în gândul lui Pip(atâția pași tăiați din stâncă)

camera era veche și goală,
mirosea bătrânește a moarte.
Pip a ieșit așa precum a şi intrat,
cu fragi proaspeți. pe buze
îmi decupa imagini cu păpuși fără de capete
din ziare foarte vechi. mi le aranja cu grijă
pe o pânză aspră, cenușie, le mângâia tăieturile adânci,
cicatrizate.

atunci am văzut pentru prima oară
amintirile însângerate
crescute în câmpul fără de sentimente,
aș fi putut muri dacă nu ai fi tras capacul
pe dedesubt
ca pe o oglindă convexă în care se scăldau chipuri diforme.

voiam să mă vadă altcineva,
tu, oricum ciopleai fără să-ți pese florile de piatră
și piatra prindea viața. pe creștet ţi
se lăsau umbrele adânci.
........................................................................
dar ce tot îți vorbesc eu în limba asta necunoscută,Pip?
vezi, întotdeauna mi-a păsat de tine, chiar dacă nu te-am privit niciodată
și dacă pasărea o să mai vrea să își înalțe imnul de măiastră
în pieptul meu,
tu ai putea să-i spui că arcadele acelea somptuoase
erau trupul meu,
și...ecourile, rătăcite prin câmpul nemărginit, erau viețile noastre,
nedespărțite.
................................................................................
din patefon scâncea o voce înfundată şi tocită...
bluza mea se descheia îndelung,
pe acolo îmi intrau tufele de măceș cu mirosul lor amețitor.

în toamna asta cernită
am să te las să îmi privești
în palmele rănite
și nimeni nu o să ne mai stea prin preajmă.

-uite şi banca,
stai lângă mine...
eu doar adun nourii în poală,
mâine o să plouă obositor și tandru, dar
peste piepturile noastre vor trece atâția pași
tăiați din stâncă...

(ce credeai, fecioarele de lut
mai pot avea sâni calzi  şi
coapsele de ceară?)