luni, 27 mai 2013

fuga/păpuşile morţii

când o să se termine şi fuga asta
îmi zic sunt un om
bun îmi port fără durere masca
de argint care a crescut adânc
în carne îmi curge firul ierbii
dimineţile mele pot fi nopţile tale şi
nopţile mele îţi pot fi margine de timp sunt
un om ca orişicare altul
înot prin asfaltul zilnic al
oraşului de plumb
lăsându-mi urma de ţărână
trag tot mai apăsat
perdeaua peste
un camp
în care zac
păpuşile morţii
cu pleoapele putrezite
cu gurile aplecate
ca într-o ultimă strigare
sunt un om cumsecade
nu îmi privesc
niciodată umbra
pe ascuns
pe când ochiul lumii
încă doarme

Niciun comentariu:

Tot întrebându-mă

Înfiptă într-o nerăbdare de demult aștept cu tălpile de foc- e ca şi cum aș avea un bandaj în jurul capului amor...