alea jacta est

o caut pe luli și palmele ei reci
din care să beau apa cristalină
-apa aceea a uitării-
luli a plecat într-o seară prin
râul oglinzii metafizice și nu s-a mai întors
decât pasărea cu aripile despicate
îmi numără zilele din trei în trei
s-așază în sânul meu stâng
înfinge adânc gheara
să-mi culeagă
urme de rouă de pe buze

pe sânii mei se prăvălesc multe cuvinte
stârnite de o durerea ascuțită
lamă strălucindă în stropi de mătase

lângă tine a rămas doar femeia acoperită
de mantia înserării

eu mă fac ghem
strâng pasărea în mine
acolo îi jumulesc penajul
mă umplu și dau pe dinafară
scuip pene de vultur

dar mă gândesc la rochia de catifea verde
pe care o să mi-o dăruiești
la întoarcere n-o fi oare prea târziu?

fixez obsesiv toate crucile din
cimitir poartă același nume

mestec grăbit și arunc

alea jacta est
strigă cineva iar am câștigat
doamne
bărbatul din coaste îmi ticăie

bătrânul chronos își strânge la pieptul scheletic
ceasul
ca pe-un copil
lăsând doar umbra
la mine-n spate
o văd pe luli în râul rece din oglindă
întinde palmele și sorb după mult timp
apa aceea proaspătă
-apa iertării-