topesc apusuri în tablouri

de peste lumi

din obrazul fleșcăit
al disperării storceam
lacrimi de bronz
săpate cu stropi de sânge
(plămadă a morților fade
cu umărul gol)
pic și pic
pic
suferinde ca bolovanii șlefuiți
cad zgomotos în burta nopții
neminunat descântec
trecător prin gura
asta de cer care
mă înghite
mă înghite cu sughițuri împrumutate
de peste lumi

ardeam și coboram

în câmpul rochiei mele
negre înflorea îngerul galben
tot mai galben
tot mai galben
smuls din tăcere
cu zâmbet / licărire de noapte
ca „o făclie aprinsă în lumânările de Paște”
ardeam
ardeam și coboram trepte
în adânc
treaptă cu treaptă
cu treaptă
-ecou- de sângerisipit în trupul nevlăguit
al mării

(des)cântec

vântule, cuvântule,
ninge-mă cu flori de soare,
stinge-mi trupul în izvoare,
răcorește-mă cu sete
ielele să mă îmbete,
sparge-mi norii cei de gânduri și
învârte-mă în rânduri,
sfori de timp să mă închinge
zori de ziuă să mă strige.
scapă-mă de umbra mea
să pot nopții-a-mă-nchina,
unduiește-mă în gene ca
iubirea să mă cheme,
să mă scuture-o furtună,
să mă-nghită luna-lună,
luna-lunii luminoasă,
simt,
durerea mi-o apasă.

hai, răstoarnă-mi ploi de stele
să mă înfășori în ele,
să mă-ntorc și din mormânt,
neființă-n zbor de gând.

ma infasor pe stalpul de fum

ma infasor pe stalpul cel de fum ca iedera
albastra
trec pe langa
sentimente expirate
atarn in pomul facerii
de vaiete prelungi
invart cu degetele
incovoiate
in tigaie si
ma stoprsc cu jar
ii strig himerei
de dupa linia conturata
pe obrazul mortii :
arzi, iubire,
arzi!!!
ce mama dracului!
doar suntem singuri...

Lansare cartii, 4 august, ora 11- la muzeul Sadoveanu-IASI

Va asteptam cu drag!

http://universulprieteniei.forumgratuit.ro/t661-lansare-de-carti-la-marginea-tacerii-de-doina-neculce-vade-mecum-antologie-versuri-sase-poeti-contemporan-contraria-rameel-si-dorina-neculce#8786