sâmbătă, 4 ianuarie 2014

de vorbă cu Andreea

http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/de-vorba-cu-andreea-1?xg_source=facebook

-eu nu prea mă simt bine cu mine, îmi zice Andreea, privindu-mă ștrengărește cu coada ochiului.
tac.
-nici tu nu te simți prea bine cu tine, nu-i așa?
-nu știu...nu m-am gândit, bâigui eu, luată prin surprindere. tu de ce crezi că nu mă simt bine?
-poate e din cauza oamenilor acelora cu care scrii, își lasă ea ochii în pământ.
-eu scriu singură, nu cu oamenii...
-da` te întâlnești cu ei. odată ai venit foarte târziu și i-ai zis mamei că ai fost la o întâlnire cu scriitorii. erai supărată. credeam că nu o să mai vii la mine.
mă gândesc la vorbele ei și pentru câteva secunde m-aș vrea din nou acea ,,anonimă,, care scria în diferite caiete, numai pentru ea. așa. să nu o știe nimeni. ce ar zice lumea, ditamai învățătoarea ,,a luat-o razna,,.
-nu-i adevărat. oricât m-ar supăra oamenii, eu tot o să vin pe la tine.
-nu am citit cartea ta, îmi șoptește vinovată. te superi?
-nu. pentru că sunt sigură că o să o citești când vei crește mai mare.
-promit. o să o citesc, numai să mai cresc puțin. știi ce s-a întâmplat azi la școală?
-ce s-a mai întâmplat?
-am câștigat un concurs, iar mă privește vinovată. nu mă întrebi ce fel de concurs? știu sigur că nu o să-ți placă...
-spune-mi!
-domnul a organizat un concurs cu fel de fel de întrebări și i-a premiat pe cei din coadă. nu e bine, nu-i așa?
-eu cred că nu e bine...
mă gândesc la faptul că omul ăsta folosește metode total nepedagogice. cu ce drept să umilești niște copii?
-mâine o să fie un alt concurs, nu o să vrei să îl câștig, nu?
-sincer? nu. nu vreau să îl câștigi. putem rezolva cumva să nu mai câștigi în felul ăsta.
-știi, uneori îmi doresc și eu note bune.
-e normal. asta își doresc toți copiii.
sunt tristă.
când ne reîntâlnim, Andreea îmi arată câțiva de foarte bine, câțiva de bine.
-ei, vezi? ce am zis eu că poți câștiga și în alt mod.
ascult toate întâmplările din zilele în care nu am fost la ea. comunică acum cu mare ușurință și râde chiar zgomotos.
în week-and vom merge la teatrul ,,Luceafărul,, și la muzeul Otilia Cazimir.
-pot păstra biletele? mă întreabă Andreea. poate mai venim și altă dată.
-altădată o să luăm alte bilete.
apoi o duc în locul care mie mi se pare cel mai expresiv pentru Iași. biserica Armenească. aici mereu cântă o muzică angelică, edenică. ceva de nedescris în cuvinte.
-cât e de frumos! putem să mai stăm.
-sigur.
ne așezăm pe câte un scaun cu tapițerie roșie. biserica a fost de curând renovată. e liniște. pereții de un alb strălucitor emană pace și bunătate. pe peretele dinspre ușă, încă se mai întrezărește o imagine din vechea pictură. doi diavoli ridică trupul unui păcătos deasupra unui fum gros.
-vaaaai, cred că acolo e iadul! se miră Andreea cu ochii țintuiți în peticul picturii.
-iadul e și aici și acolo, șoptesc neauzit.
aproape se lasă înserarea și eu o sun pe mamă, să vină după Andreea.

Niciun comentariu:

nevralgii

ființa mea nu mă mai strigă însetată a obosit inima nu i se mai deschide i se zărește numai ceasul şi eu stau în genunchi așteptând să ...