A venit iarna la Tataraseni

completare CV :) activitatea mea literara va fi consemnata de Editura Socrate in lucrarea Literatura Romana Contemporana :)

Dorina Neculce -membră a Societăţii Culturale Junimea 90 - Iaşi din anul 2010, membră a Academiei libere ,,Păstorel,, - Iaşi din 2013, fostă membră în Consiliul de administraţie al Asociaţiei Universul Prieteniei din Iaşi, fost coordonator de Cenaclu literar al aceleiaşi Asociaţii Culturale între anii 2010 -2012. Născută în satul Neculce din judeţul Botoşani, urmează cursurile primare la Şcoala din Localitatea Galbeni, apoi clasele gimnaziale la Şcolile din localităţile Balinţi şi Tătărăşeni, comuna Havârna. Între anii 1980 şi 1984 urmează cursurile Liceului Pedagogic ,,Nicolae Iorga,, -profilul filofogie-istorie din oraşul Botoşani unde o are ca profesoară de Limba şi Literatura Română şi dirigintă pe poeta Maria Baciu. Între anii 1990-1994 urmează cursurile Universităţii Ecologice ,,Dimitrie Cantemir,, din Iaşi la secţia psihopedagogie unde îşi susţine lucrarea de licenţă în domeniul matematicii. Lucrează pe postul de învăţător din anul 1990 şi până astăzi. A lucrat la Şcoala ,,Tudor Vladimirescu,, -Albeşti, Botoşani, iar în prezent este profesor în învăţământul primar la Şcoala ,,Ioanid Romanescu,,-Româneşti din judeţul Iaşi.

desCătuşarea

ploi de aripi şi-un curcubeu
plăpându-ne ascuţit
în coaste şi toate zăvoarele astea
care au mai fost trase
înapoia uşilor uşoare te simt
un om liber
..un om din care n-a mai gustat nimeni,,
îmi zic şi aud des)cătușările din lut
,,de-acum, continui eu
poate mă voi plimba
fără bilet pe rute fără
întoarceri, de-acum...,,
şi-un zăngănit năprasnic
mi-acoperă gândul

printre fluturi

îmi săpai în nemurire
taina ta de strors cuvinte,
tu-sădit la mine-n vise,
eu-creşteam din salbe ninse.

mă tot ridicai în noapte,
tu-cu haina grea de stele,
eu- te aruncam în şoapte
de pe-altarul gurii mele.

şi vedeam la tine-n palmă
lumea mea de veşnicii,
mă-nălţam pe-aripi de iarnă
printre fluturi plumburii…

haiku

ramura de spini
inimă crescută-n os
simfonii arzând

branch of thorns
heart increased in the bone
symphonies burning

licurici în ploi
umbrele mele plutind
-aşteptările-

 fireflies in the rain
My shadows afloat
expectations

noapte de argint
zâmbet decupat de ploi
nuferi zburători

night of silver
Smile cut by rain
water lilies in flight

amintiri din cimitir

(zace
i s-a luat şi
ultima fărâmă de lumină)

dorm
ziua vizitez
un spital
cu oameni împachetaţi
în halate murdare
genunchii le-au crescut
alăturea de gură

(viaţa îi învaţă
de dimineaţă până seara
un alfabet al cărnii putrezite)

pătrund
cu paşii astupaţi
cu tălpile mele goale
înot printre mărăcinii din cimitir

tai cu atâta înverşunare buruieni îndoliate
sălbăticite în trupuri de moarte
şi-mi pare că cineva mi-a închiriat o coasă
(sunt un cioclu preplătit)

trupurile cad
zdrobind crucile putrezite

aici spune sora mea ştergându-şi mâinile
amare e moş nicolae
dincolo e mătuşa maria
alăturea -mătuşa pălădoaia
buzele mele sunt droburi de sare
sângele îmi ţâşneşte
de unde nici nu te aştepţi

şi-mi pare că
întreg cimitirul
s-a trezit şi se odihneşte
în fiecare umbră
a faptelor mele

deconcentrată

îmi perfuzez cuvintele
prin spuma mării
venele mi se îngroaşă
mi se îngroaşă
mi se îngroaşă
,,e ceva între mine şi umbră îmi zic
e ceva ce nu mai pot controla,, şi
ei îmi mângâiau fruntea : ,,lasă îmi ziceau
nu eşti tocmai nebună,, buzele lor îmi răscoleau plămânii
parcă mă întâlneam cu cineva căruia i-am promis
o aventură de-o secundă pe un colţ de bancă într-un ciob de vis: ,,lasă îmi tot
înşurubau ei în piept cuţitul nu eşti ceva de speriat
am văzut noi şi altele,, şi eu îmi priveam ruşinată ochii din palme
nu nu
nu era
tocmai ce mi s-a promis
unghiile mele smulse
genele despicate
venele mele spânzurate
aruncând spre cer cuvântul
tavanul care nu se mai închidea
şi mă trăgea ca o supapă
deconcentrată
alintam monştrii lucioşi
frecându-i cu spumă
pe spinare: ,,lasă le ziceam
nu e nimic de câştigat dar
cu siguranţă încă n-am pierdut nimic,,

Marturiile unui francmason de gradul 33 full (+playlist)

ERA O NOAPTE

în tânguiri uşoare

ascultă-mă iară
-tu-
simfonie a tristelor
fapte
-tu şi eu-
încercând
să ne creştem
în oase sfărâmându-ne
până dincolo
de umbră
acolo
unde se înfruptă ziua
unde se înalţă visurile
pe picioare de argint
depărtându-ne
ca un fluture
în suflet
învârtindu-ne lutul
în tânguiri uşoare

SILUIREA ŞOAPTELOR

mai reci decât toate cuvintele mai
stins decât toate gurile de şarpe
se deschideau buzele mele încremenitele
acoperindu-mi umbrele fugare
era cu un veac înainte de vecernie
era
cu 
exact
un
timp
înainte
de
a
mă
naşte
grafofobe
picioarele
mele azvârlite
au mai trecut
pe aici
înfloreau în trupul iernilor subţiate
pe acolo
mi s-au vărsat 
în noapte pletele
şi eu
mă forţam răsucindu-mă
încercam
zadarnic
a mă naşte
înaintea buzelor mele
mai reci decât toate cuvintele mai
încleştate decât toate
gurile de şoapte...

mă desprind

mă cheamă amintirile
ascult cu obrazul lipit
când le aud chemarea
mă desprind strivind lacrima
în care s-au ascuns
atâtea constelații.

îmi surâzi eliberat te înalți
pe lângă muzica vibrantă
a corzilor mele/amintiri topite în lumini
feeric revărsate prin ochiul întredeschis
-ecou pustiit de nestrigat-
prin sânge îmi înoată o pasăre amară
își ascute ciocul înapoia oaselor mele
îmi întoarce calea
dinspre răsărit
visul mă sfărâmă
zborul mă îneacă
în apa tulbure
tremurându-și unda
ca un însingurat

când regina e acasă

pasul pisicilor asortate răsuna
de după dunele strâmte de nisip
coborau la păscut cocorii
,,dacă e joi
te poţi plimba
pe calea naţională,,
ne anunţa din secundă
în secundă pălărierul nebun
care abandonase demult paginile cărţii
acum îşi scutura meticulos hainele
şi pletele de fum
încercând să o înduplece pe regină
să nu ne mai taie capetele

supliciu

scormonesc
în întunericul
albastru
cu inima
aş vrea
să cresc îmi zic
aş vrea să pot
cuprinde
cu unghia
toţi pomii şi
simt cum braţele-mi
înmugurite încep
să trosnească

și sânge și OM

stinsa mea mână
-blând- se subția
sângele-mi - urca-
se închega încercând
din răsputeri
să îmi vorbească
prin venele albastre tot
urca de la picioare
înspre frăgezimea buzelor
-crescutele-mi cuvinte-
pe întreaga frunte
astupată când şi alte nuanțe
îndoliate se băgau în mine
căutând mult strămutatele coaste

aproximatele mele fapte încă necoapte
răsucite în mâneci de femeie
cu degete înfipte
în trupul bărbatului
aerul mirosea a verde
sângele se retrăgea într-o secundă
ca după o luptă
cu o entitate
scuipată
prin dinte de păianjen
şi sânge şi om urcau nevolnic
pe umărul femeii se tot aplecau
potrivindu-și unghiile
se vedeau pășind
peste trupul scăldat
cu mâinile
bătătorind pământul
un loc ferit
de păsări
să îi facă

alunecarea

bat cu degete de sfori

în porţile albastre bat

cu pumnii încătuşaţi în lumină

şi nu-mi deschide nimeni

şi-mi crapă trupul

în două

mă desprind

printre rânduri

aud copiii

cenuşii cerându-i strălucirea

şi viermele viermuieşte

cu dinţii lui albi

mă răsuceşte

fac spume

ca un făurar îmi storc umbra peste cele 24 de caleşti

ţin drumul drept

ţin drumul drept şi-atât

-un durut de oase

-un bâjbîit de tei

şi apa iată

cum vuieşte

cum se întinde

lungindu-mi mâinile

mă cuprinde împingându-mi

cu botul în maluri

bucăţile de trup

nemărginirea

exilată între un cordon
al mamei şi cordonul suspendat al lumii învârt
de zor tăcerea mea albă
când pe un deget când
pe celălalt e o linişte irevocabilă
de neiertat înapoia paşilor mei
ascuţiţi vorbele nu îşi mai găsesc locul
înghesuite în prea mutele-mi fapte
clopote strigă trăgându-se
de unica sfoară
apostoli suri cu tâmple ruginite
îşi caută chilii în zboruri întoarse
lichidul se scurge
vâscos şi sigur
ochiul pământului geme
baierele nopţii deja au plesnit
-tresar trăgând după mine clipa
înfăşurându-mă strâns
în oasele de lut
aud cum ochiul morţii clipoceşte
ca o umbră

de prin pământ

încă nu m-am născut încă
nu m-ai trezit doamne
în trupuri de oase
cineva
mult
aplecat peste marginea sinistră
a coastelor mele închipuite
/îmi cântă suav/ îngânare de o noapte/

spunea mama că au tăiat
iară şi iară vițelul cel gras
şi își ștergea înfrigurată /de marginile cerului/
mâinile ei însângerate
îmi legănau aspru venirea cu
florile mele scormonindu-și
de prin pământ toate rănile
(creștere zadarnică a spuselor mele
astupându-mi culorile cu
chipuri de nuferi
cum le-aș mai putea auzi
cum le-aș mai putea simți
frăgezimea umbrelor zbuciumate)

cu tine viață

nu mai am nimic
de făcut de azi
mă voi așeza așa
o să privesc
mulțimile
muțește mă voi și împăca
mulțumindu-mă
cu tine viață
a mea
venită de departe
fugară
răscolind lumina
cu picioarele umflate cu
hainele rupte însetată
neîntrebată
te-ai așezat
alăturea de mine

și-ai așteptat
și-ai comandat
și-ai...http://youtu.be/L5kfo1mx67E

în frângerea pâinii

străinii care m-au preţuit
iată-i şi-au vindecat rănile
au și plecat ca o pâlpâire
de lamă ascuțită
în iatac mama
a închis ochiul cerului
înspre o nouă lume
în frângerea pâinii
,,cel căzut e ca şi câștigat,,
rătăcitor și eu agonizând
în lupta asta absurdă cu sinele
din culoarul altui timp
îngerul îmi deschide trapa
dăruindu-mă jertfă
cumpărătorului de vise
cu obrajii proaspăt
aprinși cu trupul încă
mirosind a ierburi
,,ești cel de învins,, îmi zice
lăsându-mă pradă vieții
sunt iară perfectă și
pe de-a-întregul
vindecată

jertfa anelor eterne

o ană nouă două
anele mele se țes
în fulgul de piatră au câmpul iei înflorit
se torc din caierul bunicilor mândre
îmbrățișate
cu zidul fac pactul
-anele zilelor mele
se despletesc
în pânza eternă
cumpănind
vorba li se înfige
ca o sabie a luminilor
ca o țeapă a domnului
în ochiul turbat și tulbur
ca o apă a înecaților
înghițind presupusa-ți jertfă
îndeasă nebunia în gâtlejuri
guițătoare de păgâni

Catismă

să zicem că suntem aici să zicem
că suntem iarăși oameni
cincisprezece suflete adunate
într-o formă trupească nu
ne-ar mai fi lăsat motiv
de bucurii nehotărâți
în a sluji sau a ne lăsa slujiți

înțeleși în același timp
înțelegători bâjbâind cărările
ne-întoarse pletele domnului
cu uleiuri atingând;
-băgați de seamă
să nu ne afle ,,nenorociții,,
aceia tineri cincisprezece suflete
alergate deocheate descusute
în gurile de plumb
șoptindu-ne pașii

0 zi la grădiniță

Primisem un mesaj de la colega mea să îi țin orele și la grădiniță, într-o anume zi. Zis și făcut. Îmi iau armele necesare(fișe de lucru, figurine zâmbărețe pentru aprecieri) și pornesc grăbită înspre locul actiunii. Astăzi au venit doi copii, pentru prima dată.,, Norocul meu,, îmi zic, deși îmi dădeam seama ce mă așteaptă. Adelina e fetița ,,vecinilor,, și Mihăiță e frățiorul ei care nu va dori sub nici o formă să se ducă la wc fără gentuță în spate. Din clipă în clipă mă anunță că se duce la wc. Se înarmează voinicește cu geanta în spate și pornește spre ușă. Se oprește pentru puțin timp, parcă așteptându-mă să protestez. -Nici un copil nu merge la wc cu gentuța în spate. E rușinos, încerc eu să îl înduplec. Dar nici vorbă de înduplecare. Copilul e prea hotărât. Revine bucuros și se apucă de desenat. Pentru foarte puțin timp. Apoi abandonează fișa. Îmi spune și de ce nu mai colorează. -Nu am galben. -Ia de la un coleg! -Nu-mi dă nimeni! -Pentru că nu ai rugat pe nimeni. așa e mai frumos. trebuie să îi rogi. -De ce să îi rog? -Pentru că nu sunt culorile tale. Renunță. -Când plec acasă am să iau asta, mă anunță amenințător și-mi arată o radieră frumoasă sub formă de căpșună. O miroase un timp, o încearcă în dinți, dar nu îi află gustul. -O să te certe doamna educatoare dacă o iei. Deja a dispărut într-un buzunar al pantalonului său, destul de generos de unde mai răzbat niște forme de mașinuțe, ascuțitori și tot ce a mai putut culege. -Doamna Dorina, mă strigă în cor vreo 3-4 copii, eu nu mai am maro. -Doamna Dorina mie nu îmi mai merge roșu. -Doama Dorina, Sebi m-a pișcat. -Mama Dorina, strigă și Adelina, fetița cea nouă, eu nu știu cu ce să desenez soarele, -Cu portocaliu și îi dau culoarea potrivită numai să nu mai strige. -Mama Dorina, insistă ea, eu nu știu să colorez, că nu m-a învățat nimeni până acum. -Nu îmi mai spune mama...sunt doamna Dorina sau doamna învățătoare. -Eu, domana învățătoare am învățat toate literele. pe mine poți să mă iei la școală, îmi zice o fetiță frumușică, zâmbindu-mi larg. -Daaa, de ce să nu mă iei pe mine, doamna Dorina, sare destul de repede Sebi, un copil simpatic și rotofei, eu deja am 6 aaani. -Vă iau pe toți, dar când vă vine rândul. Acum trebuie să desenați frumoos, ca să primiți buline zâmbitoare. Un băiețel de vreo 3 anișori tot mi se prinde de picior și îmi arată mânuța puțin înroșită, apoi mi-o îndeasă înspre gură. Mânuța e lipicioasă și are urme gelatinoase. O mângâi și îl întreb ce a pățit. Îmi răspunde, neinteligibil, repetând de două, trei ori: -Sa se sti a stu ușă. -Se? mă mir eu nedumerită. -A ste sti stu ușă. -Ce spune? întreb curioasă copiii. și vreo 5-6 răspund în cor: -Spune că s-a lovit la ușă când a ieșit afară. -Vaai, mângâi ușor mânuța vătămată...Să fii mai atent. El dă din cap aprobator. E foarte curios cum doar copiii înțeleg atât de bine o limbă de noi neînțeleasă. Poate dacă am asculta mai cu atenție, alta ar fi soarta lumii. Ziua e pe sfârșite.

non nobis domine

,,non nobis, sed nomine tuo da gloriam,,
..christus alfa et omega
istus gloria in saeculum..

în lumină și zornăit de sabie
se stabilesc noi ordine prin semnături
o pace nu ne mai ajunge
târâm după noi
boli și păcate
trecem prin sala oglinzilor
cu obrajii fardați
ni se arată atât de hâtru un alt
adevăr pe care nu ni-l mai putem permite
zadarnic înalț rugile mele aprinse
către un singur cer
multe mâini se împreunează
peste lespedea încremenită
nici nu aș mai ști cum
nici nu aș mai avea puterea
sau pasul destul de ager ca să
mă pierd prin nourii de fum

luați-mi tot!

,,când viorile tac/sufletul/ sufletului meu/îi cântă,,

ascunsă departe în gând
uitată
puteam face minuni
aprinzându-mă zilnic
în chip de torță
ardeam și luminam-lumină
diluată izbită brutal de un perete
mă proiectam peste alte ziduri
ca un tablou nedeslușit
încremenit în lucruri de ocară
mă așezam gemându-mi rana
încă adâncă rosteam-surâs încătușat- funebrul meu delir
la adăpostul unor anoste clipe făurite din nimicnicii:
-veniți, veniți cei rătăciți, cei fără vină,veniți la pomul vieții mele,
gustați-i din lumină( lumina mea crescută-n tină)! luați-mi ochii
care s-au sfrijit în vatră, sorbiți din trupul meu de piatră!
luați-mi tot
ce n-am ascuns!
luați și pasul meu desculț
ce zorile mi l-au străpuns!
 luați ecoul de puteți, chiar trupul meu lăuntric, de mi-l vreți!
ș-apoi, lăsați-mă să ard și să mă sting/ în gând cu ploi de soare
să vă ning...
și plămânii mi se umpleau răsunător
de o furtună lăuntrică
îmbătătoare
mă simțeam carte tocită
cu filele în vânt poveste
cu pagini vorbitoare.

reverie

îmi sprijineam coatele murdare
de zidul ascuțit al luminii
nu mi se permitea să intru și
îmbătrâneam într-o liniște cristalină
limpede și rece neștiută
neîntrebată cu urechile deschise

din când în când
inimile mele vibrează
într-o altă zodie descifrată și picură
cu de-a sila clipe tulburate
peste trupul meu de humă
mâna bărbatului coboară
coboară atinge cu privirile pierdute
amintirea urmelor mele
adunate pe umeri de timp
mă frâng de-a lungul
și de-a latul cămășilor
înflorate nu știu să mă mai fi visat
culoare topită-n cupe de argint

prefacerea lumii

„când nu mi se permite
să vorbesc,  noaptea mă adoptă
ca pe un copil orfan,,

te poți gândi la urcușurile
pe care ți le-ai petrecut
te poți gândi la dragoste
numai dacă ochiul
îți sângerează
oamenii te vor numi
posibil concurent
la prefacerile lumii
dar nu
acest secol
nu e prea bolnav
acestui secol nu îi lipsesc momentele înțelenite
antropofag deja convins molfăi
cu dinții tociți ceea ce cred experții că îți lipsește
demult nu mai gândești
cu mintea
trupul tău e totul
primenește-l prietene
răsfață-i pieirile tale
scheletul nu-ți va avea mai mult de 223 de oase
pielea ta e ca a tuturora
nu va cântări mai mult de 4 kilograme
ești un animal onest
din când în când
te poți duce la biserică
poți face parastase
firele tale de păr nu vor trăi mai mult de trei ani
toate îți sunt socotite
oamenii te și numesc posibil
concurent
la prefacerile lumii
copiii tăi îți răscolesc țărâna
respiri prin gurile nopţii
arunci scânteii
trăiești
așa ți se și cere
departe trupul
chipului tău
îi face plecăciuni aici
nu ne mai plictisim doamnelor domnilor iată
ni se îngăduie toate și chiar
citim poeme Philips-sophice deși au mai fost citite
scriem tot ceea ce alții au mai scris
aici suflăm în cornul abundenței și ne desfătăm
cu muzici sofisticate împrejurându-ne au trasat
linii geometrii abstracte
ideologiilor convinse

tămăduiri

1. dezbrăcați copacii de umbre

și apele se vor mări

nisipurile se vor aduna

întru înțelegere deplină

o să ni se deschidă ochii asfințitului

până dincolo de zborul în Mărire și Înalt

al vulturului cu pieptul de rubin

2. frivolă și mult aplecată în chemări

trec prin acest secol al adevărului de piatră

nu știu ce să mai cred. se scufunda lumea

sau într-o mare fără de cer

decantează vinuri

într-o separare a trupurilor

de loviturile crescute pe obraz

-funii albastre împletite din tăceri-

nedumerire

când am inceput activitatea la noua şcoală o fetiţă a spus că ar dori să devină avocat, meseria de învăţător nefiind atractivă pentru ea, după trei luni de activitate am adresat elevilor aceeasi intrebare si fetita in cauza îşi dorea, acum, să devină învăţătoare. oare de ce? am devenit putin ingrijorata si i-as fi spus care e soarta noastra dar deontologia nu imi permite asta. cine va invata copiii nostri in viitor daca lucrurile vor merge in aceeasi directie______? oare suntem noi, cadrele didactice chiar ,,monstrii,, despre care vorbeste mass-media?

Teatru TV - Pijamale (INTEGRAL)

Doctorul de Femei , Teatru Tv Antena 1 - 13.03.2013 - FULL HD

***simbioză

mergeam pe vârfuri răsuflam timorați
umplându-ne obrajii cu sânge
ne apropiam unul de altul
(poate mai mult decât
ne fusese permis)

ziua de mâine pândește
ochii noștri de cristal
ca pe un pui fără de cioară
zic și-mi văd unghiile
cum cresc și
descresc și tot cresc
acoperindu-te
sub dune de nisip
inima îți strălucea
uimitor de alb

deci nu e totul pierdut
gândesc dacă mi-aș lasă
pentru o scurtă vreme
trupurile despicate
am mai avea o șansă

de vorbă cu Andreea

http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/de-vorba-cu-andreea-1?xg_source=facebook

-eu nu prea mă simt bine cu mine, îmi zice Andreea, privindu-mă ștrengărește cu coada ochiului.

tac.

-nici tu nu te simți prea bine cu tine, nu-i așa?

-nu știu...nu m-am gândit, bâigui eu, luată prin surprindere. tu de ce crezi că nu mă simt bine?

-poate e din cauza oamenilor acelora cu care scrii, își lasă ea ochii în pământ.

-eu scriu singură, nu cu oamenii...

-da` te întâlnești cu ei. odată ai venit foarte târziu și i-ai zis mamei că ai fost la o întâlnire cu scriitorii. erai supărată. credeam că nu o să mai vii la mine.

mă gândesc la vorbele ei și pentru câteva secunde m-aș vrea din nou acea ,,anonimă,, care scria în diferite caiete, numai pentru ea. așa. să nu o știe nimeni. ce ar zice lumea, ditamai învățătoarea ,,a luat-o razna,,.

-nu-i adevărat. oricât m-ar supăra oamenii, eu tot o să vin pe la tine.

-nu am citit cartea ta, îmi șoptește vinovată. te superi?

-nu. pentru că sunt sigură că o să o citești când vei crește mai mare.

-promit. o să o citesc, numai să mai cresc puțin. știi ce s-a întâmplat azi la școală?

-ce s-a mai întâmplat?

