duminică, 10 noiembrie 2013

a aparut Antologia de versuri ,,Carraria,, /preluare de pe blogul lui Teo Cabel



Noutate editorială -CARRARIA- Antologia grupului literar CARRARIA

A apărut la Brașov, la editura unde a fost tipărit și „Inelul de aur


” al domnului Ion Topolog, Pastel, această antologie, pe care, cer voie celor care au pus sufletul să apară, vreau să o consider și un cadou de ziua mea.
 
 
PREFAŢĂ

Mereu m-am gândit la Carraria ca la o corabie asemenea unei Arce primordiale, zămislite să salveze esenţe din frumuseţile lumii. Nu poeţi, ci Poezie. Nu seminţe care vor rodi materie, ci trăiri atent strecurate prin sita deasă şi purificatoare a metaforei, ce vor hrăni, curăţa şi înălţa suflete. Nu adjective nude ce nasc suspiciuni ci un întreg Miracol al înluminării ce “lămureşte” un sentiment al cuvântului prin evocarea unui mister particular şi personal, dăruit cu iubire celuilalt prin această artă a sufletului de a conversa cu lumea, care este poezia.
În recidivate şi moderne „vremuri barbare”, când cultura este ameninţată de faţa spoită a imposturii artistice ce plouă cu erupţia din vulcani noroioşi sloboziţi mediatic ca nişte străjeri ai apocalipsei, când apostolii, mucenicii şi sfinţii ei sunt lapidaţi în pieţele golite de pâine sub balcoane nebuloase ale conglomeratului social-politic, am văzut în Carraria un garant al acelui militantism prin care universul emoţiilor nuanţate estetic dobândeşte un status decisiv pentru seminţia care-şi caută cu disperare refugii culturale, din obligaţia morală de a supravieţui spiritual, de a-şi conserva rămăşiţele de normalitate.
Dar ce e aparte în Carraria, o petală distinctă din corola amorfă a limanurilor lirice este că, într-o lume artistică nici pe departe liniştită cum pare din afară, marcată de orgolii ce nu sunt atinse în intensitatea lor nici măcar de cele politice, bântuite de disensiuni şi trădări, destrămări şi neiertare, dezvăluie un Eden aproape ireal al înfrăţirii şi al generozităţii. Aici, veterani galonaţi, cu decoraţiile lor strălucitoare câştigate pe frontul lirismului, cu hainele fermecătoare şi emoţionante acoperindu-le rănile dobândite de avatarurile „omului interior” sau din duelurile cu confraţii, întind o mână de ajutor celor proaspăt veniţi în lumea unde poezia devine opţiune, ca şi memoria, viaţa însăşi.
Carraria pluteşte astăzi, desprinsă definitiv de tărâmul tăcerii, semeaţă şi stranie sub lumina veştedă, trainică peste loviturile talazurilor unui întreg deşert blestemat, hăituită de arţagul carnavalesc al vântului şi de tangajul hulei, pentru că există. Şi există, ca expresie a unui laborios şi stăruitor bricolaj paradigmatic viaţă-artă, pentru că s-a născut ca idee generoasă şi s-a înălţat cu conştiinţa comună a unor veritabili donatori de frumos ce vor să depăşească intensele mărturii ale răului actual şi să lase urme în memoria colectivă.
Onoarea de a scrie despre ei câteva rânduri păleşte numai în faţa copleşitoarei bucurii de a le citi acut confidenţele în tihna ceasurilor de reverie din tranşee. Să vezi cu ochii minţii ritualica ridicare a catargului poeziei din încremenirea literei-semn, să simţi complice cum miraculosul ia noi şi noi forme de seducţie din fuioare ale metaforei, să trăieşti de-aproape acel proces continuu, melodic rânduit şi împletit din inefabile nuanţe, în care sufletul magic se adună la un loc din tot atâtea lumi câţi poeţi originali există...
Nu sunt aici ca să-i critic, să-i analizez sau să-i judec. Poveştile lor despre fericirile şi durerile pe care le privesc „drept în ochi”, istoriile freneziei evadărilor din capcanele melancoliei sau ale inocentelor vânători de himere, mărturisirile luminii şi ale umbrelor din faliile propriilor istorii tainice, le spun ei singuri, după o metodică şi autoflagelantă cernere. Îmi rămâne doar să mişc, fragmentar, succint şi cu o anume parcimonie, perdeaua ferestrei de o reflexivitate fluidă deschise spre povestea lor, care începe cu „a fost o dată” şi continuă, neîndoios, cu „va fi”...
Momentul embrionar, acel „Fiat Carraria”, când au prins glas cei tăcuţi şi exilaţi din vremurile neliniştii, când li s-a înmuiat memoria de piatră prizonierilor tăcerii şi au apucat a vedea dincolo de posibil cei orbi în deznădejde, e datorat poetului, creatorului, călăuzitorului Petre Anghel. Peste castele de cuvinte, sub ceru-i sul ce se desface peste-un deşert infinit, ghicind, parcă printr-o graţie divină ori prin darul unei priviri secunde, că lucrurile simple şi neasemuit de frumoase ar putea să ne lipsească iar dorul va mirosi a sânge, a aşternut primele scânduri imaginare, înmuiate în balsamul „Insomniilor mătăsoase”. Şi-atunci, o pereche de aripi s-a multiplicat, prin Ştefania Grigoraşcu-Zamfir, cu nopţi albe pictând fluturi în amurguri, văruind tragicul cu umbre sinucise în ploile toamnei, din îndemânarea părului de a sorbi şoapte, din capriciile crizismului fiinţialîmbrăcat în duminică, precum sufletul. Şi-au venit... Aurel Sibiceanu, vistierul credinţei spre cuminecarea azurului, cu sufletul pregătit pentru oaspeţi,în căutarea iubirii rămase submireasma de glicină. Cu aflările şi priveliştile, zilele şi cărţile, truda de scrib smerit cât Dulgherul cioplitor de vâsle. Adăugate, tuşele ingenioase şi fine ale Giei Ramona-Ionaşcu, cea cu fruntea lovită de stele, cu arabescurile mângâierii neuitate de iele ce desfac sub tălpi blestemul iubirii şi tiptilul nedrămuit şi nesigur al sărutului încă necules, cu desenele peste pădurile norului de alean. Luându-şi rămas bun de la o doamnă Bovary ce aşteaptă la o fereastră, în oraşul în care noaptea intră în ritmul burlanelor picurând iar ghinionul a fost călcat de ultimul tramvai, a sosit Dan Dănilă. Cu istoria rescrisă pe inimă, din daltă, ca pe un bob de orez, însoţit de un zdrenţuit înger de toamnă. Adrian Munteanu, cu mantia sufletului pârjolită de strălucirea scenei, se apropie împrăştiind seminţele în eterul descântat al vântului, sădind amăgiri în iarba crudă printre luciri de ierburi şi băltoace ca să culeagă, la ceas de toamnă sângerândă şi-n măcelul nopţii, libertăţi cu mintea limpezită de rouă, virtuozităţi dulci-amare despre iubire şi moarte, neiertătoare lucidităţi, de dincolo de uşă, despre trecere şi ne-trecere. Vasilica Ilie, melancolie în vârf de deget ca un parfum curgând ierni neninse, descântecul aşteptării pe marginea unui vis, cuvinte sângerate în alb şi negru între ochiul soarelui şi cel al umbrei, iubire sădită-n suflet precum un copac etern, cu ramuri fâlfâind din aripi şi flori devenite îngeri. Dăncuş Doru Ştefan, arhanghelul mânat de demonul răzvrătirii în bine, cu ludicul şi tandreţea spaimei de îndrăgostit pe când pachetele de ţigări stăteau în camere diferite, sub platoşa războinicului loial principiilor, peste care s-a turnat dor şi drum spre acasă. Marius Iulian Zinca, rostitor poetic ispăşind pe drumul unicităţii, călătorul ascetic prins în mrejele profunzimii, sfâşiat de nesfârşitele agonii ale tăcerii ce lovesc în absenţa plânsului dar cu talentul vindecării cicatricilor ce erup odată cu primul licăr tărăgănat al inimii ori din biciuirea de brumă a delirului cântărit în cuvintele singurătăţii. Amalia-Amalia, mereu îndrăgostită de cuvânt, de pustiul umplut cu îngeri desenaţi în doi pe virginele zăpezi, de vise furate din palmele Nopţii ori de ghioceii toamnei coapte, număraţi la “perfectul compus” din ghicite cuvinte nerostite. Adrian Păpăruz, cuvinte roşii prin vene incolore,năluca peste o inimă pe care să cadă, ca oposibilă icoană pe sticlă sub care numeri iubirile ucise. Mihai Traistă, sau fundamentările ideatice ce aparţin reveriei. O forţă originală şi cosmic-arhaică de reenergizare a esteticii simboliste. Annie Lorei, evadată din incubatorul de oameni pe margine de cuţit, sub varul ce ninge ca petalele cireşului, Dan Stoica, filosofia socratică de Antartică încrustată sub gerul primordial, din care renaşte iubirea, liberă că e vie. „Cine spune că posedă pe cineva, acela e ucigaş nu iubit, cine are pe cineva, e temnicer nu mire”. Vera Crăciun, cu sensibilitate şi dor de nemărginirea zborului, ceas osândit al nopţii ce colindă ca-n vechile balade din mătase, dăruind iubire, senin şi alint, adieri de îngeri şi eternul florii de câmp, reverii pribege în schimbul umbrelor himerei. Teo Cabel şi fericitele sale întâlniri (ne)aşteptate cu poezia: în stradă, furând zîmbete în rochia ei de zefir, în soarele de pe umărul ei, în foşnetul frunzei de stejar unde-şi ascute cerbul cornul, între două iubiri sub naosul de stele, sub taninul toamnei, în vîrful coasei ce coseşte destine sau pe largi bulevarde minate unde visele n-au semafoare. Geo Galetaru, din drumul de cenuşă unde ardoarea cântecului pribeag mistuie auzul, călătorind precum ferestrele nopţii pe înaltele podişuri ale inimii, deasupra lucrurilor ce plutesc pe aripi de seară, spre tunetul auriu care cândva poate aduce fericirea, spre Lumina ce arde pe cărări nevăzute, când totul va fi o poveste. Hanna Bota, după un dans pe Gange şi o partidă de şah cu Maria din Magdala, murmurând, dincolo de sine, din cronicile memoriei şi elogiul pietrei, incantaţii pentru Yerutonga. Ovidiu Stan, privirea permanent lucidă spre socialul ce-mparte praf cu palmele deschise, din cerul văgăunii ninse, a nuntă, cu petale de cireş. Nuţa Istrate Gangan, cu discursul detaşat şi devorator până la cinism ce-i rezervă şansa decelării propriilor emoţii, nostalgii, tandreţi, întreaga pleiadă de haruri ce-o sprijină să reziste în cotidianul oglindit în uriaşe baloane de săpun, în oraşul monstruos ce ne scuipă fără remuşcări, pe marea stingheră şi vineţie, fără a-şi pierde vâslele. Ioana Burghel, inima căutând răspunsul zborului din furate aripi de înger, frunza din ramul crescut în ochiul albastru al Timpului, surâsul incandescent ce transformă spaţii din oglinda sfărâmată a fricii, reveria din conturul zilelor, paradisul demnităţii din fragmentele roş-negre ale măştii iubirii. Teo Laurean, lucid călător printre iluziile “pustieşagului”, din humă până-n nimbul Învierii, slujindu-se de uitarea-zid apărător, de amnezia-leac, osânda iubirii devoratoare de iad şi paradis ocrotindu-l în lupta cu dorul-vânt, cu fiara-n togă stacojie, cu nedreptatea care ne vrea robi, cu dimineţile de fiere ale iernii din noi. Florina-Sanda Cojocaru, din oraşul ce plânge încă-n griul murdar, din strada unde poezia e iubire de-o zi sau eternă, cu gust sălciu sau de dulceţuri, cu iz de jazz sau de moarte, cu esenţe din mireasma teilor nemuritori, ticsiţi între gânduri şi ploi, unde fiecare îşi caută pământul, marea şi limanul libertăţii dintre ele, gustate picătură cu picătură, între vis şi real, între a avea şi neant. Nicu Murgăşanu, cavalerul căruia-i vibrează în vise dangătul clopotului din Cetate, adeptul prafului uitat la intrări şi steagului semeţ ca un stol de grauri, loial blazonului cu petale albe şi iz de trandafir, dăruit, precum sufletul-ierbar, celei îndelung aşteptate. Petre Violetta, contopindu-se cu luciul sângeriu al Timpului-ghimpe sub albul tăcerii ce nu minte, adunând safire printre tonuri de violină, sub zbaterea de toamnă a aripii stângi ce ucide lebăda, cu neliniştea mirosind a mare şi departe, în aurora tainică a uitării. Dorina Neculce narează în infinite nuanţe despre petale albe de acoperit păcatele lumii sau hrana albastră din pereţii faguri, despre poarta de brad a temeliei sanctuarului dintr-o saga amurg, oglinda de dor respirat printre gene laolaltă cu fricile mistice adăpate din cupa nebuniei, tăceri înfipte în aşternuturi înasprite alături de sunete suave amestecate-n pahare, aşteptând ca undeva, ceva să se schimbe, fundamental
Bălan Dragoş Dragomir, cu versul său expansiv, nelăsând visul să-i trişeze iubirile la foc încrucişat cu poezia ce pune divinitatea în dificultate, uzurpând imaginarul prin ieşiri din timpul exponenţial şi revendicări ludice dar ferme rugului suprem. Adriana Chidu, melancolia calmă, matură, departe de disperarea ce soarbe în ape icoane, ştiindu-şi pe de rost şi cu uimire, dintr-oboabă de orez cu o carte în mână, reveria fundamentărilor ideatice şi mâinile ce bănuiesc, prin aer, miresme de sub crusta îndrăgostită, şi umărul, cine pe cine sprijină. Gabi Nan aduce un vers senin ca de icoană bizantină, cu amintirile blânde despre tot ce a însemnat acasă, despre sanctificatele clipe-ideal ale evadărilor, ochii care ne-au învăţat iubirea, sărbătorile respirate cu sufletul. Mihaela Maria Franc, puternică prin neînfricatele sale ape cu nuferi născute din liniştea cerului, rece sub lacrimi nelimpezite, doar tristeţe de zîmbet ca o floare de măr lipindu-şi sufletul de retina lui, când timpul curge spre izvoare, tandru şi alb ca o lebădă sub umerii de lumină ai lumii. Nicolae Sirius a lăsat demult în urmă castelul ultimului dictator, să cânte, în valuri roşii de maci,balada timpului ce plânge precum cei care cântă demult singuri în singurătate. Şi, într-unsecol alb, grâul aruncat în sus va cădea împreună cu suspendata iarnă. Luminiţa Cazan Mazilu, zborul păsărilor deschizându-i porţile cerului alături arţari, porţi galbene sub priviri în care păstrează ploaia ca pe un jazz, meditaţie reflexivă asupra esenţialului fiecăruia plecat în sufletul altcuiva, când umbre dragi ne-o iau înainte, întâi un pas, apoi următorul.
Privind acel mănunchi de istorii sensibile şi crude, radiografii interioare, lucide, ironice, şlefuite cu francheţe de patimi până la miezul de înţelepciune, acel Uta-napiştim modern a prins pasărea măiastră a inspiraţiei de catarg, cu odgoane din rădăcinile hrănite din scheletele atâtor zei ai lirismului, să călăuzească, să reziste, ca drumul să vină... Şi i-a scrijelit pe aripile-vele adevărul crud ca un prunc depărtat din carnea Muzei:
„Nu avea culoare, nu avea glas, nu mirosea, dar parcă ai zărit-o și când vrei să spui cum a fost, începe creionul să alunece pe hârtie și o desenezi, dar nu ca o pasăre, ci o brodezi tu din litere, din vocale alungite și din consoane dure și rele...”
Carraria a plecat din portul său spre o nouă dimineaţă a omenirii, pasăre Phoenix reînviată din mâl tragic şi ape ce fertilizează conştiinţa, urmând a se intersecta, chiar şi când uită, cu drumurile poeţilor ancestrali. Ca un secret şuşotit, ca o parolă neînţeleasă decât de iniţiaţi, o măsură de pian, o tandră muzică de cameră care cu atâta blândeţe, destăinuie iubirea. Ca un vaiet de jelanie cu o galaxie de ecouri, ca un huruit de cutremur îngrozind heruvimii, sub sărbătoarea neculorii născute din clivajul viaţă-neant, avut şi pierdut, iubire şi înstrăinare...

Ciprian Marian Antohe
 





Niciun comentariu:

nevralgii

ființa mea nu mă mai strigă însetată a obosit inima nu i se mai deschide i se zărește numai ceasul şi eu stau în genunchi așteptând să ...