Ciupercuţele magice, autor Adelina Ciocan(scrisă cănd avea 9 ani)

redactez din caietul de teme al Adelinei-04.06.2010

Într-o pădure. la marginea unei poteci, două ciupercuţe se văitau:
-Vai, surioară, stăm aici, înfipte într-un picior! Toţi ceilalţi aleargă prin pădure, cum vor ei, numai noi zacem aici, neştiute, înţepenite ca nişte pietre. Parcă n-am avea şi noi dreptul la bucurii şi la viaţă.
-Ai dreptate, surioară, consimţi cealaltă. Nu ne putem mişca şi oamenii trec pe lângă noi şi ne culeg, neştiind că unele suntem chiar magice, zise Roşuleţ, ciupercuţa cea înverşunată.
-Ce bine ar fi dacă am avea două picioare, am alerga şi noi, de nu ne-ar mai ajunge nimeni, zise cealaltă, ciupercuţa Magic-Logic, extrem de îmbufnată.
Deodată o zambiluţă firavă li se arătă în cale:
-Bună ziua! Eu sunt Zambiliţa, se prezentă ea.
-Încântate, răspunseră ciupercuţele în acelaşi glas, înveselindu-se că au şi ele cu cine mai schimba o vorbă. Noi, după cum cred că ţi-ai dat seama, suntem ciupercuţe fermecate şi îţi putem îndeplini trei dorinţe, continuară, clipind de trei ori, aşa, ca zambila să priceapă mai bineşi mai repede. Dar toate ţi le vom împlini dacă treci peste patru teste: unul de curaj, unul de inteligenţă şi altul de...blândeţe.
-Iar ultimul, dar nu cel din urmă, va fi cel de alegere, adăugă ciupercuţa Magic-Logic.
-Doamne, dar ce bine îmi pare că v-am întâlnit! exclamă Zambilici. De mult îmi doream să am nişte prieteni care să nu mă părăsească. Sunt pregătită. Să începem testele!
-Bine! vom începe în trei minute! spuse Roşioara.
Cele trei minute s-au sfârşit, iar testul putea începe.
-Acesta este un test de curaj, continuă Roşioara, şi va trebui să îţi faci mare curaj ca să guşti din bucăţica asta de Barba ursului şi îi întinseră o plantă necunoscută.
-Încearcă,încearcă!! o îndemnau ciupercuţele magice. Nu te teme, frunzele te vor apăra! Te vom apăra şi noi, mai ziceau ele.
Zambilica se gândea la ceea ce a păţit Alice când a gustat din licoarea de pe masă, dar îşi făcu muuult curaj şi gustă cu gândul că va fi ajutată să găsească muulţi, mulţi prieteni şi nu orice fel de prieteni, ci din aceea adevăraţi după care umblă toată lumea. Ea a avut încredere şi în petala ei de curaj, că avea şi o asemenea petală.
-Braaavooo! aplaudară ciupercuţele. Să mergem mai departe. Acum urmează testul de inteligenţă. Să vedeeem: cât face 11 : 3? continuară uitându-se una la alta, cu subînţeles. Credeau că au încurcat-o măcar de data asta.
,,Glumeau?,, se întreba Zambilici. Cum să nu ştie? Ce în pădure nu putea învăţa matematica? Nu trebuie să împartă ea cu aricii frunzele culese toamna, când e musai să îşi facă fiecare câte ,,o casă,,?
Oarecum confuză că a fost prea uşor, se prefăcea că se gândeşte şi zice scărpinându-se pe sub barbă:
-Păăăiii, eu cred că 11 : 3 este egal cu 3 şi ne mai rămâne restul 2, pentru că, argumentă ea: 3x3 este egal cu 9 şi dacă îl adăugăm şi pe 2, ne dă iaar 11.
Să ştiţi că a ajutat-o şi petala inteligenţei sale.
Magic- Logic se încruntă uşor, dar nu avea ce face, trebuia să meargă mai departe.
-Acum urmează testul de bândeţe. Trebuie să cânţi atăt de duios încăt să adormi firele de iarbă dar şi pe narcisa-boboc, de acolo, de la marginea potecii.
Zambilici a noastră se folosi imediat de petalele ei căntătoare şi adormi pe loc toată pajistea, iar narcisa-boboc deja sforăia uşor, spre hazul tuturor.

-Foarte bine! Fooaarte biiine! se bucurau sincer ele. Acum să trecem la testul de alegere. Să zicem că eşti pe un pod şi ar trebui să salvezi ori o fetiţă speriată, ori un căţel fără stăpân. Pe cine ai salva mai întâi.
-Eu i-aş salva pe amândoi, deodată, pentru că aş pune fetiţa să ia căţelul în braţe şi eeeuuuu aş lua în braţe fetiţa.
A răspuns cât se poate de bine. Se vede treaba că Zambilici era o floare isteaţă şi merita să i se îndeplinească multe dorinţe.
Vreţi să ştiţi ce şi-a dorit????

1. Să dobândească mulţi prieteni adevăraţi.
2. Să se poată împrieteni cu duşmanii florilor şi să îi facă să o iubească.
3. Să nu se despartă niciodată de prietenii săi.

Tocmai atunci o zână îşi făcu apariţia printre flori şi ciupercuţe şi îi îndeplini toate dorinţele lovind-o uşor cu bagheta ei fermecată.
Dar parcă se auzi un scâncet, ,, Ce să fie oare?,, se întreba zâna.
-Heeei, ciupercuţelor, voi plângeţi? Dar v-am făcut magice, Ce s-a mai întâmplat?
-Noi ne dorim să avem două picioare, să putem alerga prin pădure, să putem fugi din calea oamenilor, silabisiră ele printre sughiţuri.
-Dragele mele, nu am ştiut că asta îşi doresc plantele, zise buna lor zână şi când făcu un semn cu bagheta înspre Miază-Zi, toate plăntuţele prinseră picioare şi alergau şi se veseleau, cum nu au mai făcut-o niciodată.
Drag copil, poate ai să ajungi vreodată în Poieniţa aceea fermecată: Să nu rupă crengile, să nu calci florile şi să nu laşi focul nesupravegheat, asta ar putea să le sfâşie inima, şi inima lor e ca şi a ta, luminoasă şi mare.

......................................................................................................................................
Dar poate, mă gândeam eu, povestea asta scrisă de mine la ora de lectură, va fi cunoscută de foarte mulţi oameni într-o zi. Dar poate, peste căteva luni, se va auzi în clasele voastre şi autoarea va fi felicitată.
Dar toate astea, într-o anume zi.
Autoarea nici nu simţi când o baghetă fermecată o atinse uşooor pe umăr.....................................

hora pisicilor

intru iar în hora pisicilor
cu ochii cambraţi
cu frânturile de cer
atârnând
învârt noaptea pe deget
să nu mai curgă
las limbile aspre
să mi se așeze pe frunte şi
eu strig şi ele miorlăie şi
ele strigă lingându-mi unghiile cusute
mă şi închipui
alungată de ale tale
gânduri speriate visez că
mă curm de la jumătate
mă zbat şi mă târâi
alunec şi
mă prind

Despre păcate, păcătoşi şi alte moravuri...

Cu mulţi ani în urmă m-am dus la o biserică, de aici, din Iaşi, să mă spovedesc, aflând că este o biserică mai puţin obişnuită, adică are ,,mult har,, aşa precum mi-a zis o prietenă.
Iau maşina 28. Aglomeraţie. Împinsături. Împunsături pe sub coaste. Nişte tuciurii care ,,operau,, pe la coborâre, acţionând sub privirile nestingherite ale celor din jur. Strâng bine geantă şi nişte pirande mă privesc pe sub sprâncene. Sigur aveam faţă de victimă.
Trec, scărţâind pe lângă Palatul Culturii, îmi dezmorţesc oasele care pârâie de vor să se împrăştie de-a lungul trotuarului umed.
Cu chiu, cu vai, ajung.
Înăuntru, precum se ştie, atmosferă rigidă şi tăcută, de biserică.
Mă uit în jur, oamenii se uită nedumeriţi la mine, eu mă uit nedumerită la ei. Oi fi mai ,,şifonată,, de la călătoria mea plină de peripeţii, gândesc şi mă îndrept înspre femeia care vindea lumânări, ascunsă bine în dosul unei bărăci minuscule.

Aspectul nu o deosebea cu nimic de celelalte femei care se îndeletnicesc cu acest lucrul: aceeaşi privire rece, aceiaşi ochi bănuitori, haine cernite, întotdeauna foarte, foarte slabe şi parcă toate suferinde.
-Aş vrea nişte lumânări, abia şoptesc, nu care cumva să supăr pe cineva. Oricum, oamenii şi aşa  erau deja foarte supăraţi, ce le mai puteam face. Dar ce ştiam eu, fiecare cu ale lui.
Îndrăznesc să îmi duc la bun sfârşit ,,misia,, cu care am venit:
-Ştiţi, eu aş vrea să mă spovedesc la părintele, dacă se poate...
Femeia mă scanează automat, intr-o secundă. Pesemne nu corespundeam ,,regulilor creştinilor din grup,, şi îmi întoarce o privire tăioasă şi bănuitoare, în acelaşi timp cu restul şi lumânările.
-Ei, asta-i bună...Nu eşti de pe aici. Părintele are păcătoşii lui de spovedit. E în post şi e foarte aglomerat, nu cred că mai are timp şi de păcătoşii altor parohii.
Înţepenesc cu vorbele în gât. Îmi vine să îmi dau palme, întrebându-mă cine m-o fi pus să păcătuiesc şi cârcotesc în gând: ,,cu ce s-or deosebi păcatele mele, noi, de păcatele celor vechi, care deja locuiesc în parohie?,,.
Nu mă las cu una cu două şi merg direct la Părintele, la altar, să îmi exprim dorinţa.
Aici să te ţii, părintele nu numai că nu mă spovedeşte dar îmi şi ţine un discurs moralizator despre cei nerecunoscători, ca şi mine, care se plimbă de la o parohie la alta.

De emoţie îi şi răspund de la ce parohie vin.
,,Dar cum nu, îl cunoaşte pe parohul nostru, preot cu har, oare cine mă pune să bat pe la porţile altora,,.
Cu capul plecat mă îndrept spre ieşire sub privirile aprobatoare, ba parcă acum mulţumite ale creştinilor cărora li se ştersese ca prin minine suparărea de pe feţe.

Acelaşi drum la întoarcere. Maşina 28. Împinsături, împunsături în coaste, aceleaşi pirande care iau seama că pe acolo îşi fac veacul de zi cu zi.
Dezamăgită şi sfărâmată, mă duc la biserica din cartier, şpăşită, dar parcă şi mulţumită. Nu ştiu de unde venea mulţumirea aceea.

*****************************************************************************
Dar eu am întâlnit şi pe internet un loc în care un ,,nenea Vergil,, şi-a creat site. Şi stă şi el tot aşa, la intrare, cu lumânările în mână, îndemnându-te să i le cumperi.
Te priveşte şi el, tot suspicios, dintr-o parte, cu ochiul stâng foarte încruntat şi cu sprânceana dreaptă foarte ridicată, însă dacă îndrăzneşti să îi zici să te spovedească, imediat te şi ,,aruncă în şantier,, să te mai lucrezi puţin, să îţi mai cizelezi metaforele.
De acolo, din ,,fundul şantierului,, te scoate sau nu, precum îi e voia, dar te mai arată, pe la fereastă, din când în când, o clipă doar, atît cât să te vadă şi ceilalţi membri şi să ia aminte.
****************************************************************************
Pe la biserica aceea nu am mai fost niciodată, dar pe site-ul cu pricina  mă mai duc, uneori, să văd ce şi cum, cum şi când, cînd şi mai ales UnDe.
:)http://hermeneia.com/content/poezie/pe_tocuri_prea_inalte

Prinţul Andrico, povestea continuă..., autor Adelina Ciocan

(autor, Adelina Ciocan-12 ani)

http://universulprieteniei.forumgratuit.ro/t524-sarbatoarea-copilariei-eveniment-organizat-de-asociatia-universul-prieteniei-si-lansare-de-carte-printul-andrico-adelina-ciocan-01-iunie-2011

http://www.universulprieteniei.org/t111-1-iunie-2011-ziua-copilului-lansare-de-carte-adelina-ciocan#1283
http://www.tunesbaby.com/dm/?x=xj1sn3
http://www.tunesbaby.com/dm/?x=xj1qtc

Povestea continuă...

autoare, Adelina Ciocan

Vă mai aduceţi aminte de Andrico? Dar de prinţesa lui preafrumoasă?

Ei, bine, dragilor, după cum aţi şi aflat, Andrico şi Prinţesa Alice, fiica Soarelui Răsare, trăiau fericiţi în Regatul Soarelui. Zilele treceau cu bucurii şi fericirea lor creştea, creștea neumbrită de nimic şi de nimeni.

Dar peste atâta fericire, uneori, mai pot s-apară şi nourii întunecaţi ai unui gând.

Dar ce oare îl apăsa pe voinicul nostru în acel ocean de fericire?

Ei, da, aţi şi ghicit, lipsa unei mici făpturi care să alerge şi să se bucure prin împărăţie.

Aceleași gânduri o chinuiau de la o vreme şi pe frumoasa lui soție.

Timpul trecea şi ea ştia că Andrico ar fi dat şi o jumătate din Regat numai să i se îndeplinească ascunsa lui dorinţă.

Într.o zi, cum stătea el în pădurea fermecată a regatului,culcat, cu mâinile sub cap, privind buluceala norilor, aude un glas răguşit, ciudat, ca un fel de nechezat, dar pe care îl putea înţelege:

-Stăpâne, ştiu ce gândești...Ştiu care ţi-e dorinţa...

Andrico a privit în jur mirat. Nu vedea pe nimeni. Ba da. Vedea calul său despre care nu ştia mare lucru. ,,Să fie un cal fermecat? ,,se întreba el.

Calul scurmă cu copita la rădăcina unui fag şi continuă:

-Vei avea un copil doar dacă prințesa Alice va sorbi licoarea unui nuc fermecat care se află dincolo de râul de cristal, în pădurea de argint.

Flăcăul a privit în jur, să nu cumva să îl vadă cineva că vorbește cu un cal şi să creadă că ditamai prințul a înnebunit. Apoi, cu sfială, întrebă:

-Cum se face că îmi știi dorinţa? Şi de ce nu am ştiut că am un cal fermecat?

-Puterea am dobândit-o de curând. Dorinţa ta o ştiu de mult, pentru că noi, animalele, simțim cu sufletul.

Era o lecţie pentru Andrico. Înghiţi în sec şi continuă:

-Şi ce ar trebui să fac, bunul meu prieten. Oare există o cale de a ajunge acolo?

-Sigur că există. Putem porni când vrei.

-Aş vrea să pornim chiar acum.

-Ai mai pornit tu aşa, Andrico, pe vremuri să eliberezi Soarele din ghearele balaurului Marco şi ţi-a fost de folos plecarea şi glorioasă întoarcerea. Deci, haidem! Dar ia aminte, vom trece prin răul de cristal. Frumuseţea lui te poate pierde. Să fii cu mare băgare de seamă.

Andrico nu ştia ce are să însemne asta, dar tăcu şi hotărî să ia aminte.

Au ajuns pe malul răului de cristal şi o frumusețe nemaipomenită îl izbi cu o forţă uriaşă. Păsări de cristal scoteau triluri de sirene din gâtlejurile subţiri. În apa cristalină parcă se înecase cerul cu miile de galaxii şi în străfunduri se iţeau domniţe de o frumusețe rară însoțite de slujnice dăruite cu aceeaşi frumusețe.

Parcă uitase cine e, parcă le-ar fi vrut pe toate. Sigur, era un efect al vrajei făcute de vrăjitoarea Zena, cea mai şireată şi mai aprigă din neamul vrăjitoarelor care putea lua orice chip şi care se putea multiplica în mii şi mii de chipuri.

-Stăpâne!! strigă calul. Toate aste nu există. Doar mintea ta le creează. Vrăjitoarea vrea să te supună. Nu te lăsa robit!

Parcă s-a trezit dintr-un vis lung şi obositor şi a văzut clar o simplă întindere de apă.

-Ca să trecem pe partea cealaltă, trebuie să nu atingem apa. E o apa fermecată tot de vrăjitoare şi dacă o atingem ne prefacem, pe loc, în statuii strălucitoare de cristal. Tu ai de rezolvat nişte lucruri, eu vreau să te slujesc. Să vedem ce facem.

Ca prin minune, un paltin bătrân îşi aplecă trunchiul moşnegeşte şi se luuungi până dincolo, pe malul celălalt.

-Se vede treaba că Zâna Zorilor îţi este alături şi te păzeşte, spuse calul.

-Da. Cândva i-am salvat de la înec toţi copiii şi a zis că va veni cândva vremea să mă răsplătească.

Au trecut chiar cu mare uşurinţă pe partea cealaltă, numai că la locul indicat nu mai era nici un nuc bătrân, ci o statuie care lăcrima.

Oarecum deznădăjduit, Andrico şi-a îndreptat potirul când spre ochiul ei drept, când spre ochiul ei stâng, şi i-a cules toate lacrimile. Calul i-a zis de seva nucului, dar lacrimile nu sunt seva sufletului, a gândit el.

Ca prin minune statuia a prins viaţă şi a cuvântat;

-Să trăiești mulţi ani, Andrico !!! Iar soţia ta să nască din lacrimile mele un prunc cum nu a fost altul. Ştiam că ai să vii. Știam că numai tu poţi rupe vraja vrăjitoarei Zeno, şi uite, de acum pot fi iar Zâna Zorilor, cea de pe coastă.

Apoi, i-a înmânat o baghetă fermecată, s-a prefăcut în pasăre de fum şi s-a topit peste zare.

Andrico a izbit cu bagheta într-o stâncă, nervos că nu a întrebat-o cum să facă să ajungă acasă, dar ca prin minune s-a trezit brusc în curtea împărăţiei sale cu potirul plin cu lacrimi cristaline şi cu bunul său prieten, calul, alături.

Soţia l-a certat din priviri, pentru că a fost tare îngrijorată, dar Andrico i-a înmânat potirul îndemnând-o să soarbă toate lacrimile.

Prinţesa Alice a rămas grea şi după ce a sosit sorocul a născut un băieţel de toată frumuseţea, aşa cum îl menise Zâna Zorilor. Numai că în ochiul stâng purta lacrimile Bucuriei, iar în ochiul drept lacrimile Durerii.

Şi de atunci, spune povestea mea, oamenii au cunoscut cu toţii Bucuria şi Durerea.

Dar ei au trăit cu mulțumirea în suflet până la adânci bătrâneți, alături de cei dragi, şi...poate, acolo, în Regatul Soarelui, oamenii încă îşi mai amintesc de Andrico, frumoasa Alice, şi cei care le-au urmat.

sub apăsarea norilor

sunt copaci

care se sting

sub apăsarea norilor

metalici scâncesc

nemaigăsindu-și

brațe cu care să se atingă tac

cu gleznele umflate de prea

multe ploi oamenii le aprind

focuri la rădăcini coaja le

țipă a cântec uitat e ca

într-un concert sumbru

al pescărușilor sihaștri

ca la o răscruce

o cheamă irenne are
tenul vărgat un ochi galben şi
celălalt albastru irenne
iubeşte morţile târzii
priveghează se sperie
vrea să treacă prin
ea însăşi trage obloanele şi
stă aşa ferecată ca la o
răscruce de suflet aşteptând
să o acopere cerul.
o acoperă? sau...
ce o fi apăsarea
aceea de umbră
neînţeleasă şi ciudată?

cu o jumătate de deget retezat

emilly îmi arătase scara
podul deschidea gura imensă
ca o vietate sfârtecată
ne absorbea
înlăuntru mese întinse
femei dezbracate
dezmierdări sophiste
mucuri de ţigară strivite
în tălpile goale
dans ameţitor de iele
ochi de păianjeni
atârnaţi pe o muzică bacoviană
se zvărcoleau bărbaţii
cuprinşi în mrejele aşezate
de cu zi marmona cea mai bâtrână
dintre fiicele universului
pregătea licorile
poemul se scria singur
oamenii se îngrămădeau
unii în alţii locuiau în
acele ţinuturi neştiute
înapoia aceloraşi ziduri
cândva se vor răzvrăti asta e sigur
se vor întoarce şi ei cândva
apasarea asta
fără de margini nu mai poate
să le stingă visările întoarse

Micul Print

de tine întrebând

prin perete păpuşile de-argint
se ţeseau în amintirea bărbaţilor
plecaţi în larguri cu mâinile
lor aspre crescânde
treceau vadul înspumegat
pasul lor veşted
zumzăia şi zornănia
asemenea unor
albine cu aripi alungate
de sub mantia de soare
aşa şi mâinile mele cresc
şi înfloresc
şi tot cresc şi
se desfrunzesc
atunci când cresc
de tine întrebând

i-așa de simplu

să îmi scriu versurile
cu lacrima aprinsă
la căpătâi cu buzele
încătușate cu ochii pironiți
înapoia unor icoane
din care îngerii au plecat
pe o cărare numai de ei știută
simplu și curat îmi zic dar
nu mai pot întoarce timpul
nu mai să pot să îmi botez
în râul din mine
pasărea de foc
(amurg postum
iradiindu-ne chipul)
ura cu lanțuri de sânge
stăvilind-o nebănuit
așa...de simplu

să-ţi rătăcesc tăcerile tăcute

,,paparudă-rudă,
vino de ne udă
cu găleata-leata
peste toată ceata,
cu ciubărul-băru
peste tot poporu.
da-ne, Doamne, cheile
să descuiem cerurile,
să curgă şiroaiele,
să umple pâraiele.,,(folclor)

ca o ploaie cu gura astupată
am să simt dorul
să fiu iarăşi rob obosit
asfinţit (cu trupul trădat)
să îmi crucific pe numele
jertfei Altarul
eliberându-mă de tot
ce ar fi fost rău
în tine-aproape de mine-
să fiu şi îmi va fi iarăşi
dor să îţi rătăcesc gura
în tăcerile tăcute
cu limbă de moarte.

totem de gand

.

simt. te-ai odihnit în mine,
 pleoapa înroșit apasă,
 și-n privirile-mi senine
 azi, se lasă ceața deasă.
și te-ai proiectat în verde,
 m-ai sorbit cu legământ,
 ochiul lumii iar mă pierde,
 eu m-ascund într-un cuvânt.
și-ai deschis o catedrală,
 să-mi cuprinzi tăcerea-n ea,
 mi-am uitat vorba pe-afară,
 poate-o încolți, cândva.

carpe diem!!

văd totul foarte limpede
aici deasupra ierburilor cosite
pașii mei fragezi se umplu de timp
de sevă și de întunericul fântânii din adânc
aud cum răsar stele din rădăcini
gudurându-se de obrazul  palid
al lunii pașii mei liberi vot trece
fără de lanțuri vor alerga prin
pădurea fermecată în curând su
punându-se morții voi şi a
prinde jalbele-n proțap
apoi am să ard în cuvinte miile de cioburi
turle de biserici cu degetele înaripate voi atinge
capetele cavalerilor se
vor dezveli de coifuri
cetățile și maluri de lut
desferecate vor fremăta
aducându-ne pe mese
grămezile de linişte
albastră : Carpe diem, suflete! îmi strig
de aici din desprinderea de oase

numele tău strig

numele tău strig 

te caut în toate iubirile lumii
tu poezie nume de faur
de prea târzie dimineaţă
ai prins în tine zborul cu faţa întoarsă
cu dorul de mâine de nefiinţă de a înălţa aripi
în peştera adâncă zbatere aprigă în
pâlpâiri de inorog cu bleste
încrustate în frunte priveşti şi
uiţi că ai fost vreodată o ramură verde de măslin în mâna celor care au trădat o lacrimă

zâmbet de smoală scursă pe un obraz pictat în dangăt ce sparge nourii şi

furtunile în gene asprite desenând aşternuturile nopţii pe un

cer mult prea înalt ca nişte muguri de viaţă plesniţi pe buzele

toamnei şoptesc numele tău durut şi temut

strigat în gură flămândă cu limbă de foc
damă isterică de pică
morții îi port pică
urcând uneori un deal îmi
imaginez că el e acolo
ferecat în scoarța creţoasă a salcâmului în floare
în mijlocul durerilor
îi aprind lampioane(noaptea mi se deschide în palme) şi suflu în apele tulburi
ale minților mele
e acolo îmi zic acolo între
întuneric și adânc
sap
sap amintirile înceţoşate  cu
amăgirea că aș putea să îi
deschid cândva racla
să-i răsădesc în coşul pieptului trei nuferi

unul incolor altul alb şi celălalt înnegrit

să-l pot oferi lupilor să muşte cu sete

să mă acopere cu stele cu zile din iarba înaltă şi

eu să simt căldura lui cum îmi arde în măduvă oasele

peste care în curând veţi trece
astupându-mi tăcerea cu vorbe târzii
fumul o să îmi dea în clocot trupului meu
i se vor îneca pârâuri
la căpătâi
morții or să mă recunoască
în dama de pică
doar zece ani
pământului i-ar mai trebui
să-mi schimbe fața cu râul

poem neterminat

copilul bolnav îmi mângâie fruntea

înapoia inimii tale

un copac îşi scutură frunzele

numai noaptea ne dă câte un indiciu

caută caută e o distorsionare

a adevărului şi inima mea

ia forme piramidale (suntem prea mulţi le zic

prea multe ziduri nesparte zac deasupra fiecăruia)

un Cineva parcă înadins

ne desparte vieţile cu

o sfoară parcă ne tot leagă

Cineva

şi eu privesc de dinapoia ochelarilor de foc

nu mai am vârstă nu îmi mai port

peste talazuri falsul meu trup doar

unghiile şi părul îmi mai acoperă urma trecătoare

pe când încerc sa mă ascund în rădăcinile altcuiva

de azi voi fi nevăzător de azi voi fremăta ca şi plopii

amurguri voi ascunde printre gene şi n-am să le mai vând

pescarilor nimic nimic voi fi acolo şi aici

şi tot voi arde

departe de imina mea

fetiţa cu genunchiul de metal

va cânta legănându-se veşnic

ne vom veseli şi o veşnicie

vom amesteca în palmele noastre

nemuritoare lutul şi poate

în ritmuri de tobe răzvrătite

vom bea licori angeline

petrecându-ne peste zările albastre chipul

în adâncimile terestre vom dansa

Poveste cu omul negru

PoVeste cu omul negru

niciodată nu am putut privi

fața descusută a omului negru.

omul negru locuia în fiecare fereastră îi

simțeam mâinile cum frământă cerul

ochii lui de cristal cum

fabrică mănuși din stele și

tremuram

încercând să întorc cheia

în broască

în urma mea

ușile pârăiau

scrâșneau tușeau a casă bolnavă

tata înhăma caii

în căruța lui

se oglindea cerul

se adunau îngeri cu aripi

la mâini și la picioare

haide îmi zicea el niciodată

nu ți-a plăcut omul negru și

nici nu i-ai putut privi

ochii de cristal

haide îmi ziceau și îngerii

cu aripi la mâini și la picioare

şi omul negru

frământa în mâinile lui aspre Cerul

fără a încerca să mă mai privească

haiku

ochiul de păun
zvâcnet înroşit de timp
umbră sub pământ

vis)are

de parcă mi-ar putea atinge
chipul de parcă m-ar putea
distinge înecată în oglinda
fragmentată bucată
din bucată de parcă
vieţii nu i-ar da un nume
fără de mine pădurile de curcubeu
şi-ar stinge trupul de departe
............................................
ei na asta da visare zic
şi îmi şterge ochii
înroşiţi de fum încercând să îmi înghit
o parte din frânturile de pleoape
să pot să mă-ntrupez şi dincolo
de cuvânt roată rotită împrejuru-mi
umbră cafenie adormită
sub bocancul prăfuit
pe când te întorceai
puternic şi trimufător
din somnul tău de ne)fiinţă
acela cu miile de corăbii
alb-albe-fantome vii
crescute din umbre călătoare

amintiri din viitor(prozopoem)

îmi petrec mâinile peste un timp de piatră.
același 15 august mult așteptat întinde spre mine o mână invizibilă.
din ungherele memoriei mele adormite amintiri mă acuprind ca pe un copil proaspăt îmbăiat.
e mult de atunci.
mi se pare că umbra cerului mi-a acoperit gândul.
parada hăinuțelor noi trebuie să reînceapă.
chiar dacă trăim la o margine de lume, suntem frumos îmbrăcați.
,,copiii trebuie înnoiți de paște, de sânzâiene și de sântămărie,, spun părinții, trudind în arșița unor veri nemiloase.
prin pantofiorii mei se vede cerul ca un vortex care își aspiră partea necurată.
tata ne îmbracă frumos,frumos.
 ne parfumăm cu esențe de dincolo de timp, de trei ori pe ani..
un parfum de albăstrele cumpărat de la târg inundă parte adumbrită din noi și întreaga casă pare că reînviază cu aceeași voiciune de altădată...
ce poate fi mai adevărat decât un tată iubitor.
merg singură, deși am numai 4 ani și trebuie să trec puntea îngustă peste un râu.
singurătatea îmi dă aripi.
,,unde-i cea mica? întreabă neliniștit tata, căutându-mă prin mulțimea oamenilor colorați în verde-albăstrui,,.
,,cască gura pe undeva,, îi răspunde mama, mereu neliniștită de firea mea cu...ușoare înclinații autiste, cum șopteau pe la colțuri unii..
,,niciodată nu știi de unde să o iei, continua ea, cu aceeași voce arțăgoasă,,
niciodată nu eram pe placul mamei.
eram cea ,,ascunsă,, și căutările astea o oboseau.
în sfârșit, mă găsesc rezemată de un arbore de foc.
 priveam cum se aprinde pe alocuri cerul.
,,hai, uite, aici, în ogradă la doamna emillia, să facem o fotografie, zice tata, peste ani o să o privești și o să îți amintești de clipa asta pe care eu am să o bat cu degetele mele de argint, la tine, în fereastră,,.
și mă privește, așa, ca și cum ar fi plecat de mult, de foarte mult...

-aaaaaacuuuuum, zâmbiți cu toții!! strigă fotograful, o să aveți o amintire luminoasă, luminoasă...
lumina îmi curgea lin pe bărbie...
o priveam ca pe o bală strălucită și nu îndrăzneam să mă mai mișc...
dacă se mișcă totul?
dacă ziua asta, atât de specială, ne va despărți?
,,ne va despărți? întreb zorii.,,
și zorii alunecă tangibil cu perdeaua stelelor căzute.

din poza îngălbenită niște oameni triști, volatizați îmi bat cu pumnii...
,,-de ce nu ne mai lași??? de ce ai stins lumina??? de ce nu mai ieși noaptea să ne întâmpini la fereastă?,,
în smoala nopții nălucile se sting...
Se sting, și eu am luat lumina după mine. o țin sub pernă
să îmi reînflorească...

nemângâiere zic

ca o duminică îndoliată cu
colţii de-argint înfipţi în spate
privirile se scurg în mine
scuturând toţi trandafirii
stoluri de corbi
mă înconjoară
croncănind sinistru fac
împrejurul ochilor mei
un zid de neiertat
-zidul de trupuri-
din care ies noapte greieri uscaţi
acoperindu-mă bob cu bob
cu nemângâierea pietrei
din fântânile adâncului adu glasuri întretăiate:

,,a mai trecut şi ieri pe aici
o cunoaştem după coastele ruginite
în privirile stinse de smarald
platan cu rădăcinile în vânt
răsuflând umilinţa împăiată,,

,,nemângâiere zic împrejuril meu ai crescut un zid,,
şi cer duminicilor mele oarbe
să cânte să strige să danseze iară şi
să se simtă aşa
ca şi când ar fi fost
Uitate...

lăuntric

mă închid înapoia unor maluri abrupte,

fluturi timoraţi

cu genunchii la gură

îmi tremură în coaste.

..............................

prietene, îţi mai aminteşti?

sunt semnul tău

de întrebare...

(o adiere

de aripă

în pragul nopţii)

............................

mă sfărâm şi mă

destram

în apele oglinzii

aducându-ţi

alunecări de soare.

să nu

mai vii
îi zic
iubire
cu trunchiul aplecat
să nu
mai vii prietene de departe (împuşcătură de cuvinte)
***
şi mirosea a stârv
a mortăciuni abandonate
în trupuri de apus stam drepţi
poate prea drepţi pentru o judecată anostă chiar
lumească osteneam între rujuri stridente şi
unghii false n-ai fi întrezărit nimic
dar ea era acolo
acolo topită în cântec de pasăre
îşi storcea sânii în pacea nopţilor târzii
hrănea copiii umbrelor de foc aşteptau
pocnetul de puşcă-mitralieră blestemată
chiar noaptea-mamă-moarte amară a
tuturora le acoperea părinteşte gura
cu pernele de stele
sssst! tăcere!!
în tufişuri de sinucidea eroic
firul ierbii pustiul are să coboare
împrejmuind nimicul
..........................................
răzvrătit în haine convenite
înfulecam din umbre
îngăduind privirii
să mă ocolească

transFigurare

mă transformi
lumină în curcubeu
sunt peste tot împrejurul meu raze
dansează oamenii sunt doar oameni îmi zici şi
trasezi un cerc un arc o linie dreaptă
pe care nu o pot ajunge suntem
doar noi continui tu patetic fără
început şi fără de sfârşit doamne
n-am să mai pot ieşi
niciodată din povestea asta zic
bine că am ajuns e foarte bine că am
putut ajunge aici la capătul timpului
nu moare nimeni aici
în locul acesta neştiut
în care m-am născut
dintr-o altă mamă dintr-un alt pântece
într-un alt trup omul din mine
a căzut refăcut în ţărână
răbufnind bine că am putut ajunge
din când în când gândurile mele
se trezeau în tine scuturându-mă de preaplin
de preamulta-mi pulbere albastră fină şi
eu caut ecoul unor cărţi sibilinice şi
mâinile mele îţi poartă iar semnul
stigmatizat de unghii sticloase
prefigurându-mă
în umbră incizată
pe al tău obraz.

preDestinații

stăteam îngenunchiați
tuna și fulgera
bătrânul de zahăr
înfige toporul în prag:
ca să nu se prăbușească cerul ne spune el
și ne îngrămădeam unii în alții
,,doamne ai milă de mâinile noastre
până pe malul celălalt,,
era drumul prea lung
prietenii mei țipă și
cântă împing către apă
cred ei că e o glumă
faptele lor
cutremură ochiul trezit
trupul copilului plutește
plutește cu ochii umflați
cu gura secată cu pieptul de sârmă
,,mama, vreau un strop de apă,,
,,nu-i da, dumneZeii mă-ti, strigă bărbatul cu plămânul stricat, știi că îmi udă noapte tot patul,,
gura copilului arde
e ca o explozie a soarelui în părul lui s-a încurcat toată zarea și picioarele broaștelor
țestoase apasă. ,,seara asta nu o va uita nimeni seara
asta, ne explica fetița de hârtie,
nimeni nu o va mai uita......................................................................................
Niciodată și toate celelalte crime
se bălăcăreau
în balta de sânge
astupându-ne
ochii încercau să ne amuțească
să ne...

amintiri întunecate

când nu ne mai încăpeau ogrăzile
prăfuite alergam cu toții
la pârâu prin porumbul uscat
mâinile lui scoteau săbiile din teacă
prăvălindu-ne într-o luptă nedreaptă dar
nu ne păsa de tăieturile adînci
de sângele proaspăt care îngrășa pământul
nu aveam noi timp de așa ceva nici
vreme să ne oblojim firișoarele vineții
care ne acopereau fețele
cu un fel de umbre vorbitoare
strigam : la ataaac!
și El nu știa de glumă
își tot ascuțea dinții
în trupurile noastre
.......................................................................
-emiily anne, îi strigam fetiței din sâmburi,
la ciment!!! haide!!!acolo e locul cel mai întunecat
și alergam voinicește
aruncându-ne țărâna peste umbre
..............................................................................aici erau galerii peste tot
și frica ne pândea de prin unghere
,,să nu îți fie frică, mă îmbărbătam ca să nu râdă de mine toți copiii,
nu-ți fie frică, așa îmi ziceam,
în galerii sunt maluri
de fluturi
și treceam
peste un mal
și treceam peste un mal și
treceam peste....

îmi înfloresc iar trandafirii

îmi înfloresc iar trandafirii
cu nesfârșita catifea, la poartă,
adu-mi și clipele uitate-n legea firii,
sau lacrima sculptată-n piatră.
îmi înflorește nufărul în gânduri,
cu floarea plină de păcat,
iubirea mea se-mpleticește
printre rânduri,
cu sufletul curmat.
îmi înflorește crinul de zăpadă,
pe trupul-mi ce a desfrunzit,
privesc la ochii ce- au rămas lipiți
de geamuri,
la umărul ce printre nori
ţi-a-nflorit...
și-ţi înflorește, iară, primăvara,
prin ochii mei,
doar ție îți închin iubirea,
ce curge, azi, văpăi printre
-văpăi...
P.S.: scriu cum vreau, ce vreau şi când vreau sunt poet :))))) ...independent. mă simt liber și nu dau nimănui socoteală :))

expresii latine, preluare site ul Cititor de proza

Expresii latineşti uzuale Publicat de dobrica mariana în Martie 17, 2011 la 10:07am

• Publicat de Emanuel Pope în Aprilie 21, 2011 la 12:38pm în Ziua Limbii Române - 31 august 2013
• Înapoi la Ziua Limbii Române - 31 august 2013 Discuţii

ab initio= de la început
ad hoc= pentru aceasta, creat pentru un anume scop
ad litteram= cuvât cu cuvânt, literal, fără nici o schimbare
alma mater= mamă hrănitoare
alter ego= un alt eu
carpe diem!= bucură-te de ziua de azi!
sine qua non= indispensabil, fără de care nu se poate
cui prodest?= cui foloseşte?
curriculum vitae= cursul vieţii (notă biografică)
de facto= de fapt
de iure= de drept
dura lex, sed lex= legea e aspră, dar e lege
errare humanum est= a greşi e omeneşte
ex abrupto= dintr-o dată
ex aeqno= la egalitate
ex cathedra= de la catedră
ex libris meis= din cărţile mele
festina lente= grăbeşte-te încet
gaudeamus igitur= să ne bucurăm, aşadar
grosso modo= în linii mari, fără a intra în amănunte
homo homini lupus= omul e lup faţă de om
honoris causa= în mod onorific, pentru onoare
in extenso= pe larg
in extremis= în ultima clipă
in memoriam= în memoria
ipso facto= prin însuşi faptul acesta
magna cum laude= cu cele mai mari elogii
mea culpa= vina mea
memonto mori= adu-ţi aminte că vei muri
modus dicendi= fel de a spune, mod de exprimare
modus vivendi= mod de a trăi
mutatis mutandis= schimbând ceea ce trebuie schimbat
nolens, volens= vrând, nevrând
non multa, sed multum= nu multe, dar ceva de seamă
nota bene= ia seama cu atenţie
nuda veritas= adevărul gol-goluţ
o, sancta simplicitas!= o, sfântă naivitate!
o, tempora!o, mores!= o, timp! o, moravuri!
persona non grata= persoană nedorită, indezirabilă
post-scriptum= după ce a fost scrisă (adaos la o scrisoare), după semnătură
primus inter pares= primul între cei asemenea
pro domo= pentru propria cauză
pro forma= de formă
rara avis= pasăre rară
restitutio in integrum= restabilirea totală a situaţiei iniţiale
sine die= fără o zi hotărâtă, fără un termen precis
statu-quo= aceeaşi situaţie
stricto sensu= în sens restrâns
sui generis= în felul lui, special
tabula rasa= tăbliţă ştearsă
tale quale= aşa cum e, întocmai
ubi bene, ibi patria= unde e bine, acolo e patria
vae victis!= vai celor învinşi!
veni, vidi, vici!= am venit, am văzut, am învins! (scrisoare prin care Cezar vestea Senatului roman victoria de la Zela) – expresie a unei victorii fulgerătoare
verba volant, scripta manent= vorbele zboară, ceea ce este scris rămâne
vox populi, vox Dei= galsul poporului, glasul lui Dumnezeu

Raul Carstea si C-tin Neculae - Regasire (www.deltalunara.ro)

gothic solitude

când se lasă sforile albastre
fluturând peste apusuri
îmi dezleg mâinile murdare
descos pleoapele învineţite şi
trec alunecând
peste apa iordanului
cu lilieci în gheare
mă simt doar amintirile curmate
când le răsucesc în
forma firelor de gând
acolo sub cetatea
pustiită acolo unde
mi se adună
toţi norii de cenuşă

impresii de învăţătoare

îi vedem la colţ de stradă, pe sub poduri, prin gările insalubre ale oraşelor, pe sub pasajele mizere. miros urât şi ne întoarcem dezgustaţi privirile. nouă nu ni se poate întâmpla, gândim. noi suntem altfel. dar şi ei au fost altfel, şi ei au fost oameni. fiecare dintre ei are o poveste ascunsa bine sub măştile lor din ce în ce mai opace.
nu vrem să îi vedem. nu vrem să le auzim cuvintele dezarticulate...noi nu trăim ca ei. noi avem case, avem piscine, avem maşini, telefoane ultramoderne, suntem ,,interconectaţi,,.
dar oare cine sunt ei, cei care suflă vlăguiţi şi inspiră hapsân mirosuri halucinogene de prenadez ieftin?
te-ai întrebat vreodată?
sunt uitaţii României, sufletele golite de nevoi. nu au prieteni. pentru ei viaţa e o haită. se încaieră şi se sfâşâie, pentru că noi am uitat să îi mai consideram oameni şi le transmitem instinctul de animal de pradă.
uneori ne golesc portofelele. atunci apar ,,mascaţii,, şi îi baga în dube. pentru judecata lui ,,dumnezeu,,.
unde e de fapt ,,dumnezeul lor,,?
de ce nu le curmă suferinţa?
de ce nu le deschide o nouă poartă de salvare?.
,,aşa vor ei să trăiască,, mi-a zis un preot când i-am mărturisit ce gândesc, oarecum vinovată.
,,de ce nu face ceva biserica să îi ajute?,,
,,crezi că vor să fie ajutaţi, de ce vorbeşti în necunoştinţă de cauză şi faci un deserviciu bisericii? ştii câţi dintre ei se înghesuie printre oamenii, la slujbe, şi baga mâna în buzunare?,,
,,nu, nu ştiu şi nu mai vreau să ştiu că o biserică, o casă a tuturor, are gardieni cu privirile pătrate care te privesc suspicios, ca şi cum simpla ta prezenţă le dă de lucru...nu vreau să ştiu că uşa domnului nu e deschisă şi pentru ei?...
de unde vine această nedreptate? cu siguranţă din noi, din nepăsarea noastră, din paşii noştri grăbiţi şi din privirile plictisite şi acuzatoare cu care îi răsplătim, zi de zi.
cîteodată ai simtit mâna lor şi în portofelul tău?
nu te întrista, prietene!! tu oricând ţi-l vei umple la loc, dar lui i-ai umplut, poate, sufletul cu o pâine caldă, i-ai suplimentat, poate, portia de aurolac, l-ai îndemnat, cu siguranţă, cu încă un pas înspre moarte...
nu îi goni!
priveşte-i cu înţelegere...
haina urât mirositoare ascunde un suflet de om.

şi mă întreb fără să aştept vreun răspuns: de ce nu s-ar face aziluri de noapte mai multe?

şi iar mă întreb retoric: unde pleacă acei copii din orfelinatele de care regimul ceauşist avea mare grijă? tu te-ai întrebat asta vreodată, tu, dsa, da, cel care încălzeşti nemeritat un loc în guvern sau în parlament sau în vreo instituţie abilitată să îi ajute???
priveşte-i!! sunt ei...cei care îţi menţin ţie locul despul de moale. sunt cei care nu mai aşteaptă nimic.
sunt ei, rodul nemuncilor tale...
sunt ei, cei din canaluri jegoase, din gările murdare, întind înspre noi mâinile murdare, crăpate de frig, tremurânde, parcă cerîndu-ne să îi salvăm. nu se spală, miros a băutură şi agonizează pentru că i-ai condamnat prea mult...
tu nu le dai nimic.
,,nişte nenorociţi, îţi zici,, şi înaintezi mândru înspre treburile tale. ai job, pleci în concediu, poate în cluburi, uneori te preocupă şi ,,o viaţa extraconjugală,, că doar o singură dată trăieşti, nu?

îmi vine acum în minte un moment halucinant: un politician din Constanţa, gras, bine ferchezuit, ca un câine fudul şi bine hrănit, a dat cel mai tembel răspuns  la întrebarea  adresata de o reporteriţă, în campania electorală:

,,şi ce proiecte de viitor aveţi dumneavoastră? cum veti acţiona dacă vă aleg oamenii pentru un nou mandat?,, l-a întrebat duduia, dându-şi ochii peste cap şi pletele, aşa, a la monica columbeanu.

cu ochii beliţi, cu privirile împrăştiate, negăsind cuvinte, a tuşit imbecil, după care a adăugat, bâlbâindu-se:

,,am ...proiecte... maaari, măăăă gâââândeeeeesc să ...mai... fac...ăăăăăăă,  niiiişte adăposturi pentru câinii comunitari,,. apoi a tăcut prosteşte...şi ce credeţi? acum e ,,fruntea,, de la tv,.  de dimineata până seara, ne dă sfaturi, îşi dă cu părerea şi îşi aşază cât mai bine fundul bombat în orice ,,scaun,, i-l pune dinainte ,, sluga,,. pentru că dragi prieteni, o  ştim cu toţii, televiziunile sunt slugarnice şi aservesc partidelor politice.

ei, da, compatrioţi români, suntem(am devenit) o ţară Superbazată: ţara cu ,, oameni ai străzii,, şi ,,câini comunitari...

îi vezi peste tot, miros urât...dar, sunt totuşi oameni...nu toţi ne naştem deştepţi şi aroganţi...unii au nevoie să fie ocrotiţi, chiar puşi la muncă. nu cred că ar refuza. dar ce să muncească?

cine să îi întrbe dacă astăzi au mâncat măcar un colţ uscat de pâine?

la ce se referă rugăciunea când ne spune : Pâinea noastră cea de toate zilele?

a cui e pâinea? şi mai ales cine o taie cu cuţitul??

haiku

sufletul meu alb
luntre rătăcitoare
cuib florii de nea

CV literar-Dorina Neculce

Dorina Neculce- CV literar- membră a Societăţii Culturale Junimea 90- Iaşi; membră a Academiei libere ,,Păstorel,,-Iaşi.

Publicaţii : volume de poezie:
 1),,Lumea din oglindă,,- Editura Pim. Iaşi-2010, prefaţa scrisă de poeta Maria Baciu;
 2) ,,Surâsul meu gothic,,- Editura Pim, Iaşi-2010, prefaţa scrisă de criticul literar Diana Vrabie, profesor universitar la Universitatea Bălţi, Republica Moldova;
 3) ,,Urme vechi,,- Editura Pim, Iaşi-2011, prefaţa scrisă de scriitoarea Simona Modreanu;
 4),,Zbor sihastru,,- Editura Pim, Iaşi-2011, prefaţa scrisă de scriitoarea Carmelia Leonte;
 5) ,,La marginea tăcerii,,- Editura Pim, Iaşi-2012, prefaţa scrisă de poetul Bogdan Baghiu;
 6) ,,Zbatere de pleoape,,- Editura Pim, Iaşi-2013- prefaţa scrisă de poetul Liviu Apetroaie;
 7) Dialog poetic:,,Contraria,,-E ditura Pim, Iaşi-2012-prefaţa scrisă de scriitorul şi publicistul Gheorghe A. Stroia;
 8),,Femeia cruciat-Trilogie gothică&The woman crusader-Gothic trilogy publicată  by Brian Wrixon Books Burlington, Ontario, Canada-2013.
 Volum de proză scurtî:
 1) ,,Dacă aş putea străbate timpul,,-Editura Pim, Iaşi-2010- prefaţa scrisă de romancierul Valentin Ursianu.
 Antologii:
 1) ,,Iarna,, volum colectiv- Editura AS`S, Iaşi, 2009-debut literar sub egida Asociaţiei Culturale Universul Prieteniei, Iasi;
 2) ,,Însemne,, -Editura Docucenter, Bacău, 2010, apărută sub egida site-ul Casa Gândului,,;
 3) ,,Meridiane lirice,, 2012-Editura Armonii Culturale;
 4) Arta de a fi uman @ The art to be human,,2013- Antologie internaţională apărută in Canada by Brian Wrixon Books Burlington, Ontario, editor Daniela Voicu-volumul 3;
 5) ,,Arta de a fi uman @ The art to be human,,2013-Antologie internaţională apărută in Canada by Brian Wrixon Books Burlington, editor Daniela Voicu, Ontario-volumul 5;
6),,Arta de a fi uman @ The art to be human,,2014-Antologie internaţională apărută in Canada by Brian Wrixon Books Burlington, editor Daniela Voicu, Ontario-volumul 9
 7) ,,Vade mecum,, proiect susţinut de site-ul Promovarea României. Proiect coordonat de Dorina Neculce si Rameel-Editura Pim, Iaşi-2012;
 8),,Carraria,,-Editura Pastel, Braşov-2013.
 Premii literare:
 Premiul II-Concurs national-Haiku,2010, organizat de Universul Prieteniei
 Premiul III-Concurs national de poezie, 2012-organizat de Revista ,,Noi, nu!,, din Cluj.
 Publicaţii frecvente: în diferite reviste şi site-uri literare de pe internet, cel mai reprezentativ ,,Cititor de proză,,.
 În lucru: o noua Trilogie de poezie gotică -,,Solitude,, şi un volum de proza scurtă -,,Cu oamenii lui Dumnezeu,,.
 Important!!!! caut un sponsor sau poate o editură   :) care sa ma ajute sa imi public Trilogia gotica :)) si volumul de proza scurta.
 Pot fi contactata la adresa de mail: dor_ina64@yahoo.com

mashenka

hai mashenka o strig
nu te ascunde
femeia asta aplecată nu se va opri
oricum va plânge și va tot plânge
tu trebuie să ieși clădirile
fără ferestre
te pot topi
...........................................................
mashenka e fetița de metal
a unei familii de pitici
gândurile ei-fire înnodate-hrănesc toți trandafirii
(asta ne va ajuta poate
doar asta ne va ajuta)
când totul se pierde
când ne dezvelesc de umbre pomii aud
bătăile inimii tale ca niște acorduri răzvrătite și
parcă o și văd pe mama ea însăşi încuiată
într-un trandafir își sprijină bărbia de un zid cu
mâna
evadeaza
se cuibărește la pieptul mashenkăi
fetița de metal
scâncește
.................................................................
oooo așa-i de simplu să te stingi
lumină zic și trag pe nări
tot sângele-nchegat

cred c-am să încărunţesc

,,un El și o Ea

înlănțuiți 

ținându-se de mână

se vor arunca dintr-o clipă în alta

de pe marginea de fier a podului Mirabeau,,

sunt uluită

zdruncinată

între valuri

ascult știrea asta prin difuzoarele

unei gări subacvatice un El

pentru că nu își mai găsea sentimentele pierdute și

o Ea pentru că nu a învățat la timp cum să brodeze în inima cerului

sensul cuvântului-adevărat--în fiecare joi îmi amintesc

de tine-un el și o ea

împăturiți în perdelele de stică--ținându-se

și ațipesc dar din secundă în secundă inevitabilul(nu ține cont)se va produce și (îngenunchiată astupată trunchiată răstignită în umbre)aștept finalul ca pe o vindecare ca pe o dezlegare la gustul de sânge..............................................lasă, îmi zic. dacă mă gândesc mai bine cred c-am să încărunțesc............................................................................................................................ochiul meu cald inima rubinie surâsul faptelor mele neprețuite nestinse neîntrebate la tine-n trup

cununi de lauri împletesc(și înfloream la tine-n gând/ca o magnolia rănită-n brațe,/ înjurând,nu mai am pas,/ îți poposesc pe suflet,/ în obraz,/amestecându-mă cu sânge,/tăcerea nopților mă plânge!!!...)

Grafică de carte-volume Dorina Neculce - Film Dailymotion

Grafică de carte-volume Dorina Neculce - Film Dailymotion

în esența lemnului

bărbatul acela cu
degetul de fier
mi-a arătat cum poate să ardă într-un \\
singur fluture tot cerul
bărbatul Acela a mai trecut prin mine
îmi zic pipăindu- mi sângele
pietrificat. zborul
în esența lemnului
Cine nu l-a încercat

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=z5absmIJN24&t=2

Grupul BARD ART - Film Dailymotion

Grupul BARD ART - Film Dailymotion