bat cu degete de sfori
în porţile albastre bat
cu pumnii încătuşaţi în lumină
şi nu-mi deschide nimeni
şi-mi crapă trupul
în două
mă desprind
printre rânduri
aud copiii
cenuşii cerându-i strălucirea
şi viermele viermuieşte
cu dinţii lui albi
mă răsuceşte
fac spume
ca un făurar îmi storc umbra peste cele 24 de caleşti
ţin drumul drept
ţin drumul drept şi-atât
-un durut de oase
-un bâjbîit de tei
şi apa iată
cum vuieşte
cum se întinde
lungindu-mi mâinile
mă cuprinde împingându-mi
cu botul în maluri
bucăţile de trup
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu