eu şi Criss

copilul se oprea adeseori la poarta noastră
îmi asculta plânsetul înfundat
prin care mi se scurgeau ochii.

odată mi-a ridicat pleoapa grea 
s-a strecurat înăuntru şi plângea ghemuit
în locul meu ca să-mi dea răgazul
de a te putea visa alergând peste clipe.

după ani şi ani, m-am întors
şi am auzit scâncetul sfâşietor
în pieptul supt al copilului de altădată
m-am furişat pe fereastra larg deschisă
şi m-am scăldat în lacrimile Lui
spre a-i dărui liniştea de
a ne visa fericirea.

fericirea, Chriss...
cum nu o ştii?

femeia despletită cu mantie străvezie
ţesută-n ochi iluzorii
care îşi jeleşte morţii pe
la porţile închise ale cimitirelor
pe când cocoşii cântă...
şi a patra oară.

priveşte, Chriss!
!unghiile ne-au crescut ca nişte elitre
chipurile ni se profilează întunecat
în rama aurie a tabloului de ceară
apa rochiei mele se tulbură
sub văpaia ochilor tăi de chihlimbar.

dar hai să ne aşezăm, Chriss!
aşa, cuminţi, cât mai departe
uite
se arată zorii
în piaţeta părăsită
statuile se dezgolesc
sărutându-şi vârful degetelor
şi iar Noi evadăm ţinându-ne de mână
în aceeaşi cruntă realitate-
halucinaţie-
vis(are)...