am adormit în casa neliniștilor tale
clipele mi-au încuiat visul în mijlocul tăcerii
albatroșii îți strigă sufletul pierdut
prin trupul ascuțit al scoicilor
caut
luceferii înecați în frumusețe
acolo este locul despre care ne povestea bunica
locul de dincolo de geamanduri în care
am ascuns izvoarele de lacrimi
ți-s ochii goi în larg deschiși
auzi?
se sparge zidul plângerii
dar lasă-ți obrazul peste umăru-mi de piatră
mă poți striga o dată
încă o dată
și mâinile se dispersează
în arbori cu frunze de mătase
fuioare care se torc fără de deget
și țes lumina în firele de timp
încătușez o fărâmă de iris tatuat pe umărul meu rotund
păianjenul își oglindește crucea
în pânza lunecoasă a icoanei
care mi-a crescut
în suflet
am adormit
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu