sufletele noastre se scurg alene
peste porțile înserării se lipesc de pereții reci
ai cerului unde nu se odihnește nimeni
niciodată
Omul stătea cu spatele rezemat
și simțea cum îi cresc rădăcinile în sarcofagul
încăpător pulberea de trup primenea pasărea de ceară
intrată fără de știință pe sub coastă
și trage cu sete fumul înecăcios care îi taie calea
în linii măiestre
(nu sta pe gândurile tale
ca pe o movilă mișcătoare omule de lut)
brusc lumânarea își arata limba ascuțită
parcă vorbea despre proorocii mincinoși care or să vină
cu funii groase gata împletite într-o singură noapte
în care or să ne șteargă stelele cu degetele lor umezite
în sângele proaspăt ne vor spune adevăruri alterate
pe umerașul modern atârna cămașa însângerată
în dreptul coastei tribunii își cos durerile cu firele de foc
exact acolo unde a bătut ultima dată
Ceasul Lumii
haine cernite îmbracă îngerii în ceruri
atârnă ghirlande din flori albe la ferestre
și își înfundă urechile cu dopuri de lemn
să nu mai audă cum scrâșnește cuiul pierdut
flămând adânc în carnea care a fost
și încă e
a noastră
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu