lacrimi de sare varsă peste râurile sacre
manechinele când bat în ziduri
cu pumnii încimentați
Tu, Tată, ne îndemni să răsădim iedera
la temelii
să ne înălțăm desculț
prin spicele aurii și să culegem sufletele coapte
din copacul facerii
să le așezăm în sicrie sclipitoare
cu care să putem lumina
gura cerului aplecată ca o
arcadă cu îngeri măsluiți
asupra noastră
sfârșitul de veac nu suflă nici dinspre miazăzi și
nici dinspre miază noapte
eu nu mă cutremur niciodată primăvara
e doar freamătul frunzelor de-argint care ne pâlpâie
prin trupuri
și iar ne răstignim în dangătul de clopot al vecerniei
(cui lângă cui) cu brațele întinse
ca niște cruci înfipte
în ferestre
ascultăm cu urechea
lipită de lutul galben
cleios
cum se rostogolesc ecourile vii
din alte vremuri păstrate
cu aripile împleticite cu
buzele strânse
pășind încurcat peste
umbrele noastre
sau poate peste amintirile noastre
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu