deja ne spuseserăm totul
nu mai era nimic de ascuns şi
plângeam înfundat la îndemnul cuiva
prea bine aplecat
în întunericul Acela lăptos
care mă înălţase El îşi vedea liniştit
de femeile cu potcoave de argint
care începeau a cotropi totul de parcă
aici ar fi fost uitată
urma mea sculptată
în pulpa nesătulă a nopţii
şi cred că ar fi dat drumul
păsărilor de pradă
să spumege piatra
ca pe o ieşire din neant
era şi firesc
acum
fiecare ar fi avut
măcar un nume
la care să se întoarcă
din când în când
auzeam sunete caudine
în urechea porţii mă piteam
pe după umărul statuii de nisip
într-o ciudată aşteptare a
ceva ce nu mai avea
cum să se mai întâmple
alături
prin frânturile de ierburi
oameni scheletici îşi scuipau
zilele înfipte în buzunare
la ce le-ar mai fi trebuie
acum când toţi dar absolut toţi
începeau a crede în glasul morţii
care uneori te urcă
apoi te coboară
te coboară
te...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu