amintiri din viitor(prozopoem)

îmi petrec mâinile peste un timp de piatră.
același 15 august mult așteptat întinde spre mine o mână invizibilă.
din ungherele memoriei mele adormite amintiri mă acuprind ca pe un copil proaspăt îmbăiat.
e mult de atunci.
mi se pare că umbra cerului mi-a acoperit gândul.
parada hăinuțelor noi trebuie să reînceapă.
chiar dacă trăim la o margine de lume, suntem frumos îmbrăcați.
,,copiii trebuie înnoiți de paște, de sânzâiene și de sântămărie,, spun părinții, trudind în arșița unor veri nemiloase.
prin pantofiorii mei se vede cerul ca un vortex care își aspiră partea necurată.
tata ne îmbracă frumos,frumos.
 ne parfumăm cu esențe de dincolo de timp, de trei ori pe ani..
un parfum de albăstrele cumpărat de la târg inundă parte adumbrită din noi și întreaga casă pare că reînviază cu aceeași voiciune de altădată...
ce poate fi mai adevărat decât un tată iubitor.
merg singură, deși am numai 4 ani și trebuie să trec puntea îngustă peste un râu.
singurătatea îmi dă aripi.
,,unde-i cea mica? întreabă neliniștit tata, căutându-mă prin mulțimea oamenilor colorați în verde-albăstrui,,.
,,cască gura pe undeva,, îi răspunde mama, mereu neliniștită de firea mea cu...ușoare înclinații autiste, cum șopteau pe la colțuri unii..
,,niciodată nu știi de unde să o iei, continua ea, cu aceeași voce arțăgoasă,,
niciodată nu eram pe placul mamei.
eram cea ,,ascunsă,, și căutările astea o oboseau.
în sfârșit, mă găsesc rezemată de un arbore de foc.
 priveam cum se aprinde pe alocuri cerul.
,,hai, uite, aici, în ogradă la doamna emillia, să facem o fotografie, zice tata, peste ani o să o privești și o să îți amintești de clipa asta pe care eu am să o bat cu degetele mele de argint, la tine, în fereastră,,.
și mă privește, așa, ca și cum ar fi plecat de mult, de foarte mult...

-aaaaaacuuuuum, zâmbiți cu toții!! strigă fotograful, o să aveți o amintire luminoasă, luminoasă...
lumina îmi curgea lin pe bărbie...
o priveam ca pe o bală strălucită și nu îndrăzneam să mă mai mișc...
dacă se mișcă totul?
dacă ziua asta, atât de specială, ne va despărți?
,,ne va despărți? întreb zorii.,,
și zorii alunecă tangibil cu perdeaua stelelor căzute.

din poza îngălbenită niște oameni triști, volatizați îmi bat cu pumnii...
,,-de ce nu ne mai lași??? de ce ai stins lumina??? de ce nu mai ieși noaptea să ne întâmpini la fereastă?,,
în smoala nopții nălucile se sting...
Se sting, și eu am luat lumina după mine. o țin sub pernă
să îmi reînflorească...