un ochi aprins în frunte

ai putea fi jertfa mea
de ape cu irișii albaștrite urmăresc hipnotic
ai genele din frunze răsfirate
ca niște fluturi adormiți
pe culmea de răcoare

îmi sprijin obrazul umezit
de zidul viu al nerăbdării
mi-am tocit ghearele
tot bătând/numărând în piatră

nu vreau să te mai pierd
și stau la pândă și te aștept
să îmi pătrunzi în suflet
ca o lăcustă înflămânzită

dar mi-ai crescut
ca o altă haină pe dedesubt
acolo unde rana înflorea
în oasele albite m-am strâns
și ți-am lăsat pe mal numai tăcerea
să-și plimbe limba de reptilă
c-un ochi aprins în frunte
și celălalt deschis în talpă

și orbul...de ce n-ar fi

dâra de lumină îmi arăta un amalgam
de chipuri sidefii...

din ce-i făcută lumea asta,
lumea de-aici, lumea de dincolo?

îți amintești?

eram goliți de pene și
te țineam de mână să-mi simți
pielea umezită de șopârlă

ne-asemănam cu niște zâmbete stinghere
uitate pe trotuar

-nu e nevoie să te închircești
în umbra mea ca-nrt-o cunună, zic,
așează-te tăcut și meditează:
„oare iubirea de frunză, iarbă, larvă
sau furnică, nu e un semn al nemuririi?
nebunilor de te alături, nu treci cu ale tale coaste
prin săbiile ascuțite?
și orbul, din cușca lui de veghe,
de ce n-ar fi iuluminatul
acestor timpuri putrezite
cu crengile crescute pe sub
brațe?”

trag fulgerul pe față

ceasul meu o lua mereu înainte
când te zăream alergând

îți puneam piedică
să ne sincronizăm timpurile
știam că aveai nevoie
de plierea mea

tu alergai fără să-ți pese
spre nicăieri…

îți urmăream
de după aceeași perdea veche, roasă de molii,
ieșirea din casă,
erai obosit, cu chipul răvășit de timp
purtai cămașa pătată
de o dorință
ascunsă în buzunatul de la piept

băteam în geam și
doar îți arătam ceasul,
ca tu să îmi oprești timpul
sau să-mi mai scrii pe cer
anostele bilețele de dragoste

îmi pui pentru o secundă
inima în piept…

ceasul meu o ia înainte

alergi cu tălpile goale
pe nisip ca să îmi simți bătăile
sacadate
ale pleoapei mele atârnânde

-e timpul copilăriei mele, îți zic,
și-mi trag fulgerul pe față…

Stanca

Iubirea lui durea mult.
Se lăsa o clipa doar spre ea, ca o pâlpâire uşoară deasupra sufletului ei, doar atât cât să-i vadă cutele acelea, adânc săpate de o cuminte aşteptare….Apoi, vanitos din fire, îşi lua răcoarea de pe tâmplele ei arzânde, îndreptându-şi trupul zidit cu mare migală spre alte, alte femei, cărora le închina viaţa lui de rutină…cu acel “ceva” sălbatic în privirile-i languroase de cuceritor al fortăreţelor medievale…
Pe ea o sacrifica, pentru că se cerea sacrificată.Îl revolta iubirea ei nechemată….nedorită şi totuşi uneori o striga…nici el nu ştia de ce…o striga din obişnuinţă sau doar ca să o umilească.
……………………………………………………………………………………………………
Ea era nepermis de sensibilă…
O “victimă” sigură de care uneori mi-e milă, gândea el…
O credea prostă, chiar sub medie, o devoratoare de iluzii pierdute demult, care-şi ascundea lacrimile sufletului în vorbe goale, poleite cu migală, încă din nopţile acelea albe când cerul părea că se destramă peste ei şi stelele cer mângâieri ascunse.
Ştia că e “slabă” în prezenţa lui, dar se simţea bine încorsetat în gândurile ei şi n-ar fi destăinuit nimănui starea aceea de bine…care i se părea înjositoare…
Se voia doar stăpân peste un trup …doar stăpânise atâtea trupuri, aproape şlefuite în marmură, încât trupul ei părea un obiect uitat la margine de drum.

Îşi şoptea adeseori:”îmi convine”, ea o să se întoarcă mereu şi eu n-o să îmbătrânesc niciodată…Ar putea să fie fântâna vieţii mele, nesecată, din care să mă pot adăpa continuu. Surâdea comparaţiei găsite, aşa cum surâzi unui vechi prieten întâlnit întâmplător.

Cum să o răsplătesc?
Dar oare nu am răsplătit-o? Sunt Ulisele ei modern…Mereu plecat pe alte valuri…
Cândva o să mă întorc la ea…N-am timp acum să o mângâi…Mă dor mâinile…Cioplesc prea mult în piatră. Vreau să-mi desăvârşesc opera…Piatra nu se lasă uşor modelată. E dură. E un alt material…Ea e moale…o pot crea după bunul meu plac…Şi s-a frecat la ochi, nu ca să-şi adune gândurile sau să-şi ceară iertare că n-o iubeşte, ci ca să-i desluşească mai bine chipul împovărat, chipul acela care i se dăruia necondiţionat în întunericul din ea…

Într-un târziu, Stanca s-a privit şi ea în oglindă şi nu s-a mai recunoscut : ochii erau umbriţi de o tristeţe în care te puteai pierde, părul îi încărunţise şi în jurul ochilor erau săpate adânc urmele deznădejdii trupului ei prea zbuciumat…
I s-a făcut milă de ea , de slăbiciune ei, de iubirea aceea pe care o hrănise din trupul ei şi care acum agoniza la capătul cerului. Parcă desluşea toate tainele vieţii aceleia ticăloase. Îi venea să plângă şi să răsufle adânc…tot mai adânc, de teamă ca sufletul să nu-i crape în mii de bucăţi. Mai voia să elibereze ecoul din răsunetul ei interior, să nu-i sfarme ferestrele casei pe care a clădit-o, sperând ca el să se oprească şi să o locuiască…
Îi venea să se certe, cu vorbe de ţărancă, să se întoarcă la rădăcini şi să-şi strige : la ce bun să-ţi pângâreşti trupul, când sufletul tău n-a mai fost tâvâlit prin mocirlă? La ce bun fumul asta de iluzii, manuscrisele pe care voit le pierdeai, crezănd că ai să scapi, când ele se întorceau mereu la tine?
Îşi aranja părul în oglindă, mângâindu-şi linia fină a obrazului şi gândea că nu a fost frumoasă niciodată şi totuşi un “altceva” a făcut-o cândva dorită…Oare era răsplata vieţii?…Cei lasaţi în urma de ea se rugau să nu se elibereze niciodată şi să-şi frângă disperarea în trupul lui?
Era ca într-un lanţ emoţional al slăbiciunilor…

Un frig şi o foame de el a început să-i pună stăpânire pe tot trupul…

Era linişte…
Luna s-a înfipt cu putere în cerul nopţii şi stelele parcă voiau să coboare clipocind într-o disperare complice.

Ce trist!
Nu-şi putea astâmpăra nevoia de prezenţa lui cu luna rece şi cu stelele astea care sclipesc albastru…
Orice iubire e o robie şi ea a obosit să-şi mai înjuge trupul…

De mâine, iubitul ei va fi doar dorul ei …

Apoi a căzut într-un somn adânc, fără vise, un somn cu care avea să se hrănească mult timp Stanca, femeia asta palidă cu doi nuferi zugraviţi pe obraz…

Se întreba uneori, cu lacrimi de cristal în colţul gurii:când o să se termine totul?

Dar viaţa trecea peste ea apăsat, tot mai apăsat…
Şi, adesea, o zgâlţâia tare de umeri, întrebând-o nepăsătoare:
-Mai trăieşti?

în gândul lui Pip(atâția pași tăiați din stâncă)

camera era veche și goală,
mirosea bătrânește a moarte.
Pip a ieșit așa precum a şi intrat,
cu fragi proaspeți. pe buze
îmi decupa imagini cu păpuși fără de capete
din ziare foarte vechi. mi le aranja cu grijă
pe o pânză aspră, cenușie, le mângâia tăieturile adânci,
cicatrizate.

atunci am văzut pentru prima oară
amintirile însângerate
crescute în câmpul fără de sentimente,
aș fi putut muri dacă nu ai fi tras capacul
pe dedesubt
ca pe o oglindă convexă în care se scăldau chipuri diforme.

voiam să mă vadă altcineva,
tu, oricum ciopleai fără să-ți pese florile de piatră
și piatra prindea viața. pe creștet ţi
se lăsau umbrele adânci.
........................................................................
dar ce tot îți vorbesc eu în limba asta necunoscută,Pip?
vezi, întotdeauna mi-a păsat de tine, chiar dacă nu te-am privit niciodată
și dacă pasărea o să mai vrea să își înalțe imnul de măiastră
în pieptul meu,
tu ai putea să-i spui că arcadele acelea somptuoase
erau trupul meu,
și...ecourile, rătăcite prin câmpul nemărginit, erau viețile noastre,
nedespărțite.
................................................................................
din patefon scâncea o voce înfundată şi tocită...
bluza mea se descheia îndelung,
pe acolo îmi intrau tufele de măceș cu mirosul lor amețitor.

în toamna asta cernită
am să te las să îmi privești
în palmele rănite
și nimeni nu o să ne mai stea prin preajmă.

-uite şi banca,
stai lângă mine...
eu doar adun nourii în poală,
mâine o să plouă obositor și tandru, dar
peste piepturile noastre vor trece atâția pași
tăiați din stâncă...

(ce credeai, fecioarele de lut
mai pot avea sâni calzi  şi
coapsele de ceară?)

Vitas - Lie, Ciocarlie

cai albi cu... copite nărăvașe

îmi amintesc și acum de acel cineva
doar apăsa butonul și se aprindeau multe stele
în copaci fremătau metafore șlefuite
de un stilou cu o peniță prea ascuțită
tu îmi scriai în palmă
apăsat
că m-ai iubit în lumina stinsă a aceleeași lumânări
cu mânecile suflecate și cu sufletul în palme
pe când prometeu ne ademenea cu semne vitale
să ne desfătăm prin focul lui sacru
nu se mai vedeau limbile aspre
care ne topeau sensurile poemelor din piele
tu chiar ai spart fereastra și mi-ai aruncat la picioare
dâra de cerneală
îmi șopteai să o suflu sau să îți pătrund iar în gânduri
cu pantofii catifelați să îți ascult poveștile
despre iubitele tale cu ochii cerniți și coapsele tari
despre așteptarea care ne creștea pe sub tâmplă
și despre o amăgitoare libertate

dar am strigat cu glas de clopot
și am aprins eu soarele atât căt să te pot privi în lumina difuză
a ultimei flăcări

da era ziua în care ceasul își împrăștia tic-tac-urile pe caldarâm
și eu mi-am zis bătând din picior:-un soare mă poate ucide ușor dar
el ar mai putea să mă iubească
o dată
în același tropot de cai albi
cu ... copite nărăvașe

din venele mele îngroșate

din venele mele îngroșate
își sorb vrăjitoarele  nebunia
piciorul amurgului își
pleacă genunchiul
rugând capul de șarpe să doarmă
sub lespedea cu mușchiul
proaspăt și verde
mă ascund
unghiile îmi cresc în piele
ca o carapace a neputințelor
presimt mirosul
acru nu am nevoie de lumină
frica de tine se amestecă prin noapte
fluturi cu capete de mort
îmi scormonesc aripile bolnave
ziua mi-e frică de plămânul șubred al orașului de plumb
prea scuipă oameni nevolnici pe trotuar
au zâmbete cusute în colțul gurii și
cicatricile hidoase le traversează
chipul
,,e doar un vas de lut
umplut cu spirit,, mă amăgesc
bătrânii legându-mi rănile
și eu și tu suntem
legați fără de zgomot
liniștea -dușman ne-a devenit

Tu, Tată...

lacrimi de sare varsă peste râurile sacre
manechinele când bat în ziduri
cu pumnii încimentați
Tu, Tată, ne îndemni să răsădim iedera
la temelii

să ne înălțăm desculț
prin spicele aurii și să culegem sufletele coapte

din copacul facerii
să le așezăm în sicrie sclipitoare

cu care să putem lumina

gura cerului aplecată ca o

arcadă cu îngeri măsluiți
asupra noastră
sfârșitul de veac nu suflă nici dinspre miazăzi și
nici dinspre miază noapte



eu nu mă cutremur niciodată primăvara
e doar freamătul frunzelor de-argint care ne pâlpâie
prin trupuri

și iar ne răstignim în dangătul de clopot al vecerniei
(cui lângă cui) cu brațele întinse
ca niște cruci înfipte

în ferestre
ascultăm cu urechea

lipită de lutul galben
cleios
cum se rostogolesc ecourile vii

din alte vremuri păstrate
cu aripile împleticite cu

buzele strânse
pășind încurcat peste

umbrele noastre
sau poate peste amintirile noastre

Ceasul Lumii

sufletele noastre se scurg alene
peste porțile înserării se lipesc de pereții reci
ai cerului unde nu se odihnește nimeni
niciodată

Omul stătea cu spatele rezemat
și simțea cum îi cresc rădăcinile în sarcofagul
încăpător pulberea de trup primenea pasărea de ceară
intrată fără de știință pe sub coastă

și trage cu sete fumul înecăcios care îi taie calea
în linii măiestre

(nu sta pe gândurile tale
ca pe o movilă mișcătoare omule de lut)

brusc lumânarea își arata limba ascuțită
parcă vorbea despre proorocii mincinoși care or să vină
cu funii groase gata împletite într-o singură noapte
în care or să ne șteargă stelele cu degetele lor umezite
în sângele proaspăt ne vor spune adevăruri alterate

pe umerașul modern atârna cămașa însângerată
în dreptul coastei tribunii își cos durerile cu firele de foc
exact acolo unde a bătut ultima dată
Ceasul Lumii

haine cernite îmbracă îngerii în ceruri
atârnă ghirlande din flori albe la ferestre
și își înfundă urechile cu dopuri de lemn
să nu mai audă cum scrâșnește cuiul pierdut
flămând adânc în carnea care a fost
și încă e
a noastră

până la capătul timpului

buze aftoase îmi desenează ceruri
tu îmi scrii cu ace înroșite în râul de sânge
poeme vii pe umărul rotund
port cuibul cald
în care îmi adorm puii
îi stropesc spre dimineața cu icnete prelungi
înfundate în hohote ascund zilele în nopți și
nopțile în lună plină
văd fețele sfinților balansând candele aprinse
ard clipe și adună fire de nisip în
cupe de argint ne fac semne că a mai trecut o vară
s-a prelins prin zidul iernii cu fulgi cenușii

sorb gustul mărului verde
ca pe un semn de întrebare
încadrat în puncte

omul bun este cea mai tristă amintiri îmi zic
intonând un cântec lugubru despre
umbra ta pe când mă dezbrăcam de piele și îmi trăgeam  genunchii mai aproape

mă dau de trei ori peste cap și mă
încurc printre culorile curcubeului
aș vrea să mă iubești ca la început îi spun copilului de
atunci
demult
când se aprindea liliacul
peste sufletul meu

și te-am așteptat până
la capătul timpul
ascunsă înapoia zidului de cuvinte

am adormit

am adormit în casa neliniștilor tale
clipele mi-au încuiat visul în mijlocul tăcerii
albatroșii îți strigă sufletul pierdut
prin trupul ascuțit al scoicilor
caut
luceferii înecați în frumusețe


acolo este locul despre care ne povestea bunica
locul de dincolo de geamanduri în care
am ascuns izvoarele de lacrimi
ți-s ochii goi în larg deschiși


auzi?
se sparge zidul plângerii
dar lasă-ți obrazul peste umăru-mi de piatră
mă poți striga o dată
încă o dată


și mâinile se dispersează
în arbori cu frunze de mătase
fuioare care se torc fără de deget
și țes lumina în firele de timp
încătușez o fărâmă de iris tatuat pe umărul meu rotund
păianjenul își oglindește crucea
în pânza lunecoasă a icoanei
care mi-a crescut
în suflet
am adormit

mi-a crescut o mască de fluture

grafica realizată de Liviu Smântânică
știu un loc aflat dincolo de
pleoapele de marmură
aici mă dezbrac de trup
și mă scufund în ape tulburi de oglinzi
mi-a crescut o mască de fluture
am antene străvezii
te pot detecta
de la adânci depărtări
aud bătăile înfundate
în coșul pieptului de lemn
un oarecine sculptează cu mișcări grăbite
mult așteptatul templu gothic
are intrări secrete fără ieșiri
să zaci ascuns pe tăblia trupului meu
cale de o veșnicie din răsărit  până-n  apus
în străfundul mărilor zbuciumate
sărutul aspru lasă urme
dar beau din apă
asfințită să te sting

CAD SUFLETE....

Dorina Neculce- Timp limitat

DORINA NECULCE. TIMP LIMITAT

Autorul articolului: Aurel Avram Stănescu Articol publicat la data de: 10.05.2011

http://confluente.ro/Literatura--Recenzii/Dorina_neculce_timp_limitat.html

În timpul limitat din ziua de astăzi ne grăbim să aflăm cât mai multe informaţii şi ar fi păcat să nu trecem şi peste cele două volume ale Dorinei Neculce, Lumea din oglindă, poezii şi Dacă aş putea străbate timpul, proză; volumele au fost publicate sub egida Asociaţiei Universul Prieteniei din Iaşi însoţite de o grafică impecabilă.

Privitor la lumea onirică a poeziei îţi dai seama de disponibilitatea autoarei de a visa alături de un cititor atent, îndemnându-l la reverii stranii care-i produc surpriza de a descoperi neliniştea şi receptivitatea unui om care vrea să afle cât mai multe despre lumea în care trăim. Poezia ei este normală, fără să fie extravagantă sau ieşită din comun prin intervale fulgerătoare care să-ţi facă mintea praf, ci cu termeni civilizaţi însă încărcată de metafore aşa cum îi stă bine unui cadru didactic.

De ce e atât de preferat albastrul? Există zeci de nuanţe: albastru cascadă, albastru de Himalaia, albastru mandarin, albastru de Prusia, albastru vis, albastru de munte, albastru de Sevres, gri, violet, liliachiu, indigou şi… nu-mi vin acuma prin minte altele. Nu sunt narcisist însă fără această culoare greu ar fi existat poezii.

Încă de la început poetesa se destăinuieşte /eu sunt poeta viselor albastre şi-am adormit în umbra mea/aruncând retoric întrebarea /eu sunt poeta fără stea, ştii? steaua mea ţi-am dăruit-o ţie/ şi concluzionând romantic /să-ţi odihneşti fantasmele în ea/căci numele mi l-ai strigat şi nu s-a mai întors la mine oricât de mult l-am aşteptat/ .

Pescăruşii, albatroşii sunt păsările preferate poate că şi în zborul lor amplu îţi dau iluzia unei plutiri printre misterioasele gânduri ce frământă umanitatea. Dorina Neculce, continuă lista mărturisirilor şi preferinţelor anotimpurilor simţindu-se bine în natura apropiată şi dorul ei de femeie împlinită. Ea include aceste surprize în prezentul relativ /apleacă-te spre mine, în astă noapte, mai lasă-mă să ies din viaţa mea, s- o pot privi din altă parte!/ şi cuprinsă de o pasiune scenică se dezlănţuie/atunci mă prefăceam într-o cămaşă învechită, să îţi ascund golurile adâncite în piept şi trăgeam perdeaua cutremurată până la celălalt capăt al păcatului/.

Fiecare poezie, fiecare vers e-un simţământ trecut, pierdut şi regăsit, /o cunună împăcată, să ne şteargă-n veci durerea, o iubire aşteptată, să trezească învierea/ şi cu patos fulminant îşi expune convingerea /iubesc, iubirile pierdute de alţii/ iar incertitudinile se răsfrâng în sensibilitate dusă până la exacerbare /Uneori nu îndrăzneşti… să mă aprinzi ca pe o ţigară… uneori mă ţii între degete, mocnesc/.

Iubirile surprind prin miresme romantice ca şi, subtilităţile instrumentiştilor în ultimă instanţă ale orchestrei şi dirijorului, transformând într-o melodie cantabilă tot volumul de versuri /sclipeşte viaţa. „în valul necuprins albastru îşi moaie aripa rănită acelaşi pescăruş sihastru”, şopteşte marea mulţumită/ . Până şi în cazuri extreme când semizeii sunt surprinşi în intimitate, hidoşi, înspăimântători de tainele ce le deţin,Dorina Neculce nu-şi iese din fire şi printr-un simplu gest aduce pacea / tu zeiţă hăituită de semizei fardaţi şi mâna mea vă-mprăştie nemurire pe câmpul de tăcere/ deşi înlăuntrul ei / plâng frunze ucise/ şi încurcă până la dispariţie /două statui agorafobe cioplite-n piatra celor două porţi ale piaţetei şi firul se destrăma într-o poveste/ .

Însă nu trebuie uitat ţelul, iubirea fără limite cântată în toate ocaziile, foamea de înţelegere şi armonie de care avem atâta nevoie înconjurându-ne cu versurile /nu-ţi stau în calea mult umblată, în şoapte să mă chemi, să ştiu că nu-s uitată/.

Dorina Neculce se încadrează pe linia poetică şi o glorifică. Sentimentul de împlinire a viselor pre şi post ulterioare din opera ei, îmbunătăţeşte comunicarea întrerupând discursul epic, moderându-şi afecţiunile, manifestând singurătatea expansivă şi veşnica speranţă, care imprimă un optimism sănătos… o poezie masacrând figurile de stil cu dezinvoltură,vioaie, exuberantă, comunicativă şi deschisă.

Textele în proză pulsează nostalgic de impacienţa amintirilor, de forţa sau moleşeala lor şi năvălesc peste cititor punându-i întrebarea… îţi aminteşti? ca şi cum ar fi un fapt de la sine înţeles pentru el.

Nuvelele sunt operate din condei în aşa manieră că deseori întâlneşti elemente de stil valoroase. Observăm paleta largă de nuanţări axate pe diverse teme, intromisia viziunilor tulburătoare asupra universului creat de ‘’domnişoara’’.

Proza Dorinei Neculce redă fantasmele copilăriei, reveriile amăgitoare amestecate câteodată cu Sfinţi, cu excepţia parodiei Amicul de pe Internet, şi al câtorva proze scurte şi poezii, cu tentă vag religioasă sau mitologică şi de analiză a amintirilor proprii. Impresionant episodul din Îmbrăţişarea înecatului, cu ideile ce au străbătut-o atunci, cu senzaţiile ce au cuprins-o şi nu au lăsat-o o bucată de vreme.

Scriitoarea nu e cuprinsă de remuşcările tinereţii în întâmplările narate ci doar le spune cu intenţia clară de a deconecta cititorul, cu gândurile din alte vremuri şi analizând faptele cu percepţia de astăzi.

Textele sunt mobilul, contează numai gândurile domnişoarei şi fac din ele povestiri pline de farmec. Dar copilăria rămâne în urmă, tematizarea se va schimba prin problemele concurenţei din liceu, repartiţiei, a locuinţei de mai târziu. În general este expusă viaţa reală, frustă care năvăleşte peste adolescenta de ieri şi ne fac părtaşi la frământările ei. Am remarcat respectul pentru cei mai în vârstă fapt îmbucurător pentru educaţia copiilor, adolescenţii de mâine.

Cărţile scriitoarei, se descoperă prin maniera de abordare a temelor, amintirile de neuitat surprind de multe ori, similar cu ale cititorului, dovedind cu prisosinţă că Dorina Neculce este un prozator înzestrat al povestirii.

Dorina Neculce nu poate fi inclusă într-un singur curent literar fiindcă le parcurge cu nerăbdare pe toate şi opera ei se cunoaşte că este rodul inspiraţiei de-o clipă sau de ce nu de-o viaţă petrecută în preajma literelor iar eu, pot spune că şi-a învins condiţia de poetesă cu talentul de povestitoare!



Aurel Avram Stănescu

pe partea dreaptă, oglinda este spartă

ieri mi-am amintit despre buzele tale sărate
cu miros de alge calde
și despre cum ți le umpleam seara
cu respirația mea de
felină cu ochi de cristal
inima crucii înfiptă în cuiele de lemn
tremura
cu numele meu atârnat în colțuri poate
o să ne fie cald poate o să ne fie bine ziceai tu
îndemnându-mă să visez diminețile albe cu flori împletite
în gânduri cuibărite în răsaduri vii căutam umbre prin catacombe
se arata fața pribeagă a vânzătorului de păsări fără aripi
și eu mă înveleam cu genunchii strânși sub cearceaful umed simțeam
valurile mării și miile de scoici
eliberate de trupuri
se încarnau pe sub unghii
sunt un turn de veghe uitat la răscrucile mărilor
cred că m-aș putea întoarce
să întind măcar o cursă de șoareci
picioarelor pribege le-aș apăsa umbra mea în talpă
ca pe un foc infernal
aș arde fără de scrum în vreme ce din gură mi-ar ieși vălătuci de
istorii mărețe culese de pe treptele templului aztec
pomul traiului de azi pe mâine
nu ar mai da roade
florăreasa cu șolduri deșirate o să ne așeze buchetele de fum alăturea de trupuri
pe tăblia aceea a păcatului am cunoaște moartea ca pe o virgina cu forme lăsate

dar eu încă mai las multe semne
întind mâna peste trupurile spiralate
cer o răsplată
respir
îmbrac armura
și o iau de la capăt
de la capăt ar trebui să mă recunoști
la mine-n frunte poposește ibis
pe partea dreaptă oglinda este spartă
pe aici se scurge mâna mea cu penelul topit în deget

e și asta o îndeletnicire lumească

în dimineața aceea am privit lumea
prin peretele de sticlă
se vedeau străzile forfotind și labirintul
își îngusta vizibil culoarul parcă simțeam
o sufocare în retină mi se conturau păsări
cu penajul argintiu am vrut să zbor mai departe
se contura asfințitul amestecându-și cerneala
cu sângele centaurului rănit într-o vorbă tăioasă

-nesăbuitule ai să mori am gândit eu
lăcrimând o picătură de otravă pe buze i
se odihneau fluturii amețiți de arșița zilei scurse
prin perdelele îngălbenite de la fereastra cerului

stau și acum îngrămădită în aceeași paranteză rotundă
îți dau explicații despre cum a murit bunica și cum a fost
ea primenită pe laiță de o vecină care a cerut drept răsplată
o găină şi oglinda afumată prin care o să admire eclipsa de soare

locatarul de dincolo mă urmărea de după gardul de nisip
strângea în brațele moi mijlocul clepsidrei încercă să îi dea
formă voluptoasă de femeie vulgară dezinhibată care sparge cuvintele în dinți
și aruncă limba ascuțită pe spatele amfitrionului cu profilul
mândru ce încă mai bea absint se plimba cu jojo pe chans elize
pentru a fi cool își mângâie sictirul de pe frunte

domnișoare proaspăt ieșite pe ușa pensionului franțuzesc îi
strigă din mijlocul mulțimii adunate :„ferice de pântecele
care te-a purtat, noica ar fi mândru de tine!”

închipuitul mesia râgâie mulțumit se plictisește repede de atâtea osanale
se ascunde în pânza tabloului rezemat de peretele meu de sticlă
și se balansează în hamacul pe care i-l țin îngerii cu fețe schimonosite de efort

(oooo aici e tărâmul de nicăieri ne tolănim la umbra lui
cezanne și putem citi liniștiți tratate de psihiatrie viața e chiar o porție de moarte)

sub un impuls de moment trag perdeaua peste umerii tabloului
și las ielele să dănțuiască în spatele râului de lângă dunga aceea albastră
literații scot ochii din orbite și aruncă înfuriați cu ei pe fereastră
țintind în ceafă câinii comunitari
e și asta o îndeletnicire cât de cât lumească

misionara: statică

misionara: statică: "mușc din umărul zilei zorii se desprind alungând cu un suflu argintiu stelele agățate ca niște lampadare crescute din pulpa cerului tu..."

statică

mușc din umărul zilei
zorii se desprind alungând
cu un suflu argintiu stele
agățate de pulpa cerului
ca niște lampadare

tu stai și mă aștepți
pe marginea tăcerii
hlamida roșie îți atârnă
de-a lungul trupului trec săgețile
aruncate de ceata îngerească

destrami liniștea între degetele
fuior eu cobor scara
inimii mele
sunetul de orgă îi face bine

(în dimineața asta bătrânele
cernite ca niște umbre
coboară agale printre morminte
ocrotind în palmele uscate
lumina albastră și tot pășesc
îngrijorate că ar putea strivi
piepturile osoase)

făceam un zid în jurul tău
sărutam apăsat crusta care îți lipea
bucățile din trup
răsuflam ușurată pentru că distanța ne
devenea egală (de la femeie la bărbat)

lumina se făcea mai albă
tot mai albă sufletele noastre alunecau
răsucindu-se pe-același ghem
și respiram din aceeași porție de libertate
porii ni se dilatau vizibil
ne îmbibam cu zile și cu nopți
găsite pe o tarabă a sufletelor desperecheate

oamenii priveau prin noi înspre apus
păsările ne conturau cu ciocurile ascuțite
o altă copie de viață

iubirea mea a început...

iubirea mea a început să
crească hrănindu-se cu aripi
dintr-o pasăre uscată
se înălța un fel de cântec(suspin
adânc desprins din gâtul cerului)

geană plumbuită stoarsă-n întuneric-iubirea mea
a pornit înspre cetatea albă
să îți culeagă fructe proaspete din
copacul fericirii cad ploile de aștri
cu chipuri de madone țintuite
în blocuri de marmură(sanctuare ale preoteselor
cernite din piațetele mărețe)

sunt trează în paradisul verde
orbii mai pot înlocui din timp
clipele bolnave

m-asculți?

eu mă destăinui bătrânului acela
care își deapănă agale firul
pe lângă ochii mei alunecă
tablouri seculare cu semizei și umbre
ca pe o întâmplare neîntâmplată
las mâna ta să-mi mângăie genunchiul dezgolit
și obrazul meu pe umăr să îți lâncezească
prin ochii tăi se scurge voalul
mistelelor albastre
și traversăm de mână cerul
privindu-l de departe

nuferi pătaţi

trecem ca fantomele
prin oameni scuturăm
aripe murdare
tropăim ca nişte fumuri
argintii întoarcem mâinile pe dos
venele noastre atârnă
atârnă:-nu plânge,
ascuţişul sabiei
te va străpunge lin
în nuferii pătaţi
soarele o să îşi schimbe multe feţe
oamenii ţi se vor vârî sub piele
căutându-le
hainelor curmate
alte umbre şi ochilor
alt adăpost

pe firul apei...

Dimineața aceea se arăta luminoasă ca toate diminețile copilăriei mele dar ziua era cu totul deosebită, erau Sânzienele, hramul satului și noi, copiii așteptam cu toții, îmbrăcați frumos, să apară musafirii din satul de peste deal, din Vorniceni(sat cu oameni aspri despre care se tot auzeau lucruri mai puțin pașnice).

Musafirii care veneau an de an,  la noi, erau oameni puternici, încruntați, nu prea vorbareți din fire.
De fiecare dată ne dădeau bani, nouă, copiilor, ca să putem merge în satul învecinat și să ne dăm într-un scrânciob de lemn învârtit de doi oameni destul de prăpădiți, după cum se opinteau din răsputeri să dea avânt mașinăriei zburătoare.

Acolo, sus, mi se părea că ating cerul. Mă ,,trăgeam,,  până amețeam cu totul și nu coboram până nu îmi cheltuiam toți banii.

După ce îi terminam mă duceam pe lângă fratele meu mai mare și mă prefăceam supărată, ca să îi dau motiv să mă întrebe ce am pățit. Spuneam că nu mai am bani și tare aș mânca o înghețată. El era mai cumpătat. Cheltuia puțin și avea mereu bani în buzunar. Mă privea pe sub sprâncene, ușor enervat, fără să zică nimic. Înțelegeam că în gând mă ceartă și nu vrea decât să scape cât mai repede de mine. 

Îmi punea înghețata în mână și-mi făcea semn să mă îndepărtez.

Mă duceam în fugă să privesc ,,jocul,, și vedeam cum se învârt băieții și fetele în horă, ca într-un dans amețitor al dervişilor. Mă uitam cu frică şi nu îmi doream să intru vreodată în jocul lor, crezându-l destul de periculos(dacă vreunul ar cădea în țărână, și-ar frânge oasele, gândeam). 

Unii dintre ei chiar cădeau, spre hazul tuturor, umplându-se de cenușa aceea pământie îndelung frământată de picioarele  lor de nestăvilit care îi făcea tare caraghioși.

Apoi mă duceam la omul care vindea ,,de toate,,.

Tata îl cunoștea bine, iar eu în momentele acelea mă simțeam tare mândră că omul acela, cu chipul tern  şi neînsemnat, dar înconjurat de atâtea minunății create din ghips, colorate țipător și care înviorau atmosfera de sărbătoare a satului, era un bun prieten de-al  tatălui meu.

Vânzătorul ambulant era un om tuciuriu, mic de statură, cu ochii ageri și pătrunzători care, chiar în clipa în care eu îl admiram pentru ,,bogățiile,,  întinse pe iarba umedă, l-a şi prins de guler pe Vasilică, cel mai obraznic dintre toți copiii satului, pentru că îi furase o floare viu colorată din burete.

Copilul parcă era făcut pentru furat: mereu murdar, cu ochi vii de viespe, mâini neîngrijite, cu o nervozitate şi o zvâcnire în trup. 

Tehnica de operare corespundea celor învechiți în meseria asta.

A introdus printre cei cu gurile căscate la minunățiile așezate pe iarba moale a tăpșanului piciorul lui murdar, cu degetele răschirate şi ca un forfecar bâzâitor prindea lucrurile între acele degete cu unghii înnegrite şi lungi, apoi le strângea ca într-o menghine de carne şi le plasa dându-și piciorul şi prada cât mai în spate unui alt copil-complice.

Totul mergea strună până ce negustorul a văzut cu ochii lui ageri și nedumeriți cum marfa îi părăsea clandestin magazinul încropit pe maidan.

Îl apucă pe copil de picior și îl muștruluiește, cerându-i socoteală:

-Stai așa, hoțule! Dar de ce-mi furi tu marfa muncită cu sudoare? Unde-i maică-ta, unde-i taică-tu?Tu știi că și eu am copii de crescut?

Bineînțeles că nu știa asta. Și bineînțeles că s-au arătat mulți copii binevoitori care au alergat într-un suflet până acasă și i-au adus pe părinții captivului acolo, cu capetele plecate, pentru că erau oameni gospodari şi cumsecade.

Oamenii, de bun credință, au plătit marfa și l-au luat pe copil de după gât spre casă.

Nu mică mi-a fost mirarea când după vreo oră ,,captivul,, era în libertate și pândea cu degetele pregătite de atac pe la alte tarabe.

Și totuși în dimineața aceea, de Sânzâiene, aveam să cunosc un personaj mai neobișnuit care mi-a amintit despre viața mamei mele de dinainte de a fi căsătorită cu tata.

Cred că aveam vreo 10 sau 11 ani.

Eram, ca de obicei de Sânzâiene, îmbrăcată frumos, încălțată cu săndăluțele de lac, și alergam spre iaz, sărind dintr-un picior în altul.
Pe cărarea plină de ierburi înalte sandalele mele noi arătau jalnic, plimbate prin rouă şi praful umezit. Mă gândeam că o să le spăl și o să vin cu ele în mână acasă.

Ajung repede. Mă opresc pe marginea înaltă a cimentului şi las vântul să mi se joace pe obraz.
Privesc printre gene firul întins al apei, ca un șarpe albastru trezit din somn adânc şi mă gândesc la faptul că e o binecuvântare să trăiești pe malul unei ape. Îţi creează iluzia de nesfârșit.

Pe celălalt mal al apei se oprise un băiat cu câțiva ani mai mare decât mine și era o apariție destul de neobișnuită pentru mine, pentru că noi ne cunoaștem cu toții, chiar şi cu cei de pe celălalt mal, din satul vecin.
Adeseori făceam baie împreună şi treceam înot iazul, unii spre ceilalţi.
Asta era destul de periculos pentru că matca iazului avea peste 4 -5 metri, iar lățimea depășea un kilometru jumătate.
Totuşi, trecerea iazului nu era un lucru la îndemâna tuturor. Îl treceau doar cei buni şi rezistenți la înot printre care pot spune că mă număram şi eu chiar de la o vârstă foarte mică.

Acum priveam fascinată la băiatul de pe malul celălalt care bănuiam cine este.

Arată impecabil, era îmbrăcat într-o uniformă bleumarin, iar pantalonul lui avea o dungă pe vertical, semn că era elev la una dintre școlile militare.

Observ că se dezbracă și se aruncă în apă, dar nu mai spectaculos decât noi, cei crescuți, pe lângă malul iazului.

Îl las să se îndepărteze, ca apoi să îl ajung și poate să îl și depășesc înot.

Habar nu are cine sunt, cu toate astea eu cred că eu știu cate ceva despre el, pentru că am auzit-o pe mama povestindu-ne de nenumărate ori despre clipele grele petrecute în timpul secetei alături de primul ei soţ.
,,Băiatul acesta era de fapt o secvență din  povestea mamei mele,, gândeam şi parcă îmi doream să-i văd mai bine chipul, să regăsesc acele fire care l-ar fi putut lega de amintirile sumbre ale mamei mele.

Şi mă arunc în apă, distrugându-mi rochița nouă. 

Înot, înot. Îl  şi ajung în câteva clipe.
Apoi, ne privim în ochi, eu cu oarecare ciudă. El cu mirare...Îmi continui gândul: ,,sufletul ăsta, oare, în alte circumstanțe mi-ar fi putut fi frate?,, şi alung repede întrebarea asta stupidă din minte  ca pe o impietate.

Știu că mama mea a suferit mult alături de tatăl lui, și că a fost plecați împreună prin țară în timpul foametei din Moldova oprindu-se prin zona Olteniei, lucrând cu ziua pe la oamenii bogați care nu le plăteau cine știe ce, dar le dădeau de mâncare de azi, pe mâine.

Înotăm paralel, privindu-ne fără sfială, eu crezându-mă îndreptățită să îl privesc așa, deoarece consideram iazul ca fiind al meu, oamenii ziceau:

-Mergem la moșia lui Paladi, la câmp...

Paladi nu a fost bunicul meu adevărat, ci un fel de tată vitreg al mamei, care a fost adusă din satul natal, pe când avea 4 sau 5 ani și lăsată de suflet la sora bunicii mele, care nu a avut copii.

Mama a regretat mereu și a reproșat celor din familia adevărată faptul că a fost aleasă ea, dintre cei cinci copii, să fie „sacrificată” în câmpul acela nesfârșit, alături de doi oameni ursuzi, bogați și foarte severi.

Chiar căsătoria i-a fost aranjată.

Ea avea 19 ani, iar cel cu care a fost obligată să se căsătorească avea doar 16 ani, în schimb era sărac și moș Paladi credea că doar un ginere sărac ar putea aprecia efortul muncii lui de-o viată.

Cu toate astea, pe timpul foametei, au fost alungați de acasă și trimiși să muncească la străini, fără să li se oferi liniștea și o porție de mâncare.

Moșul fusese vizitiul boierului și avea o mentalitate încrâncenată. La el îți câștigai mâncarea doar lucrând. Când nu a mai avut ce să le mai dea de lucru, pentru că a venit vremea foametei peste ținutul Moldovei, prin 1945, i-a trimis de acasă, să se descurce cum or putea și cum i-o ajuta Dumnezeu.

-În rest era un om bun, a lui Dumnezeu, spunea mama, vorbind cu un deosebit respect despre el.

Îmi amintesc și acum ca prin vis de toate astea şi în același timp despre cum înotam pe firul apei, lângă băiatul apărut de undeva, de dincolo de spațiu.
Mă gândeam la toate peripețiile prin care a trecut mama și primului ei soț, Fane a lui Iuzic, cum îi spunea ea, aplecându-și uneori fruntea în amintiri destul de arzătoare, pentru că nu le-a fost dat să fie mult timp împreună.

Fostul ei soț, după ce s-a despărțit de ea, a plecat iar în lume şi a ajuns milițian chiar prin locurile unde au fost împreună în timpul foametei.
Poate își amintise de unii oameni pe la care au mai lucrat şi se întorsese acolo să le ceară ajutorul. Cine știe?

Din cauza tinereții şi a diferenței de vârstă a înșelat-o pe mama cu o femeie din sat mult mai frumoasă și pentru că îi știam ,,povestea,, când o întâlneam pe ulițele satului o priveam cu reproș, cu răutate copilărească, sfidând-o, nespunându-i nici „bună ziua”.

Știu că procedam greșit dar poveștile acelea erau dure şi mama îşi arăta faţă de noi durerile ei. 
Poate făcea asta pentru că nu avea cu cine să-și împartă suferința aceea ascunsă în fața altor oameni.

După despărțire ea ajunsese „vădană” și trăia o dramă cumplită în mijlocul familiei fiind acuzată de moș Paladi că nu a știut să-şi păstreze soțul lângă ea:

-Și ce dacă a fost la alta, nu tot la tine s-a întors? o întreba el înfuriat că nu a vrut să accepte ceea ce până la urmă alte femeile acceptă.

-Tu să știi că așa-i viața femeii, să fie supusă bărbatului, o sfătuia  şi mătuşa Pălădoaia.

Mama a rămas de neînduplecat și căsătoria s-a încheiat aproape înainte de a începe.

Îmi amintesc tot ce ne povestea despre anii aceia de foamete petrecuți printre străini.

Drumul în ,,țară,, a fost cumplit. 
Trenul era ticsit de oameni sărmani, prost îmbrăcați și înfometați. 
Fiecare căuta un sprijin, un loc unde să își așeze capul și unde să muncească pe brânci, măcar cât să se mențină în viață. Mulți nu s-au mai întors niciodată pe la casele lor, nemaiștiindu-se nimic de urma lor.

În primele zile, după ce au coborât din tren, erau și ei înfometați și însetați și au nimerit-o într-un sat care avea mulți copaci de dud, deoparte și de alta a drumului. Chiar Dudeşti se şi numea satul acela își amintea ea.

Au mâncat fructele acelea negre, cărnoase şi mari până și-au mai revenit și au putut porni mai departe.

Apoi au umblat din casă în casă cerând ceva de lucru.

I-a primit o familie care i-a cazat într-un pod plin cu fân, undeva într-o anexa îndepărtată de casă, unde erau adăpostite animalele.

Soțul ei s-a îmbolnăvit la scurt timp de tifos și mama lucra pe un câmp îndepărtat cât pentru doi ca să nu afle familia de boala lui şi să îi alunge şi de acolo.

Terenul unde muncea era la mare distanță de sat și a promis că o să le aducă ea la cunoștință când e gata lucrul, doar că să nu vină stăpânii și să o vadă singură pe câmp. Muncea din greu pentru a termina mai repede . 

Pe la amiază se înțelesese cu aceștia să vină şi să se odihnească și asta numai pentru a urca la el, în pod, cu mâncare și comprese reci ca să îi mai scadă temperatura. 

El plângea înfricoșat ca un copil și o ruga să îl lase să moară și să își caute pe altcineva ca măcar ea să poată ieși din iadul în care au intrat.

Nici o clipă nu l-a părăsit și după trei săptămâni omul era pe picioarele. 
În momentele acelea, suferința comună, i-a apropiat cu adevărat. Până atunci se priveau ca doi străini care s-au întâlnit întâmplător şi au de trecut un pericol împreună.

Neprevăzutul i-a alungat și din culcușul care le oferea o oarecare siguranță.

Oamenii la care lucrau aveau un fiu, student pe la București și pentru că nu a fost lăsat să se căsătorească cu fata pe care o iubea, s-a spânzurat în podul casei.

Stăpânii le-au zis că nu mai au nevoie de ajutor și așa au pornit mai departe pe drumul de nicăieri, fără speranță în ochi și cu frica morții în spate.

Au ajuns într-o localitate necunoscută unde spre seară au dat peste un milițian beat.

Omul legii i-a somat cu arma și i-a întrebat de unde sunt. Când a auzit că sunt din Moldova le-a spus cu sufletul la gură că în zona lor nu mai e foamete. Recolta de grâu a fost una din cele mai bogate. A mai tras un foc de arma în sus, să îşi arate bucuria și le-a zis:

-Haideți cu mine la post! Mâine eu vă trimit cu trenul, la voi, în Moldova.

După ce au mai chefuit se pare că devenise interesat de mama și l-a întrebat:

-Ea cine-i? Soră-ta?

Destul de încurcat, bărbatul a spus că e nevasta lui, însă ochii milițianului tot o fixau prin aburii băuturii cu poftă.

Fane a zis că nevasta lui s-a îmbolnăvit de când umblă cu el pe drumuri și l-a rugat să o lase sa se culce în camera alăturată.
,,-Era un om bun, Fane, își amintește mama, pentru că chiar dacă  nu era un băutor, a băut de nevoie, cot la cot, cu omul acela până în zori, doar ca să îl ţină de vorbă şi să îi ia gândul de la mine,,.

Spre dimineață mintea omului s-a mai limpezit și a cerut iertare pentru ieșirile ,,din fire,, și a tras cu arma.
Apoi i-a dus la gară, dându-i în grija conductorului de tren ca să îi ducă în Moldova.

Le-a lăsat adresa și i-a îndemnat să îl mai viziteze. Se pare că el l-a ajutat pe primul soț al mamei să devină milițian.

Cu inima răscolită de cele povestite de mama îl privesc în continuare pe băiatul de lângă mine care înoată răsuflând în răstimpuri și îmi pare bine că el nu cunoaște povestea asta și că eu pot trăi ceea ce el poate nu va trai niciodată, adică frânturi din viața mamei și a tatălui său.

Am petrecut aşa câteva momente, apoi ne-am depărtat fiecare pe câte un mal, uitând cu totul unul de celălalt, convinși fiind că nu ne vom mai întâlni niciodată. 
Însă viața părea că vrea să își joace ultima carte și băiatul cu haine militare s-a îndrăgostit în vacanșa aceea de sora mea mai mare, spre disperarea și frica mamei mele: ,-Să nu care cumva să te apropii de el, doamne ferește, îi zice mama, îngrozită.  ,,-Dar de ce, ce are? o întreba sora mea nedumerită,,. ,,-Atâta să știi, că nu ai voie, sub nici un chip, a încheiat ea,,.  Și noi nu am mai îndrăznit să o întrebăm: de ce.

Când s-au întors ei acasă a fost ca într-o reluare a momentului din evanghelie cu fiul risipitor. 

Bătrâna a plâns mult crezând că au murit și certându-l din priviri pe moș Paladi, care a fost ,,așa de hain la inimă, că doar  putea să îi țină pe lângă el, pentru că s-ar mai fi găsit un blid cu mâncare,,.

După o vreme a venit despărțirea. Bărbatul a vrut să se întoarcă la ea dar mama i-a zis că e mai bine să plece să își caute un alt rost.

Țin minte că o dată, într-o zi de vară, m-am întâlni cu primul soț al mamei pe  cărarea care ducea spre magazinul satului apropiat, unde locuiau părinții lui.

Venise în concediu și era însoțit de un frate de al lui care mă cunoștea.

După ce le-am dat bună ziua el a zis :

-Ia uite şi la zvârluga de copilă, a cui îi?

-E fata cea mică a Lenții...

Omul a încruntat ușor sprâncenele și a rostit:

-Puteam să jur că-i a ei...Dar Lența ce mai face, câți copii are?

-Are patru și a rămas iar vădană, destul de tânără.

-Săraca Lența, tare vrednică şi tare de treabă femeie, murmura el, scormonindu-și prin cotloanele minții amintirile acelea dureroase care i-au legat sau dezlegat.

Atunci, am zărit cum ochii lui încă frumoși, strălucitori şi verzi se umplu de o lumină venită parcă de altundeva, dinlăuntrul sufletului. Şi parcă, fragmentar, a retrăit ceva din visul lor de altădată.

După aceea au pornit-o liniștiți spre iaz, vorbindu-și de ale lor.

Când am ajuns acasă i-am povestit mamei despre întâlnirea mea cu omul acela cu ochi luminoși, necunoscut și despre cuvintele pe care le-a rostit despre ea.

Eram bucuroasă pentru că omul a spus vorbe frumoase despre dânsa.

Mama a tăcut şi am simțit că el era omul acela misterios despre care ea ne-a povestit cândva.
Cu mintea mea puțină de copil am înțeles că la vremea vremii l-a  iubit, ba poate l-a şi păstrat mereu într-un colț de suflet mult prea aglomerat de nevoi.

Uneori mă întrebam și mă întreb și astăzi: oare certurile ei nesfârșite cu tata nu porneau de la ceva tulburător ascuns în suflet, pentru veșnicie?

După ani şi ani, într-o vacanță, am auzit clopotele bisericii răsunând straniu, ca într-un bocet îndelung...
Ecoul trist de ,,biiing!,, și ,,baang!,, îmi tremura în inimă.

-A murit Fane, a zis mama, și ochii ei au lăcrimat, privind undeva în zare...

(-Săracă Lența...cuvintele omului de altădată îmi răsunau în minte, amplificând mesajul).

Și pentru el, ea rămăsese nostalgia și clipa dureroasă a unor timpuri de cumpănă, când viața se îmbrățișa cu moartea, surâzând ca două vechi cunoștințe pornite hai-hui prin lume.

Mama își ștersese cu podul palmei fruntea îngândurată şi stătea acolo nemișcată sub culoarea sângerie a asfințitului.  

Părea o statuie pietrificată în stânca apusului care încă îl mai aștepta pe omul tânăr scuturat de friguri şi foamete să răsară  de undeva din amintirea gândului întunecat, alunecând pe firul întins al apei...

misionara: GÂNDURI-dialog poetic(GD Toma& Dorina Neculce)

misionara: GÂNDURI-dialog poetic(GD Toma& Dorina Neculce): "Gânduri ........................................................................................................................... ...vi..."

ca o chemare

ochiul din frunte a început să ți se zbată
stânjenindu-ți căutările
au mai rămas câteva întrebări
răzlețe pe o lespede șubrezită
se conturau iluzii galbene zădărnicii
asprite ca gurile țesute în fire
înfierbântate de nisip
noi căutam relicve sticle eșuate
închisori pentru răvașe ascunse mâinilor perfide

desfrunzește-mi trupul subțire
păstrează-mă în camera de veghe
cenușa nu poate să- își arunce scama
peste talazuri mările ne cheamă
să ne aprindă tâmpla de legendă
.................................................
și lanțurile de la picioare ne îngânau plecarea
pe drumu-ngemănat
zornăind ca o chemare

orașul cu numele de ceară

aud un răsunet de foarte departe
stropi din cupa crinului unui arhanghel
glăsuiesc despre orașul cu numele de ceară
s-au spus prea multe
oamenii alunecă metalic
în burta de asfalt răsar cuvinte
diminețile respiră un aer cumpărat
păsările își fac multe cuiburi în mâna mea dreaptă
s-a strâns lumina cu gene ceruite
deschidem ochii doar când se face noapte
mulțimi de constelații ni se-ncărnează pe obraji
curg stropii de demult

pe bulevarde ecrane uriașe
succed aceleași hipnotice imagini
cu străzile topite în icnete prelungi

aici vin pelerinii aduc ofrande înalță mâinile spre cer
s-a deschis de ieri o poartă nouă

orașul înghite nume și scuipă încă un erou necunoscut
ascunde sabia pe sub o temelia seculară stau aripile dezlipite
din umerii cu cioturi cresc ierburi și ciulini

nu mai alunec în pas profan de somnambulă
orașul m-a închis într-o biserică
întruchipată-n sfeșnic argintiu
bătrânele m-ating ca pe-o minune
dezleagă noduri din batiste
și toarnă-n mine ceva foarte fierbinte

miros a lumânare și mă sting
am ars în mine
atâtea rugăciuni

misionara: tablou uitat

misionara: tablou uitat: "parcă m-am stors îndelung cu mâinile în plete stau geană peste geană în șezlongul șubrezit pielea îmi devine o reptilă solzoasă cu ochi ..."

tablou uitat

parcă m-am stors îndelung
cu mâinile în plete stau
geană peste geană în șezlongul șubrezit
pielea îmi devine o reptilă solzoasă
cu ochi amenințători te zăresc în pânza tabloului
neterminat de mâna pictorului cerșetor
întinzi rugător privirea spre dunga nesfârșită a apei


lasă azi o să trecem iar marea înot până dincolo de soare
buzel tale îmi surâd conturându-și forma sub pensula
tocită râuri înspumegate își caută loc printre morminte
ierburile tremură înspăimântate

pașii mei sonori coboară treptele
la gât port aceeași cobră decapitată
cu ochii încă vii(din capul troznit pe caldarâm)
ne privește cu vluptate
strecurând umbre în venele noastre
nu te întrista iubite marea vibrează în piept
stelele se reaprind aplecându-se înspre asfințit
să ne șlefuiască urmele pașilor
pe duna asta arzătoare
ți-aș mai putea desena o dată veșnicia

soarele își deschidea înspre răsărit pleoapele
și ne strecuram fără de haine fără de gânduri
fără de griji
în apa nesfârșită a tabloului uitat

vise neterminate

de pe trupul meu învineți culegeai resemnarea
ca pe o floare de piatră sădită-n altar pe când
noaptea misterelor își căuta o altă față în oglindă
îmi pătrundeau cioburi de iluzii
pe sub piele tăind adânc drum
piciorului meu stâng
i se scurgea umbra
diminețile se goleau în linia durerii
şi călcam apăsat sprijinindu-mi trupul
de grumazul tău înflorit de îngeri sidefii

neobosit porți constelații pe umeri fără să le știrbești
din strălucirea lor iau cornul ascuțit străpung apăsat
inimii mele iau crescut niște aripi umezite
restul lumii îmi pătrunde pe sub pleoape
crezi că ți-e mai bine și eu devin
preoteasa de ceară ascunsă
în altarul neliniștilor tale
îmi caut umbra
să mă acopere mai bine
cu venele tale răsfirate
ca un curcubeu

azi sunt o umbră de visare şidesenez punctele unui destin
pe un cer mult mai albastru
vârful aripii pătrunde fără de veste
țipătul cocorilor care se topește brusc
în larma unor noi începuturi
am mâinile cusute de același cer
și-n mine plouă cu visuri neterminate

noaptea strigoilor

.în clipa asta, ceasul,
la mine-n frunte, s-a mutat,
și-mi ticăie secundele deșarte.
tăcerea mea, prea mult te-a așteptat,
dar te știam aproape şi departe.

cu palmele de jad aș arde pragul
ce ne-a însemnat în ochi uitarea
și numai ție ti-aș cânta,de dragul
apusului ce ne aprinde marea.

privește-mă în ochiul de mărgean!
nu întoarce iar spre zări privire,
(coboară-te din soclu-ți marmorean)
să-ţi  desenz, pe frunze iar iubirea.


(sunt eu, pierduta de demult
găsită-n vise de smarald,
sunt eu, și iarăși pasul ți-l ascult,
când mă petreci pe-al înserării prag).

azi suntem singuri, amândoi şi
ne peTrecem rar prin templele preasfinte,
tăcuți, cu ochi înroşiţi, de jar, ca doi strigoi
ieșiți de dincolo, de sub morminte...

Vol. Lumea din oglindă-prezentare poetul Horia Zilieru

Lansare carte Dorina Neculce Ciocan 1 de rasarit_de_zori

lansare volume:lumea din oglindă&Dacă aș putea străbate timpul

Lansare carte Dorina Neculce Ciocan 2 de rasarit_de_zori

simbioză(3)

călătorule oprește-ți

inima

la mine-n ceafă

a adormit și

timpul

mi se zbate

în piept

sunt o fântână vie
prea adâncă

privirea mi s-a stins

în focul dintre ani

un murmur de sticlete

mi-ngână pașii

spre altar

în pasul de fugară

în paginile evangheliei
îmbrăcate în piele de șarpe
azi apostolii reînviază
arhanghelii se desprind ușor
din vitralii
ascultăm cântări angeline
în palmele noastre sudate
vorbește tăcerea altor veacuri
le vom da socoteală

oameni umbriți cu gene țesute
pe fețele supte
culeg rugăciuni pe drumul crucii
nu mai urcă nimeni
în ei îmi fac un culcuș mai cald
să-mi adorm copiii
cu gasul meu de sclavă
murmur imperceptibil
cântecul nopților până aud tropotul zilei
cu potcoave ruginite


suspin apoi
plânsetul meu ia formă de șoaptă
sub talpa cerului
încă mai pot să respir

te caut în pasul de fugară
ca pe o piesa de puzzle care mi-ar întregi
tabloul care
se conturează în cercuri de foc

iar m-au visat groparii
aseară

alea jacta est

o caut pe luli și palmele ei reci
din care să beau apa cristalină
-apa aceea a uitării-
luli a plecat într-o seară prin
râul oglinzii metafizice și nu s-a mai întors
decât pasărea cu aripile despicate
îmi numără zilele din trei în trei
s-așază în sânul meu stâng
înfinge adânc gheara
să-mi culeagă
urme de rouă de pe buze

pe sânii mei se prăvălesc multe cuvinte
stârnite de o durerea ascuțită
lamă strălucindă în stropi de mătase

lângă tine a rămas doar femeia acoperită
de mantia înserării

eu mă fac ghem
strâng pasărea în mine
acolo îi jumulesc penajul
mă umplu și dau pe dinafară
scuip pene de vultur

dar mă gândesc la rochia de catifea verde
pe care o să mi-o dăruiești
la întoarcere n-o fi oare prea târziu?

fixez obsesiv toate crucile din
cimitir poartă același nume

mestec grăbit și arunc

alea jacta est
strigă cineva iar am câștigat
doamne
bărbatul din coaste îmi ticăie

bătrânul chronos își strânge la pieptul scheletic
ceasul
ca pe-un copil
lăsând doar umbra
la mine-n spate
o văd pe luli în râul rece din oglindă
întinde palmele și sorb după mult timp
apa aceea proaspătă
-apa iertării-

unde sunt arcașii mei?

.am uitat de zidul plângerii
și de metaniile tale
îngerii nu mi-au primit azi răvașul

dar unde sunt arcașii mei
am strigat
spada mea s-a tocit
zidul îmi calcă apăsat pe spinare

surâsul tău mă întoarce pe cealaltă parte
a gangelui
cu apă galbenă
urât mirositoare

femeile își spală azi rufele
e cald și își privesc una alteia semnul
prin care li se arată câmpiile virgine
războinicii cu mâinile năclăite de moarte
și un alt soare zimțat de care s-au agățat copiii
ca de un balansoar al umbrelor
râd își fac vânt se lovesc cu picioarele în coaste
se plictisesc repede
iau arcul încruntă sprâncenele încordează mâinile de piatră
țintesc adânc în inimile noastre
se privesc mândri puterea le dă ghes
hai trage să fii sigur că îl doare

oamenii se îndepărtează doi câte doi
pe drumul de niciunde
sprijinind pe umeri pilonii uriași
se întristează
se înstrăinează
se închid în ei ca într-o pagină de carte

eu zidesc o cruce din nisip
din gură îmi iese un șarpe
cu ochi de rubin
ca o licheană mă-ncolocește
mă strânge la rându-i zidește în mine o scară
iacab privește se-nchină
urcă prin măruntaiele mele sprijinindu-și bastonul
în ochi, în creier, în gândul meu cristalizat
urcă
urcă spre altarul catedralei neamului meu
săgețile curg
curge apa prin gange oglindește brațele mele
crescute ca niște ramuri verzi îmbibate cu alge

unde sunt arcașii mei când doar
săgețile mai luminează văzduhul

mă simt nedreaptă în lupta asta corp la corp
care se naște la mine-n picioare.

în vechea mantie de zale

în vechea zale
Scris de Dorina Ciocan Neculce Ieri la 9:31 pm

.mă preling pe sub ruine
ca o umbră subțire sculptată
pe obrazul timpului de piatră
prind rădăcini adânci
ierburi tăioase îmi cresc pe sub unghii
am vestigii de imperii

am amorțit în vechea mantie de zale
paloșul meu e
oglinda mincinoasă
mă tradează când mâna-mi împlătoșată
se ridică războinic
strivind aripa îngerului
nathanael
e mândru are chip de pasăre măreață
e un vultur prădalnic

acvila non capit muscas

își dezgolește caninul prelung
din care a început să curgă lichid gelatinos
capcană vie

faci semn să ies din pielea mea de fier?

în trupul meu crește alt trup
cu mantie prelungă
și cerul mi-e ca un evantai
de curcubeu crescut în arcul de culori
pe față

de azi, să știi...
sunt werowance
adepta unui neam fără de scut
în fort m-așteaptă băștinașii
.

poveste cu iarba fiarelor

demult nu mă mai înspăimântă păianjenii cu barbă
burtoși de prin podurile părăsite
am cules cutia ruginită plină cu banii
de altădată bani adevărați și mă întrebam
deschinzând în mine pleoape cu ochi albiți de sete
dacă nu înadins mi i-ai lăsat ca să îmi cumpăr îngerii de plumb
lumânări sticle cu mir toiage de ceară crucifixul din plastic

zornăi monedele acelea aproape vorbitoare
și muștele cu burți plesninde
mi se așază pe mână în straturi straturi
adulmecându-mi metalul corodat din palma
crescută ca o ramură de salcie

aud glasuri stridente strigoii plesnesc
de ciudă cu usturoiul în unghii
îmi vorbesc așa ca broaștele cu
picioarele uscate și ochii bulbucați
-uite urma sărutului de-aseară ți-a lăsat
semne de moarte
numai iarba fiarelor
te mai poate vindeca

mâna mea începe să doară
pe burțile copiilor cu părul bălai
urc peste dealuri și umbre
văd zidul
și zic:
-lasă, lasă nebunia asta a hârtiei
trebuia cumva vindecată

privesc nepăsătoare peste amurgul însângerat
îmi strecor
pe nesimțite
mâna în plasă
scot șobolanul și îi strivesc în dinți botul de piatră

mama îmi face semne de pe coama zărilor albastre
să intru în casă
va fi furtună
în astă seară

când plec

când plec

mă arde soarele
în talpa dreaptă
când plec, am crengile pe umeri,
cocoșul satului îmi strigă
din gușa lui umflată
un cântec neuitat,
un cântec dealtădată
care-ar putea s-alunge
strigoii de la poartă.

mă-nchid bunicii, după obicei,
în casa lor pustie
necunoscute mâini
îmi bat în geamuri,
chiar salcia mi s-a mutat în piept,
și-mi bate disperat în ramuri…

spre podul casei, încărcat
urc pleopamea încercănată
și ochii,astăzi, mi se zbat,
îi țin cu mâna mea de șoaptă,

de dincolo, în sticlă,
bat spiritele pribegite
și-mi spun că iar e vară,
îmi fac din umeri semne rătăcite,
mă-ndeamnă să mai ies
din mine, pe afară,

(e frig/o iarnă troienită/cu fluturi nesătui/mă-nghite/și pierd o lacrimă-poveste/în podul casei părăsite)

în mine se trezește
aceeași lume răsturnată,nevăzută,
genunchiul și-l zdrelește tata,
ia scara-n brațe,
și-mi strânge-n plalmele lui aspre
albastra lacrimă pierdută…

când trec prin fiecare

când trec prin fiecare
Scris de Dorina Ciocan Neculce Astazi la 7:54 am

.mai vorbește-mi despre piticii aceia așezați
în rânduri cu zâmbetul lipit pe față
așteptându-și zborul aripilor sfărâmate
despre oamenii cu raniță în spate mirosind a praf de pușcă
adunat din războiul umbrelor de sare
căci iată femeile noastre au brazde adânci
pe obraz ascund zile și nopți
nedormite ele vorbesc (glasurile lor sparg văzduhul)
despre inimile roșii despre oameni și
locuri apuse despre străzile orașului acesta scufundat în adâncuri
și despre liliecii cu dinții rânjiți prinși aseară pe capetele noastre
.................................................................

apoi toate se bulucesc în magazinele învechite salutând timide manechinele îmbrăcate după ultima modă a parisului eu vreau doar să mă plimb cu ochii închiși cu nările fremătânde gata să îți înghită focul acela turbat care îți arde în coasete n-ai grijă
și pe obrazul meu se conturează umbre umbre întunecate
ca niște vitralii sfărâmate
dar azi n-am să mai aleg trec prin fiecare așa cu mâinile întinse în cruce
o să le vorbesc și eu despre purtătorul luminii și
despre sfatul înțelepților din piatră
despre zborurile de zi cu zi și poate
am să rup florile rare petală cu petală
o să le așez ca un cavou de fluturi uscați
să nu-ți mai rănești tu ochii în
cochiliile părăsite pe malul râului de fum.