Iubirea lui durea mult.
Se lăsa o clipa doar spre ea, ca o pâlpâire uşoară deasupra sufletului ei, doar atât cât să-i vadă cutele acelea, adânc săpate de o cuminte aşteptare….Apoi, vanitos din fire, îşi lua răcoarea de pe tâmplele ei arzânde, îndreptându-şi trupul zidit cu mare migală spre alte, alte femei, cărora le închina viaţa lui de rutină…cu acel “ceva” sălbatic în privirile-i languroase de cuceritor al fortăreţelor medievale…
Pe ea o sacrifica, pentru că se cerea sacrificată.Îl revolta iubirea ei nechemată….nedorită şi totuşi uneori o striga…nici el nu ştia de ce…o striga din obişnuinţă sau doar ca să o umilească.
……………………………………………………………………………………………………
Ea era nepermis de sensibilă…
O “victimă” sigură de care uneori mi-e milă, gândea el…
O credea prostă, chiar sub medie, o devoratoare de iluzii pierdute demult, care-şi ascundea lacrimile sufletului în vorbe goale, poleite cu migală, încă din nopţile acelea albe când cerul părea că se destramă peste ei şi stelele cer mângâieri ascunse.
Ştia că e “slabă” în prezenţa lui, dar se simţea bine încorsetat în gândurile ei şi n-ar fi destăinuit nimănui starea aceea de bine…care i se părea înjositoare…
Se voia doar stăpân peste un trup …doar stăpânise atâtea trupuri, aproape şlefuite în marmură, încât trupul ei părea un obiect uitat la margine de drum.
Îşi şoptea adeseori:”îmi convine”, ea o să se întoarcă mereu şi eu n-o să îmbătrânesc niciodată…Ar putea să fie fântâna vieţii mele, nesecată, din care să mă pot adăpa continuu. Surâdea comparaţiei găsite, aşa cum surâzi unui vechi prieten întâlnit întâmplător.
Cum să o răsplătesc?
Dar oare nu am răsplătit-o? Sunt Ulisele ei modern…Mereu plecat pe alte valuri…
Cândva o să mă întorc la ea…N-am timp acum să o mângâi…Mă dor mâinile…Cioplesc prea mult în piatră. Vreau să-mi desăvârşesc opera…Piatra nu se lasă uşor modelată. E dură. E un alt material…Ea e moale…o pot crea după bunul meu plac…Şi s-a frecat la ochi, nu ca să-şi adune gândurile sau să-şi ceară iertare că n-o iubeşte, ci ca să-i desluşească mai bine chipul împovărat, chipul acela care i se dăruia necondiţionat în întunericul din ea…
Într-un târziu, Stanca s-a privit şi ea în oglindă şi nu s-a mai recunoscut : ochii erau umbriţi de o tristeţe în care te puteai pierde, părul îi încărunţise şi în jurul ochilor erau săpate adânc urmele deznădejdii trupului ei prea zbuciumat…
I s-a făcut milă de ea , de slăbiciune ei, de iubirea aceea pe care o hrănise din trupul ei şi care acum agoniza la capătul cerului. Parcă desluşea toate tainele vieţii aceleia ticăloase. Îi venea să plângă şi să răsufle adânc…tot mai adânc, de teamă ca sufletul să nu-i crape în mii de bucăţi. Mai voia să elibereze ecoul din răsunetul ei interior, să nu-i sfarme ferestrele casei pe care a clădit-o, sperând ca el să se oprească şi să o locuiască…
Îi venea să se certe, cu vorbe de ţărancă, să se întoarcă la rădăcini şi să-şi strige : la ce bun să-ţi pângâreşti trupul, când sufletul tău n-a mai fost tâvâlit prin mocirlă? La ce bun fumul asta de iluzii, manuscrisele pe care voit le pierdeai, crezănd că ai să scapi, când ele se întorceau mereu la tine?
Îşi aranja părul în oglindă, mângâindu-şi linia fină a obrazului şi gândea că nu a fost frumoasă niciodată şi totuşi un “altceva” a făcut-o cândva dorită…Oare era răsplata vieţii?…Cei lasaţi în urma de ea se rugau să nu se elibereze niciodată şi să-şi frângă disperarea în trupul lui?
Era ca într-un lanţ emoţional al slăbiciunilor…
Un frig şi o foame de el a început să-i pună stăpânire pe tot trupul…
Era linişte…
Luna s-a înfipt cu putere în cerul nopţii şi stelele parcă voiau să coboare clipocind într-o disperare complice.
Ce trist!
Nu-şi putea astâmpăra nevoia de prezenţa lui cu luna rece şi cu stelele astea care sclipesc albastru…
Orice iubire e o robie şi ea a obosit să-şi mai înjuge trupul…
De mâine, iubitul ei va fi doar dorul ei …
Apoi a căzut într-un somn adânc, fără vise, un somn cu care avea să se hrănească mult timp Stanca, femeia asta palidă cu doi nuferi zugraviţi pe obraz…
Se întreba uneori, cu lacrimi de cristal în colţul gurii:când o să se termine totul?
Dar viaţa trecea peste ea apăsat, tot mai apăsat…
Şi, adesea, o zgâlţâia tare de umeri, întrebând-o nepăsătoare:
-Mai trăieşti?
Dorina Neculce- CV literar- membră a Societatii Culturale Junimea 90 Iasi, membră a Academiei libere ,,Păstorel,,-Iași. Publicatii: 7 volume de poezii, doua de proză scurtă. aparitii in multe antologii dintre care 12 internationale Membră a Uniunii Scriitorilor din India, membră NWU din anul 2014. Membră EWCA http://www.writingcenters.eu/neculce-dorina Publica doua volume(unul de proza si unul de poezie) in Canada. dor_ina64@yahoo.com
duminică, 31 iulie 2011
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
amintiri
Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-...
-
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ...
-
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu