duminică, 17 iulie 2011

statică

mușc din umărul zilei
zorii se desprind alungând
cu un suflu argintiu stele
agățate de pulpa cerului
ca niște lampadare

tu stai și mă aștepți
pe marginea tăcerii
hlamida roșie îți atârnă
de-a lungul trupului trec săgețile
aruncate de ceata îngerească

destrami liniștea între degetele
fuior eu cobor scara
inimii mele
sunetul de orgă îi face bine

(în dimineața asta bătrânele
cernite ca niște umbre
coboară agale printre morminte
ocrotind în palmele uscate
lumina albastră și tot pășesc
îngrijorate că ar putea strivi
piepturile osoase)

făceam un zid în jurul tău
sărutam apăsat crusta care îți lipea
bucățile din trup
răsuflam ușurată pentru că distanța ne
devenea egală (de la femeie la bărbat)

lumina se făcea mai albă
tot mai albă sufletele noastre alunecau
răsucindu-se pe-același ghem
și respiram din aceeași porție de libertate
porii ni se dilatau vizibil
ne îmbibam cu zile și cu nopți
găsite pe o tarabă a sufletelor desperecheate

oamenii priveau prin noi înspre apus
păsările ne conturau cu ciocurile ascuțite
o altă copie de viață

Niciun comentariu:

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor...