târând umbra altcuiva

fug împleticindu-mă pe un
culoar puternic iluminat
izbindu-mă de formele unor
chipuri de apă de ce oamenii
trăiesc mai puțin decât lucrurile lor mă
întreba fratele meu odată la trei metri de sub pământ
iarba se nerușinează să crească nebună spintecând burta țărânei
înalță mâna aspră printre morminte e liniște o liniște amestecată cu murmure prelungi
limbile ei ascuțite ies și tot ies crescând înalte ca niște ființe neroditoare par a chiui de bucurie printre bălării

da
da
îmi strigă cineva urcat pe spinarea uscată a nopții vișinii s-au uscat cântând
pe când tu te bucurai că ai câștigat erai convinsă că ai câștigat dar de fapt ai pierdut prea curând câștigurile astea imediate îți mușcă din creștet

dar lasă
trec peste asta târând în urmă umbra alcuiva
îmi dau seama de asta
pentru că eu nu aveam
coroana atât de rotundă
ignor aspectul pe care îl
consider mai puțin important
am uitat să îți spun că fac parte din categoria oamenilor obișnuiți
mie nu are cum să mi se umple
așa pe nesimțite pieptul cu flori de tei
doar câmpul rochiei mele(și uite un lucru foarte ciudat)
când mă gândeam la tine
a înflorit
de-adevăratelea fluturi cu aripi plăpânde viu-colorate
nu desenați
nici decupați
îmi pătrund prin ochii larg deschiși
apoi se eliberează nestingheriți prin colțurile gurii/surâd/ simțind un gust amar
las omida cu ochelarii imenși să mi se dezmeticească în creier
sigur
curând își va da seama că e un fel de fluture captiv în mine
precum eu sunt prizonieră în propria mea crisalidă și
doooamne
oare o să mă elibereze odată?
(mă refer la kant sau poate la proust- el căuta mereu timpul
eu-doar mi l-am pierdut)
întind primăvara asta până la maximum
prăvălind un zid iluzoriu peste perfecțiune

dumnezeu scrie ceva în grabă
izbindu-ne unul de altul
noi zornăim metalic/oameni de tinichea

mai lasă-mi o noapte foarte albă doamne
să pot sorbi din lacrima celui adormit și
facă-se precum e voia ta

oooo nebunie a gândurilor fără de culoare
oooooooooo cuvinte destrămate pe un cer fără de margini
tu voluptate cu gura spartă în dangăte de clopot ruginit

fantomele aleargă prin mine
fac semne și eu privesc insistent plângând în
ochii copilului de odinioară o să mă mai cunoști tu, oare?