joi, 28 iulie 2011

Tu, Tată...

lacrimi de sare varsă peste râurile sacre
manechinele când bat în ziduri
cu pumnii încimentați
Tu, Tată, ne îndemni să răsădim iedera
la temelii

să ne înălțăm desculț
prin spicele aurii și să culegem sufletele coapte

din copacul facerii
să le așezăm în sicrie sclipitoare

cu care să putem lumina

gura cerului aplecată ca o

arcadă cu îngeri măsluiți
asupra noastră
sfârșitul de veac nu suflă nici dinspre miazăzi și
nici dinspre miază noapte



eu nu mă cutremur niciodată primăvara
e doar freamătul frunzelor de-argint care ne pâlpâie
prin trupuri

și iar ne răstignim în dangătul de clopot al vecerniei
(cui lângă cui) cu brațele întinse
ca niște cruci înfipte

în ferestre
ascultăm cu urechea

lipită de lutul galben
cleios
cum se rostogolesc ecourile vii

din alte vremuri păstrate
cu aripile împleticite cu

buzele strânse
pășind încurcat peste

umbrele noastre
sau poate peste amintirile noastre

Niciun comentariu:

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor...