duminică, 19 mai 2013

mâinile acelea

Înfășurate în ierburi masive, umede îi cuprindeau obrajii lăsând în nări mirosul înțepător de alge putrezite.
O îndemnau, din când în când, să strige.
-Strigă! Cât poți de tare. Trebuie să strigi! Doar cei care strigă mai pot fi auziți...
Privea neîncrezătoare și nu vedea chipul, chipul de dincolo de voce...cine o îndemna?
Vedea aceleași mâini insistente care apăsau pe fața ei și simțea o durere ascuțită în ceafă.
O încătușau în căușul lor îndreptându-i capul spre cer.
-Vezi lumina? Nu te feri...lumina te caută. A obosit și te-a regăsit, azi. Hai! Înalță strigătul! Cerul o să te asculte. Nu mai striga spre oameni. Prea multe zgomote false le-au tocit simțurile...au ochii astupați cu umbra vântului.
Nu te îngrijora, vânturile urlă doar la răscruci. Suntem pe malul mării. Oamenii ți-ar șterge strigătul sau l-ar zdrobi de maluri și l-ar preface-n țăndări.

Uneori ne înfuriem fără măsură și nu mai știm motivul...

Doar sângele albastu mai hrănește visele.
Tu ai nevoie de visul tău albastru ...scăldat la margine de lume.
Camera se îmbrăca de sărbătoare.
Lumina albă scălda lucrurile care încă n-au murit chiar dacă le-au plecat stăpânii.
În colțul cel mai întunecat se odihneau mâinile acelea înfășutare-n ierburi umede.
Acum, parcă dormeau aidoma copiilor sătui.
Apoi, se apropie de ea mergând pe vârful degetelor.
Le simte tot mâloase, stăruindu-i pe față, suflând aceleași vorbe gâjâite în ureche.
Era prizonieră în alb și strălucire în camera aceea scăldată până în tavan de valuri aspre de lumină.
Simțea în jur prezențe nevăzute, doar percepute de respirații sacadate și aburul de răsuflări o învăluia în așchie de vis-coșmar.
Încerca să-și elibereze fața, gâtul din stânsoare, dar mîinile îi amorțiseră ca în același coșmar când primejdia se apropie și ție îți înțepenesc încheieturile...
O fi o frântură din visul acela de astăvară...
A tras un colț din perdeaua de la geam și a privit luna care îi lăsa semne indescifrabile pe frunte.
I s-a făcut sete.
Gura îi ardea.
Ar fi băut și laptele de șarpe doar să-și mai ostoiască arsura aceea din gâtlej.
Îi era sete?
Sete de ce? de aer , de oameni, de nume, de omul acela care i-a privit în suflet când a crezut că noaptea îi e soră geamănă?
Își apăsa mâinile pe piept să țină acolo o durere...să nu mai plece.
Era durerea ei...
-Aaaa, Doamne, ce gânduri...Cum poți să mai privești în urmă? Când insul doar te amestecă prin troaca porcilor în lăturile din care se înfruptă veșnic?
**********************************************************
Ce-o fi cu piatra asta așa de grea, așa de ascuțită, de-mi intră pe sub carne?
Adun puterile și o îndepărtez să pot ieși...o șterg cu palmele îmbășicate...citesc un nume...
e al meu...
Sleită, pornesc pe stăzi , aproape alergând...
Privesc vitrinele...
Îmi văd doar mâinile.
Aceleaşi mâini înfășurate-n ierburi putrezite.
(din volumul Dacă aş putea străbate timpul)

Niciun comentariu:

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...