despre Eminescu și al meu gând 2

paşi m-au purtat azi prin grădina Copou ca într-o călătorie de unde oamenii au plecat ascunși în coaja teilor uitați.

copaci pustiiţi de frunze îşi despleteu mătăsurile ruginii îndemnându-mi paşii să simtă, în adâncuri să mă coboare.

-să nu faci copiilor fotografii cu mortul, îmi strigă o pirandă masivă, înflorată, cu ochi aprigi, cu  priviri sfredelitoare.

-da, da, El e acolo! aduce ghinion copiilor tăi, nu se lasa ea cu una cu două.

mă prefac şi eu că n-o aud povestindu-le copiilor că sub copacul suferind, cândva au răsunat paşii poetului-nepereche despre care vor auzi multe când se vor face ,,mari,,. ei se apropie cu sfială aplecându-și urechea înspre sunetele stinse din inima teiului. apoi aleargă o vreme prin foișorul din față. niște liceeni sau studenți trag cu nesaț din ceva ce cred că e un drog puternic pentru că fețele li se transformă brusc devenind palide ca niște măsti de ceară. stau așa, inerți o vreme, cu privirile pierdute, apoi se ridică și pornesc agale spre ieșire cu pași împleticiți.

sunt ani de atunci.

acelaşi tei închingat cu bare de oţel mai aminteşte Iaşului că trăieşte, că El e acolo, că încă n-a murit.

şi braţul îmi zvâcneşte. simt cum o prezenţă imaterială îmi merge alaturi.

respiră a poezie, a linişte pierdută, a vremuri tulburi...

-ce s-a schimbat? mă întreb debusolat.

-nimic, nimic...

aceiaşi umbră îmi calcă umbra.

călătoria mea de azi, călătoria mea în nesfârşit m-a împăcat cu umbra.

sunt un om viu, care duce pe umeri o casă.

mă aşez pe o bancă.

scriu chiar şi o poezie.

aşa că ziua mea

poate lua sfârşit...

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Nnn3WK5e00M&w=640&h=360]

,sunt un obiect,,


bine pus la păstrare
nu mă mai atinge nimeni
în întunericul de frunze
mă nasc privire întoarsă
cu venele adâncite 
înspre asfinţit
demenţii îmi sfâşie retina
aruncându-mi gura :
-hai, vino, îi zic,
în lumea mea albastră
cerberii înalţă mugete celebre
literaţii beau liniştiţi cafeaua
jucându-ne ca pe mărul cel mărunt,
stricat, hai, vino, îi mai și zic,
în lumea mea de cântec
mişună scântei şi
cimitirele se cern
în firul vieţii
împletitin iluzii argintii
în lumea morţilor
ce nu mai suntem
adorm cu unghia înfiptă
în a ta piele caut
o urmă
o urmă sub mormânt,
şi oameni de hârtie treceau
grăbiți, migălos tăiați
din umbrele cerului
treceau ne
mai
aruncându-și gândul
peste paşii mei de nisip,
peste paşii Lui de sticlă…