rachetele

de la un an la celălalt, noi, copiii satului, strângeam cârpe. multe, multe cârpe şi ne tot  întrebam mamele dacă rochița din barchet trebuie să o mai păstrăm sau pantalonașii de finet albastru care şi aşa s-au rărit de te vezi prin ei ca prin sită.
-luaţi ce vreţi, ziceau mamele...la iarnă o să le căutați prin saci.
şi sacii se umpleau doldora. cum pentru ce? nu venea Paştele? nu trebuia să facem noi cele mai grozave rachete.
an de an, aceea frică şi aceleiași emoții...
ieșeam la marginea satului, pe movila lui moş Palade, şi priveam focurile, fascinați de măreția lor.
-uite-i pe cei din Galbeni...dar şi pe cei din Balinţi...ei. lasă...anul ăsta focul nostru o să fie cel mai înalt, strigau băieții şi alergau pe holm ca să înalţe focul şi să le răspundă celor din satele vecine cu aruncări de rachete.
rachetele erau confecționate cu mare grijă din cărpe, strânse ghem ca nişte mingi  înmuiate în petrol şi legate cu o sârmă pentru suport şi lansator ca atunci când erau învârtite împrejurul corpului şi aruncate spre cer să se înalţe cât mai sus.
când le dădeau foc şi le învârteau de sârmă, păreau nişte cercuri înflăcărate, gata-gata să îşi ia zborul.
era felul nostru de a ne bucura de Învierea lui Iisus.
biserica era prea departe şi mergeam rar, dar seară de Înviere o petreceam privind cu frică, din vale, vălvătăile care se auzeau ca nişte urlătoare tocmite cu noaptea.
ne temeam mai ales când se stârnea vântul, pentru că au izbucnit multe incendii prin zonă de-a lungul vremii, dar tradiția era tradiție şi trebuia respectată
a doua zi ciocneam cu toţii ouă pe marginea şanţului şi povesteam întâmplări hazlii despre unul şi despre altul şi ce grozăvii s-au mai petrecut când au lansat rachetele pe holm.
nu uitam să lăudăm focurile şi rachetele băieţilor ca să lanseze şi la anu rachete şi să înalţe focuri întru slava Învierii lui Hristos.
de la o vreme ochii mei nu mai văd acele măreţe focuri şi auzul meu nu mai distinge glasurile îndepărtate, tot mai îndepărtate ale copiilor, cu toate că an de an, clipă de clipă, Iisus nu conteneşte să se jertfească pentru păcatele noastre.
timpul pare că a încremenit şi orice aş face nu-l mai pot urni din loc.
 sau copiii satului au dispărut definitiv și totul nu a fost decât o simplă iluzie deşartă...