-am câștigat un concurs, iar mă privește vinovată. nu mă întrebi ce fel de concurs? știu sigur că nu o să-ți placă...

-spune-mi!

-domnul a organizat un concurs cu fel de fel de întrebări și i-a premiat pe cei din coadă. nu e bine, nu-i așa?

-eu cred că nu e bine...

mă gândesc la faptul că omul ăsta folosește metode total nepedagogice. cu ce drept să umilești niște copii?

-mâine o să fie un alt concurs, nu o să vrei să îl câștig, nu?

-sincer? nu. nu vreau să îl câștigi. putem rezolva cumva să nu mai câștigi în felul ăsta.

-știi, uneori îmi doresc și eu note bune.

-e normal. asta își doresc toți copiii.

sunt tristă.

când ne reîntâlnim, Andreea îmi arată câțiva de foarte bine, câțiva de bine.

-ei, vezi? ce am zis eu că poți câștiga și în alt mod.

ascult toate întâmplările din zilele în care nu am fost la ea. comunică acum cu mare ușurință și râde chiar zgomotos.

în week-and vom merge la teatrul ,,Luceafărul,, și la muzeul Otilia Cazimir.

-pot păstra biletele? mă întreabă Andreea. poate mai venim și altă dată.

-altădată o să luăm alte bilete.

apoi o duc în locul care mie mi se pare cel mai expresiv pentru Iași. biserica Armenească. aici mereu cântă o muzică angelică, edenică. ceva de nedescris în cuvinte.

-cât e de frumos! putem să mai stăm.

-sigur.

ne așezăm pe câte un scaun cu tapițerie roșie. biserica a fost de curând renovată. e liniște. pereții de un alb strălucitor emană pace și bunătate. pe peretele dinspre ușă, încă se mai întrezărește o imagine din vechea pictură. doi diavoli ridică trupul unui păcătos deasupra unui fum gros.

-vaaaai, cred că acolo e iadul! se miră Andreea cu ochii țintuiți în peticul picturii.

-iadul e și aici și acolo, șoptesc neauzit.

aproape se lasă înserarea și eu o sun pe mamă, să vină după Andreea.

,,tu ești alesul,,

mă și închipuiesc

cu tine tăind văzduhul

în aripă de sânge

pe cărări de bucurii

cecillia își spală pletele alergând

prin râul de nisip

arn de gothia

devine mai mult decât un rege

-soldat al lui dumnezeu-

,,tu ești alesul,,

îi striga marele maestru

într-o limbă necunoscută

aruncă pomi cu rădăcini

până dincolo de cer

trupul proaspăt al cecilliei

înflorea dureros de alb

în petale de trandafir

această viață supralicitată

la alimentara din colț
nu mai sunt reguli
femei cu spatele aplecat
fac mii de cozi interminabile
împletindu-și soarele pe frunte
le apar niște luminițe ele zâmbesc
e prea ieftină această viață
supralicitată când ne îndreptăm
brațele înspre spații apocaliptice
zâmbim simțul tăcerii pe care numai
eu mi-l mai pot recunoaște
timpul meu nu mai ticăie lasciv
un apostol încărunțit
se împărțea în duhuri
foarte foarte mici cât să ajungă
la fiecare să își amintească
ziua de Apoi astupându-le gropile
cu toți copii norilor
târzii
....................................

Mircea Rusu Band - Ne vom întoarce

în carne...amintirile

se făcea că înaintam
prin trupul unei zile
făcându-mi loc
tăiam timpul
în felii neregulate
balansându-mi brațele
ca niște vele
așa
nu mai e mult
în vis până și secundele
îți par limbă de moarte și
am reîntâlnit căsuța albă
bine ascunsă după chipul
fremătător al plopilor
intram în camera goală
cu podeaua îmbrăcată
mătușa maria ne întâmpina
bucuroasă înflorea în broboane de sudoare
,,de nu mi-ar îmbolnăvi copiii,, gândesc
și-mi strâng la piept cămașa
până îmi intră în carne amintirile
învăț cum e cu galaxiile
cum e cu zborul
când aripa nu ți-o mai vrea nimeni