mure cu miros de peşte

cărticica Adelinei,,Printul Andrico,, pe internet :) m-am bucurat să văd că un copilaş(pe care nu îl cunoaştem) cu figură de îngeraş o ţine la piept ca pe un bun prieten

Câteva zeci de picioare desculţe, crăpate şi înnegrite, mici şi subţirele aleargă prin praful călduţ al zilei însorite de vară, ridicând deasupra nori cenuşii ca o pânză străvezie de prins păianjeni.
- Mergem la mure! strigă, din fuga asta nebună, o fetiţă mai dolofană.

În fiecare duminică mergeam ,,devale,, în ,,jos,, la cules de mure.
Eram copii săraci şi dulciurile pentru noi erau nişte mofturi de zile mari.
Dacă aveam noroc şi găseam ouă de raţă sălbatică pe malul iazului, era o mare bucurie şi un neaşteptat prilej de a împărţi frăţeşte spiralele cu cremă de vanilie sau fistic pe care ni le cumpăram de la dughiana lui Firman.

Dughiana era de fapt o căsuţă cu geamurile lăsate, cu gratii ruginite care porneau din pământ şi se ridicau până sus, aproape de streaşină. Înăuntru mirosea ţipător a gaz, a rachiu ieftin şi a biscuiţi.

Oamenii stăteau aliniaţi la raft şi mai cereau câte o cin`zeacă. Firmănoaia le turna cu îndemânare în paharele soioase, atâta cât li se cuvenea, apoi fixa dopul de plută, apăsându-l cu mâna ei mică şi delicată.

Aproape o divinizam pe femeia mică din dosul tejghelei şi mă rugam să nu treacă ouăle acelea de raţă, găsite, prin cercul ei metalic, cu care le măsura atentă de fiecare dată. Cele care trecea prin veriga de metal valorau doar 50 de bani, iar cele ,,mari,, care se opreau în burta lui generoasă  deveneu mai valoroase, şi luam pe fiecare câte 80 de bani. De aceea noi aşteptam cu pumnii strânşi ,,sentinţa,,.

Uneori femeia îmi mai  zâmbea într-un mod straniu şi asta mă făcea să o cred vreo zână bună, îmbrăcată ţărăneşte, pogorână pe o rază de soare pe ale mele meleaguri îndepărtate de lumea adevărată, pentru că de la o vreme începeam să simt foarte clar faptul că dincolo de orizontul nostru se află şi alte locuri, vii, nerăbdătoare să ne cunoască şi să ne arunce în gura neobosită a vieţii.
Dar acum încă nu ştiam de toate astea, acum doar chiuiam cu toţii şi coboram la vale printre porumbii zdraveni ca nişte copaci tineri cu braţe puternice.
Alergam fără să ne pese de frunzele-săbii care ne tăiau adânc, lăsând desenele roşiatice, ca nişte arabescuri, să ne brăzdeze trupurile mici şi arse de soare.
Fiecare culegea cu nerăbdare murele cărnoase, lăsând zeama negricioasă să se prelingă pe obraji.
Nu vorbea nimeni.

Era ca într-un ritual al mayaşilor care se pregătesc de război.

Din când în când, câte unul striga: auuu! şi sărea în sus de durere pentru că rugii ne înţepau scurt, muşcându-ne fără de milă degetele umflate.

Nici nu prea conta că eram unşi din cap până în picioare de lichidul lipicios, dulce-acrişor. Oricum după asta o să urcăm pe hudiţa Ologului (o să o necăjim puţin pe mătuşa lui) şi apoi o să urcăm dealul spre bulhacul Wikingului. Numai de n-ar fi sticle sparte prin apă.
Wikingul, Gheorghe Tofan chiar asta făcea.

După ce bea tot rachiul puturos, contrafăcut cumpărat de la Firman, spărgea cu ciudă sticla şi o aruncă în bulhac:na! striga el cu ciudă şi duşmănie, aruncând fulgere din priviri. să îşi taie picioarele ,,împeliţaţii  aceia de copii,,.
Alergam, alergam făcând un zgomot infernal.

Deodată ne oprim cu toţii la fântâna Ologului, atât cât să îi facem în ciudă mătuşii Roşoaia. Zdrăngănim găleata, ne împingem, chicotim şi în sfârşit mătuşa apare cu o nuia în mână.

Se repede ţintă înspre fântână, suduind şi făcând gesturi disperate ca să ne alunge.

Din repezeală dăm drumul găleţii şi lanţului care coboară huruind şi scuturând cu totul fântâna, apoi se scufundă cu o bufnitură de nedescris.

Ieşită din fire, mătuşa  aruncă o bâtp după noi.
,,-Doaaaamne! ne mirăm toți urcând dealul gâfâind,,.
Luaţi prin surprindere chiar ne speriem şi o ţinem tot într-o alergătură, pe nerăsuflate, până la bulhac.
Dăm tîrcoale bordeiului Wikingului. Auzim un sforăit ca de urs sau de uriaş desprins din pagină de poveste. Suntem liniştiţi. Doarme. Până înspre seară putem să ne bălăcim alăturea de peştii pe care omul se aştepta să-i prinde cu ,,oala,, mai pe înserat.

Nu prea ştiam ce o să mai prindă după vânzoleala noastră.
Când era larma în toi, de pe coama dealului auzim glasul tunător al omului trezit ca din morţi de hărmălaia pe care o făceam.

Suntem înjuraţi în toate felurile şi ameninţaţi cu moarte.

Ieşim, fricoşi, ca şoarecii muraţi şi o luăm la fugă care încotro.
Abia pe la jumătatea drumului îmi dau seama că îmi curge ceva din picior şi văd un ciob destul de mare cum îmi stă înfipt într-un călcâi.

Încep să plâng dar nu pot să mă opresc din alergat.

Simt tăietura din ce în ce mai adânc.
Acasă tata mi-l scoate cu un ac mare.
Plâng şi îmi zic în gând că nu o să mai merg altădată aiurea prin bulhacele oamenilor. În minte îmi vin şi zecile de lipitori umflate şi gelatinoase care ni se băgau uneori pe sub piele, de ni le scotea mătuşa Aglaia cu un cârlig de împletit ciupici.
După ce tata îmi leagă piciorul strâns cu o cârpă şi îmi toarna gaz pe rană, uit ce mi-am promis şi pornesc pe drum în căutarea celorlalţi copii.
-În seara asta o să mergem la un privechi, spune fetiţa aceea care de acum ne era un fel de şef de trib. O murit moş Maxîn, cel din capătul din jos al satului.
-Da` eu n-am mai fost la mort... încerc să mă fofilez, puţin speriată. Nu ştiu ce trebuie să fac...
-Ei, facem şi noi ca toată lumea. Mergem când se întunecă.
Zis şi făcut.
Mă trezesc în faţă cu moartea sau mortul.
Moş Maxîn era îmbrăcat frumos, frumos, dar era prea rece şi palid.

Am pus banii de hârtie pe piept şi am pupat mâna mortului că aşa a făcut şi Lupăneasa.
,,Parcă se pregăteşte să plece la târg, la Săveni,, îmi zic în gând şi mă uit lung la chipul împietrit, fără de suflare.
Ne aşezăm pe laiţă şi ascultăm vorbe de oameni mari.
Pe la miezul nopţii băieţii mari încep bătaia cu ,,ţoaşca,, şi primim fiecare câteva cârpe strânse sub formă de minge după cap, aşa ca să ne ajungă privegherea. Tacem mâlc şi nu ştim cum să ne luăm tălpășița și să plecăm odată acasă.

Dacă am fi luat-o singuri spre tindă, am fi trecut prin bătaia aspră a ,,ţoaştelor,,.

Aşa era regula, ca fiecare să stea cât mai mult la priveghere, altfel era bătut cu acele cârpe strânse ghemotoc şi legate cu un fir lung de aţă. Te lovea şi nici nu ştiai cine, doar auzeai chicote pe la spate şi mai primeai şi cîteva ghionturi zdravene.
Deodată mortul se ridică. Noi înlemnim de frică. De fapt era o glumă a băieţilor mari, care au legat mortul, de cu zi, de după brâu, cu o sfoară şi acum o trageau ca să ne sperie.
În sfârşit, din îmbulzeala iscată, reuşim să ajungem pe uluiţă şi ne continuăm aceiaşi fugă de cu zi.

Ajunsă la geamul casei parcă simt mâna rece şi ţeapănă a mortului cum mă cuprinde de după gât.
Strig ca muşcată de şarpe:
-Mama!!! dă drumul!!!
Şi bat în geam de se cutremură casa.
-Hoooo, nebuno!! îmi strigă fratele meu. Cine te pune să mergi la miezul nopţii pe la morţi?
Tac aşa cum tace peştele în balta Wikingului şi îmi trag plapuma peste cap.
În seara aceea toate duhurile pădurii par să se fi refugiat în mine.