din înaltul cerului orașul
cu străzile de sticlă și
copacii de aur coboară în sunete
divine clepsidrele-mi nebune
bat timpul secundar amestecând
vecerniile picătură cu picătură se
scurge râul aprins în umbrele nopții
atârnă mâinile mele de plumb
oameni de vată cu fața cusută
cu fruntea răvășită
cu ochii de sânge se scaldă-n rafale de vânt
îngropându-mi ciobul albastru în inimă
la temelii rod carii și ploaia nu mă oprește
furtuni nu mă mai clatină (tu lume descoase-mă
cu vârfuri de ace ca pe o cârpă vopsită)
lasa-mi doar pașii să mi se stingă
în sunete sacre
pieptu-mi primește
în scrâșnete amare
norul de sulițe și
nu e prea mult
nici prea curând
urletul meu n-adoarme pe trepte
se-nalță
se-nalță
dospește suflă
suflă-mi în aripi femeie nătângă
cu larimi de mir și gene de funii
pribege într-un ocean fără de ape fără de luntre fără de suflet sau mormânt
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu