Dura

Dura

Femeia încă mai purta pe chip trăsăturile angeline ale fetei de altădată fără să-și poată recunoaște imaginea alunecată în oglindă. Pentru ea oglinda nu mai exista. Lumea aceea răsturnată nu-și mai reflecta apele în lăuntrul sufletului ei. Sufletul îi era gol și pustiit ca un talcioc încărcat de lucruri mult prea vechi.

Avea părul răvășit, ieșit de sub basmaua decolorată de vânt și ploi. Prea multe ploi pentru un suflet descălțat de vise. Hainele îi atârnau în dezordine pe trupul împuținat de zbucium, iar picioarele îi erau crăpate până la sânge, pentru că o vedeam mereu desculță.

Tablou sumbru al copilăriei mele, Dura.

Devenise ostatică în nebunia ei și în una din zile am aflat de la mama acea poveste tristă ca o lacrimă pierdută.

Se spunea că a fost cândva cea mai frumoasă fată din sat și s-a căsătorit cu un om tare învățat. Activist de partid, venit de nicăieri, omul avea o figură sinistră.

Șters, rotofei, cu chelie și mereu la patru ace, colinda satul cu fel de fel de motive fără de motiv...

Tulburase liniștea părinților pentru că umbla vorba că ar intra prin casele oamenilor, pe când aceștia erau la muncile câmpului și călca în picioare suflete unor biete copile.

Părinții ne dădeau de grijă și ne îndemnau să stăm cât mai mulți copii, împreună.

I se spunea domnu` Bobu și avea susținere undeva, foarte sus, de aceea nu se temea de nimeni și de nimic. Numele lui ne trecea un fior rece pe șira spinării.

Când am început școala, am cunoscut unele dintre victimele lui.Copile cu chip de înger, captive într-o lume a umbrelor și a neputinței.

Unii copii le înghionteau, adresându-le cuvinte grele, auzite prin familie.

Domnul cu pricina nu se sfia de faptele lui. Doar niște amenințări adresate părinților și câțiva bani aruncați cât să-și țină gura. Apoi, trăgea linie şi o lua de la capăt.

Femeia cu chip de lunatecă îi fusese soție, însă nu a rezistat prea mult alături de el. Domnul Bobu a părăsit-o într-o iarnă geroasă pe când trebuia să nască un copil.

Atunci, Dura și-a pierdut mințile, a născut singură și nu a lăsat pe nimeni să se apropie de casa ei. Copilul a murit la piept de frig și foame. Câțiva oameni din sat au imobilizat-o să-i poată smulge pruncul de la sân și să-l îngroape creștinește.

O perioadă a fost internată în ospiciu, dar după o vreme a revenit acasă cu privirile tulburate.

Trecea prin satul nostru spre un alt sat unde locuia o soră de a ei, și nu de puține ori, mânată de un instinct de gloată, strigam și eu alături de copiii satului după ea : Duuu+raaa! Alteori aruncam şi eu cu pietre, mânată de aceeași furie incontrolabilă, dar totuși copilărească.

Uneori părea că nici nu ne aude, alteori ne alunga, făcându-se după noi, amenințându-ne cu pumnul.

De câte ori am văzut-o, ocrotea în mâinile slăbite și tremurânde, un pui gingaș de găină. Chiar de era primăvară, chiar de era toamnă, în palmele ei se odihnea puiul golaș, neajutorat și Dura îi vorbea părintește, dezmierdându-l ca pe un copil regăsit în negura timpului, după ani și ani de așteptări.

Atunci, trăsăturile ei se destindea și părea o nălucă desprinsă din raza cerului. Nu mai era nebuna cu chipul răvășit, era mama iubitoare care își proteja puiul de brutalitatea celor din jur.

După un timp, fratele meu mai mare a fost făcut UTC-ist, alături de colegii săi şi una dintre copilele abuzate.

Am participat la festivitate toți elevii școlii și Domnul Bobu, activist de partid, ne-a ținut un discurs solemn despre cinste și onoare.

Cu degetele lui soioase, a prins inelele cravatelor copiilor și când a ajuns la colega de banca a fratelui meu, mâinile insului au zăbovit, privind-o insistent cu un fel de complicitate și un zâmbet de hienă încrustat pe buzele subțiri ca un fir de aţă.

Copila părea desprinsă dintr-o frântură de vis, parcă nici nu știa ce i se întâmplă. Pumnii fratelui meu s-au strâns a furie, a revoltă...în acordurile nepăsătoare ale unui sunet sec de fanfară, care intona cântecul patriotic „Am cravata mea”.

De atunci, am înțeles că viața se întindea și dincolo de râul în care mă scăldam și dincolo de ulița prăfuită în care-mi pierdeam pașii, în iureșul pașilor tovarășilor mei de joacă.

Iar viața se îndepărta târându-mă după dânsa, ba uneori încerca să-mi scuipe printre dinții tociți, drept în obraz.

De undeva, din negura timpului, Dura îmi zâmbea, mângâindu-și părintește puiul.

Urma mea o lua mereu înainte și eu îi strigam. cu palmele pâlnie:

-Hei, încotro mă duci, prietenă?!