ca un fir de vioară

acum ne şi putem cunoaşte
rotind oglinzile mai înspre stânga
luna o să ne intre brutal în talpă
arzând suprafaţa lucioasă o
să adormim legănându-ne chipul în
partea întunecată şi o să ne
ascundem în buzunarele decupate din piele
bucăţi de geamuri fumurii
perfecte cotloane călduroase
cântând la unison
despre un pod de piatră
dărâmat pe care o apă tulburată l-a smuls ca pe un dinte şi
despre pisica mea bianca sugrumată
în mijlocul străzii atunci când  copiii cerului
nu au mai găsit scara
şi liftul a bubuit
şi sângele a curs
şi omul s-a ridicat buimăcit
ştergând cu mâneca înroşită
buza sfărâmată a iubitei sale
pierdută noaptea  lângă o batistă
 în autobuzul 47 eu
îmi voi purta anevoios poverile
trăgând cu ochiul spre fereastră
nu voi avea ce face şi
mă voi subţia zilnic
aproape ca un fir de vioară
pe care muzicianul şi-a ascuţit
o viaţă
degetele
risipite în
rafale de vânt