de la o vreme nu mai fac nimic
doar aștept ceața
nu s-a mai ridicat
de pe râu
e din ce în ce mai densă
năluci plutitoare zac în nourii de fum și
e foarte foarte frig
umezeala a început să
îmi roadă din oase
cu colții ascuțiți
de hienă nesătulă
eu încă mai plantez trandafirii
în apele tulburi
zăresc spinările rotunde ale
crocodililor de ceară
degetele noastre descărnate
uneori se ating
eu chiar am învățat să strivesc
unele clipe
în jumătăți de eclipse
mi se conturează fața
tremurându-mi umbra veșnic rătăcitoare
peste cadranul de nisip
dar poți să mă uiți, stanly,
nu te mai gândi
fâșiile astea din ierburi acvatice
nu s-or mai preface în corzi de vioară și...
auzi, tu, oare, zorii?
în mine-și cântă simfoniile
pe rând...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Vara, uneori, când se făcea duminică dimineaţa, tata ne îmbrăca frumos şi ne suia în căruţă ca să ne ducă la bunica de la Mileanca. Era c... -
1.ca o cassandră despletită îmi torc cel din urmă caier aşezată la umbra crucilor lipind poeme îndulcite pe faţa umbrelor de br...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu