nemângâiere zic

ca o duminică îndoliată cu
colţii de-argint înfipţi în spate
privirile se scurg în mine
scuturând toţi trandafirii
stoluri de corbi
mă înconjoară
croncănind sinistru fac
împrejurul ochilor mei
un zid de neiertat
-zidul de trupuri-
din care ies noapte greieri uscaţi
acoperindu-mă bob cu bob
cu nemângâierea pietrei
din fântânile adâncului adu glasuri întretăiate:

,,a mai trecut şi ieri pe aici
o cunoaştem după coastele ruginite
în privirile stinse de smarald
platan cu rădăcinile în vânt
răsuflând umilinţa împăiată,,

,,nemângâiere zic împrejuril meu ai crescut un zid,,
şi cer duminicilor mele oarbe
să cânte să strige să danseze iară şi
să se simtă aşa
ca şi când ar fi fost
Uitate...